Un document de stat major, de mari proporţii (399 p.), întocmit în 1939, studia minorităţile din România. Potrivit mărturisirilor autorilor, studiul pornea de la nevoia unei priviri de ansamblu, în lipsa unei lucrări documentate, asupra minorităţilor din ţară. O asemenea lucrare era determinată şi de evenimentele petrecute în Europa, cu un an mai devreme, care au pus în evidenţă actualitatea problemei elementului etnic, datorită soluţiilor neaşteptate de dezmembrare şi apoi de desfiinţare a unui stat, cum a fost cazul Cehoslovaciei. Interesul era mare din punct de vedere militar şi anume pentru ducerea acţiunilor de luptă, aprovizionare trupelor, rechiziţionarea de bunuri şi, nu în ultimul rând, sub aspectul cunoaşterii stării de spirit. Evenimentele au luat pe nepregătite autorităţile statului român, care nu au fost în măsură să prezinte materiale concludente cu privire la prezenţa diferitelor etnii în viaţa culturală, politică şi economică a statului. Doar în articole sporadice şi în conferinţele unor cărturari au fost atinse aspecte privind problema culturii, băncilor, agriculturii, industriei şi comerţului, a românilor de peste hotare şi a colonizării lor la hotare. Interesul faţă de minoritarii din zonele de frontieră era justificat de acţiunile directe, deschise sau mascate, desfăşurate de aceştia împotriva statului român, în conformitate cu instrucţiunile primite din capitalele învecinate. Evreii, deşi nu revendicau teritorii, aveau o poziţie dominantă în toate mediile româneşti şi erau dispuşi a face compromisuri şi a pactiza cu oricare alt stăpân[1].

Marele Stat Major român s-a adresat tuturor autorităţilor statului pentru a se documenta în problema minorităţilor şi a cunoaşte poziţia acestora sub multiple raporturi. Constatându-se lipsa informaţiilor din partea autorităţilor, pe motiv că nu s-a făcut „niciodată deosebire între cetăţenii statului şi nici o autoritate nu a cerut această distincţiune"[2], studiul a fost completat cu recunoaşteri şi verificări de teren. Greutăţile elaborării acelui studiu au fost accentuate de lipsa unor hărţi administrative unitare. Hărţile judeţene nu aveau acelaşi format, scară, colorit. Unele purtau în loc central portretul prefectului. Din capitolul care se referea la originea şi continuitatea neamului aflăm că „românii sunt poporul celor dintâi şi mai vechi creştini"[3], din jurul Carpaţilor, care nu a fost desfiinţat după năvălirile barbare şi care a pierdut în epoca slavă şi turcă aproape jumătate din teritoriul geto-dac, adică cea mai mare parte din ţinuturile sud - dunărene.

Frontierele statelor din Europa centrală şi de sud-est, la finele primului război mondial, au fost trasate pe baza principiului etnic. Însăşi ungurii, prin reprezentanţi de marcă, au recunoscut că românii din punct de vedere etnografic formau majoritatea populaţiei din Transilvania. Toate acţiunile revizioniste ungare nu au prezentat cu seriozitate realitatea, iar argumentele lor au fost doar instrumente ale propagandei. Frontierele stabilite prin pacea de la Trianon au corespuns, în general, din punct de vedere etnic[4]. După o serioasă trecere în revistă a propagandei iredentiste desfăşurată în statele vecine, studiul analizează prezenţa tuturor etniilor din România. În capitolul II sunt studiaţi evreii, de la aşezarea lor în ţările române, care datează - după cum susţineau Cremieux şi B. Lazare - de pe vremea luării Ierusalimului de către Titus[5], adică chiar din epoca dacică a lui Decebal, cu structura lor morală şi spirituală, aşezarea lor pe meleagurile carpatice şi importanţa acestora în ansamblul economic naţional. După cum rezultă din notele istorice citate, din documente foarte variate, existenţa evreilor pe meleagurile româneşti a fost semnalată începând din secolul XVI, prin migraţiune din Galiţia poloneză, prin Bucovina şi prin nordul Ungariei şi din Rusia în Moldova, de unde aceştia s-au răspândit treptat în celelalte regiuni. Întreaga organizare şi existenţă a acestui neam evreiesc „are la bază ideea religioasă[6] - sublinia documentul. De la primul recensământ, din Moldova, când au fost oficial înregistrate 14.500 familii de evrei, aceştia au înregistrat o rată de creştere de 1533%, în 96 de ani. Mişcarea naturală a populaţiei a făcut, ca evreii, să reprezinte 50,8% din populaţia din Iaşi, la recensământul din 1930. Prezenţa evreilor în viaţa culturală, economică, comerţ, bănci, agricultură, presă şi alte instituţii, de la oraşe şi sate, este inventariată în studiul mai sus amintit.

„România devenind pentru evrei un fel de Eldorado[7], în 1868, unde făceau cam tot ceea ce doreau şi chiar intenţionau să înfiinţeze un stat iudeu, dacă 30 de deputaţi români nu demascau şi nu denunţau că evreii, în frunte cu preşedintele Camerei, doresc să facă în Principate o a doua Palestină, iar din Bucureşti un nou Ierusalim. Studiul constată emanciparea evreilor şi faptul că majoritatea patrimoniului industrial se găsea în stăpânire străină, sub formă de societăţi anonime, în nume colectiv şi pe acţiuni. Comerţul, în majoritatea firmelor, era „în mâna elementului minoritar, în special al evreilor"[8], iar capitalul majoritar al băncilor punea în inferioritate pe români. Faţă de situaţia semnalată, autorii studiului propuneau măsuri pentru încadrarea copiilor în şcoli de stat, cu limbă de predare română, pentru toate minorităţile din România. Prin prevederi exprese, cuprinse în legea cultelor, trebuia să se interzică propaganda anti-românească, care se exercita sistematic, în mod deosebit, prin biserica catolică, reformată şi unitariană. Sub pretextul pregătirii seminariştilor şi teologilor, de exemplu, tinerii erau sustraşi de la activităţile de pregătire premilitară, străjerească, şi chiar militară.

Pentru redresarea situaţiei din domeniul industriei, comerţului, băncilor, agriculturii şi sporirea ponderii în capital a elementelor româneşti, autorii studiului propuneau înlesniri la credite pentru firmele cu capital românesc. Totodată, aceştia recomandau îndrumarea fiilor de ţărani români spre comerţ şi meserii, prin crearea de şcoli cu caracter practic. Se sugera organizarea „agriculturii intensive ţărăneşti, orientată şi dirijată sistematic spre maximum de rentabilitate a micii proprietăţi rurale. Încurajarea şi susţinerea micii economii româneşti în scopul formării capitalului naţional, care se găseşte în necontestată disproporţie faţă de capitalul străin"[9]. Încurajarea şi crearea de bănci cu capital pur românesc - după părerea specialiştilor militari - ar fi fost de natură să renască economia statului. Protecţia şi încurajarea elementului românesc era pus ca o problemă de bază „în pregătirea şi executarea planului economic naţional. Din totalul fabricilor numai 20% sunt deţinute de români. Din numărul total al războaielor de ţesut - sublinia studiul - 30% sunt ale saşilor, 69% ale evreilor şi 1% ale românilor. Elementul salarial este dat de 58,4% români, 40,2% minoritari, iar restul străini, în timp ce conducerea era asigurată de minoritari cu peste 80%"[10]. Tabloul economic prezentat de autorii studiului ar fi putut crea probleme economiei de război, fapt pentru care cereau o grabnică soluţionare.

Sub raport demografic, studiul constată un indice de vitalitate şi de excedent natural de 2 la 1%, în favoarea românilor, faţă de etniile luate în comparaţie. Pentru ca raportul să se regăsească în capitalul de vitalitate naţională, studiul propunea măsuri de îmbunătăţire a vieţii igienico-sanitare, în toate mediile româneşti, de la oraşe şi sate. Colonizarea regiunilor de la frontiere era în preocuparea planificatorilor militari, după ce au analizat diferitele zone potenţiale de conflict, în relaţie directă a acestora cu un mediu ostil de ducere a acţiunilor de luptă. Într-o asemenea împrejurare au şi avansat propuneri de colonizare şi chiar de schimb de populaţie cu ţările vecine, când situaţia ar fi fost favorabilă.

„Problema evreiască este deosebit de importantă. Se impune găsirea soluţiilor oportune şi curajoase pentru descongestionarea economiei naţionale, în profitul elementului autohton"[11]. Cu această concluzie studiul se încheie. Autorii lui nu avansează nici o sugestie cu privire la metodele prin care urma să se atingă acel obiectiv. Nici nu mai era nevoie, deoarece datele prezentate nu mai necesitau comentarii. Nu ştim dacă de existenţa şi conţinutul studiului a avut cunoştinţă şi conducătorul statului, de după 6 septembrie 1940. Ceea ce ştim, însă, este cert că, Ion Antonescu nu s-a împăcat niciodată cu anarhia şi dezordinea. Dovadă sunt ordinele date în teritoriu atunci când a luat la cunoştinţă despre primele manifestări anarhice ale legionarilor, pe care, de altfel, i-a şi îndepărtat de la conducerea statului, în ianuarie 1941. Vom face, în continuare, trimiteri la două documente emise înainte şi după evenimentele de la Iaşi, din care rezultă o atitudine constantă de respectare a prevederilor legilor şi chiar de îndreptare a lor. Primul este în legătură cu atitudinea minoritarilor rămaşi pe teritoriul românesc, în urma raptului teritorial din august 1940, dintre care interesantă a fost cea manifestată de etnicii evrei. O parte a acestora au preferat să treacă în teritoriul cedat Ungariei, imediat după pronunţarea Dictatului fascist. În conformitate cu textul semnat la Viena, Direcţiunea Administraţiei de Stat din cadrul Ministerului de Interne a cerut, încă de pe 30 august 1940, să se treacă la identificarea proprietăţilor persoanelor fizice şi juridice stabilite în teritoriile evacuate, în vederea aplicării sechestrului asupra acestora, într-o primă etapă, urmând ca soarta lor să fie stabilită ulterior printr-o lege specială.

Pe 28 septembrie, Pretura plasei Beliu a aplicat sechestru asupra casei parohiale şi asupra şcolii romano-catolice din comuna Beliu, reşedinţa plasei, precum şi asupra casei comunităţii evreieşti, deoarece proprietarii acestor imobile optaseră pentru plecarea în teritoriul Bihorului de Nord, cedat Ungariei. Alte două sechestre au fost aplicate în localităţile Botfeiu şi Comăneşti asupra terenurilor foste în proprietatea unor cetăţeni de etnie evreiască, care, tot aşa, preferaseră să trăiască sub administraţia maghiară[12]. La 29 martie 1941 au fost emise instrucţiunile referitoare la aplicarea Legii de administrare şi lichidare a bunurilor intrate în patrimoniul statului de la germanii repatriaţi, evreii expropriaţi şi bulgarii evacuaţi. Date fiind condiţiile grele din ţară, o parte a acestora reveneau statului pentru crearea unui fond de rezervă, însă numai temporar, principiul general consfinţit de actul normativ în cauză indicând satisfacerea cu precădere a nevoilor familiilor refugiaţilor şi expulzaţilor, ori arendarea proprietăţilor ce prisoseau. Excepţie făceau numai exploataţiile agricole moderne şi intensive, care rămâneau în proprietatea statului ca staţii pilot pentru a stimula metodele agrotehnice[13]. În Bihorul de Sud existau 43 de proprietăţi evreieşti expropriate (tabelul alăturat)[14]. Unele dintre ele aparţinuseră evreilor care optaseră pentru rămânerea în Ungaria, altele au trecut în patrimoniul statului sub guvernarea legionară.

Începând cu 16 noiembrie 1941, proprietăţile evreieşti nu au mai făcut obiectul legii mai sus amintite. Guvernul Antonescu a răspuns pozitiv cerinţelor formulate de cercurile politice internaţionale şi le-a scos de sub regimul de expropriere. În comunicatul transmis prefecturilor se menţionează că „în legătură cu aplicaţiunea legilor care au limitat drepturile civile şi publice ale evreilor, sau au instituit măsuri de expropriere a unor bunuri aparţinând acestora, faţă de evreii cetăţeni străini, se cere să se anuleze orice măsuri ar fi fost luate faţă de evreii străini, măsuri care ar privi bunurile sau libertatea lor de stabilire şi exercitare a profesiunilor şi care ar deriva din legile aplicabile evreilor ca atare - continuând cu indicaţia - avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua cuvenitele măsuri de executare"[15].

Recent am luat cunoştinţă despre apariţia unei noi lucrări a lui Jean Ancel, dintr-o cronică semnată de Lya Benjamin[16], istoric care în „Preludiu la asasinat" formulează opinia - pe baza unor documente şi mărturii recente - că asasinatul de la Iaşi ar fi fost dinainte pregătit. Autoarea articolului, mergând pe firul cărţii lui Ancel, responsabilizează „conducătorul statului de declanşarea masacrului", prin ordinul telefonic pe care l-a dat. În baza acelui ordin, care - ne spune autoarea cronicii de carte - se referea exclusiv la evrei, s-a dispus evacuarea evreilor din Iaşi. Din păcate, nu ni se indică provenienţa informaţiei, pe care orice cercetător onest este obligat să o verifice înainte de a atribui cuiva, mai ales atunci când acele fapte ar fi produs victime umane, suferinţe individuale şi traume în grup.

Realitatea pe care noi o cunoaştem din documente este cu totul alta, anume că Ion Antonescu a interzis, în mod expres, printr-un ordin, manifestările de dezordine ale militarilor. După cum am mai scris[17], concepţia conducătorului statului cu privire la neamul evreiesc a fost greşită, dar aceasta a fost formată pe baza a ceea ce văzuse şi auzise ce au făcut evreii, când au declanşat şi condus răscoala din 1907, sau în Basarabia şi Bucovina, atunci când armata română era în retragere, după 28 iunie 1940. El a luat apărarea evreilor cetăţeni ai României atunci când, pe 19 octombrie 1941, pe memoriul adresat de Federaţia uniunilor de comunităţi evreieşti din ţară, punea următoarea rezoluţie, pentru oprirea deportării evreilor: „am luat angajament faţă de evreii din vechiul regat. Îl menţin. Nu am luat nici un angajament faţă de evreii din noile ţinuturi. (Basarabia şi Bucovina, eliberate în 1941 - n.n.). Aceştia în majoritatea lor au fost nişte brute. Nu pot fi găsiţi adevăraţii vinovaţi, toţi vinovaţii. Ei sunt mulţi, sunt acoperiţi. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie şi din aceştia. Dar mult mai mult mă doare sacrificiile pe care le-am făcut pentru a repara o crimă care a aruncat în groaznică suferinţă un neam întreg în 1940 şi care a fost ca inspiraţie şi ca execuţie de esenţă evreiască"[18]. Aşadar, numai o jumătate de protecţie pentru evrei. Altă dată, el s-a pronunţat pentru pedepsirea vinovaţilor. Atunci însă a luat măsuri drastice, cărora le-au căzut victime şi evrei nevinovaţi.

Nu cunoaştem dovezile pe care îşi fundamenta mareşalul părerile. Ştim sigur că inspiraţia şi execuţia rapturilor teritoriale, din 1940, i-a avut ca mentori pe sovietici şi pe nazişti şi ca profitori pe unguri şi bulgari. Acestora, sub diferite forme, li s-au alăturat şi o parte a evreilor. Sub raport juridic nu este admis ca la o fărădelege să răspunzi tot cu o fărădelege. Într-o astfel de judecată dezavuam şi atitudinea antiromânească a evreilor şi pe aceea a autorităţilor administrative de judecare în bloc a comunităţii evreieşti, cum a fost cazul la Iaşi. Ordinul nr. 255, din 5 iulie 1941[19], semnat de Ion Antonescu, interzicea armatei orişice răzbunare împotriva evreilor!, luând o poziţie corectă şi severă împotriva dezordinilor întâmplate la Iaşi, şi împotriva celor „care s-au abătut de la ordine, să fie daţi în judecată şi să fie sever sancţionaţi, căci crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă peste neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis"[20]. Iată de ce astăzi regretăm, cu sinceritate, cele întâmplate, încercând să le punem în lumină, cu dorinţa ca asemenea lucruri să nu se mai repete niciodată, nicăieri.

Între documentul pe care noi l-am citat şi aşa-zisul telefon dat de conducătorul statului, pentru opresiune împotriva evreilor, există o mare opoziţie. Nu contestăm părerea deformată pe care o avea acesta despre evrei. Dar nu putem admite a i se atribui şi lucruri cu care niciodată, ca militar şi ca om, nu ar fi fost de acord Ion Antonescu, adică cu dezordinea. A fost în toate împrejurările adept al legii. Chiar şi atunci când a ordonat să se cerceteze şi să se pedepsească aspru făptuitorii fărădelegilor de la Iaşi, pe care le regreta. Cu siguranţă că martorii acelor vremuri vor rosti adevărul în întregul său. Deoarece nu ne-am ocupat de toate detaliile evenimentelor întâmplate la Iaşi pe 28 şi 29 iunie 1941, şi nici din zilele următoare, totuşi semnalăm existenţa unui document care dovedeşte contrariul afirmaţiilor lui Jean Ancel, potrivit cărora şeful statului român, de atunci, ar fost organizat, planificat şi condus masacrul de la Iaşi.

În final reproducem, în întregime, Ordinul nr. 255/05.07 1941, la care mai adăugăm doar faptul că acest document nu-l disculpă pe semnatar de greşelile pe care le-a comis, de regulile pe care le-a creat şi care au adus suferinţă şi cetăţenilor evrei, cărora în acele împrejurări grele le-a asigurat şi protecţie şi refugiu, prin filiera de emigrare a evreilor din Ungaria, Polonia şi Ucraina. Lagărele de muncă[21] care s-au constituit, din ordinul autorităţilor române, nu au fost nici plăcute şi nici uşoare pentru evreii din România, dar au fost incomparabile cu cele din alte ţări. O asemenea constatare însă nu compensează suferinţele trăitorilor de zile dramatice, de frică şi groază. „Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei au fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti fără a reacţiona. Ruşinea însă este şi mai mare că soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai cu scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iaşi. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat dar numai guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî. Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin. Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinele de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege"[22].

---------------------------------------
[1] Sunt de notorietate exemplele situării evreilor în fruntea mişcării comuniste şi atacarea trupelor române în retragere din Basarabia. Cazul evreului din Oradea, care l-a întâmpinat pe Horthy, la intrarea acestuia în Oradea, pe 6 septembrie 1940, dăruindu-i potcoave de aur pentru cal, ca apoi să fie internat în lagărul de la Auschwitz şi exterminat, arată că au existat şi asemenea atitudini.
[2] Arhivele Militare Române (în continuare: A.M.R.), fond 950, dos.227, p.389.
[3] Ibidem, p.391
[4] Ibidem. Harta etnografică oficială maghiară, întocmită de dr. Kogutowics, din 1900, şi aceea a geografului Sandor Farkas, din 1902, reprezentau corect limitele etnice ale teritoriului românesc şi maghiar, care corespundeau aproape pe toată lungimea frontierei trasate la Trianon. Hărţile ungureşti pot fi comparate cu cea oficială a Austro-Ungariei din 1911, întocmită de F. Heiderich şi W. Schimidt.
[5]Ibidem, p.162. Profesorul Nicolae Iorga, deşi nu tăgăduieşte că în Dacia romană ar fi putut fi aduşi şi evrei, atraşi de bogăţia minelor de aur şi argint, exclude contopirea acestora cu populaţia băştinaşă, împiedicaţi fiind de religie. Documentele ulterioare nu pomenesc în nici o formă existenţa acestora, ca naţiune, pe teritoriul Daciei până la întemeierea Principatelor româneşti. Potrivit studiului, la care ne referim, pe la 1330 evreii tătari erau pomeniţi ca locuitori la Cetatea Albă şi apoi în diferite documente domneşti semnalaţi ca negustori, cămătari, sau chiar „împrumutatori ai lui Mihai Viteazul, evrei constantinopolitani, ucişi din porunca acestuia" (Ibidem, p. 165). În sfârşit, domnul Moldovei Petru, la 1579, făcea să fie cunoscută vecinilor poziţia sa privitoare la „alungarea evreilor din ţara noastră, nu din simplu capriciu, ci din pricina deznădejdii negustorilor noştri, care-şi pierd timpul aşteptând la hotar sosirea cumpărătorilor de vite, pe când evrei,i trecând alături şi aducând la noi postavurile leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite, din lăuntrul ţării, lăsând negustorii noştri de la hotar cu buzele umflate; noi nu i-am oprit să-şi cumpere vite şi în lăuntrul ţării, dacă nu li-ar ajunge cele de la hotare, dar ca să ruinezi pe negustorii noştri, una ca asta n-o pot îngădui" (Apud Haşdeu-Arhiva istorică, Iaşi, în anul Mântuirii 1579, Ianuar în 8).
[6] Ibidem, p.180. Învăţătura religioasă este răspândită prin Talmudul din Babilon (redactat probabil în Babilonia şi terminat către sfârşitul secolului al VI-lea), care ulterior a fost amplificat prin comentariile hahamilor din Evul Mediu. Acest Talmud este considerat Cartea Sfântă a evreilor. Este codul care reglează conduita poporului lui Izrael. Talmudul „hărăzeşte numai evreilor întreg pământul cu toate bunurile lui... Peste tot, pe unde se aşează evreii, trebuie ca ei să devină stăpâni. Este poporul ales de Dumnezeu" (Ibidem, p.181). Talmudul este o legislaţie naţională pentru evrei, care au trăit printre popoare în cahale (comunităţi izraelite), care îşi au şi astăzi sediul pe lângă sinagogi şi îşi întind acţiunea, ca instituţie religioasă şi politico-administrativă, cu proprietăţi şi venituri, numai asupra evreilor care locuiesc în acea localitate.
[7] Ibidem, p.193.
[8] Ibidem, p.393. Dintre cele mai importante întreprinderi sunt amintite: „Ford-România –cu un capital de peste 63 milioane lei investiţi; Metalurgica David Goldenberg şi Fii, - cu peste 44 milioane lei capital; Metalglobus - 63 milioane lei şi în plus o fabrică de articole de fier la Oradea cu 14,8 milioane lei capital investit; Lemaitre –Bucureşti, cu 106,3 milioane lei; Phoebus - turnătorie de fier de la Oradea, cu un capital de peste 36,6 milioane lei; Industria Sîrmei Cluj - cu peste 218,5 milioane lei; Carmen cu 14 milioane lei şi Derby cu 13,9 milioane lei, ambele din Oradea; industia energetică; chimică - Phoenix - Baia Mare –cu 159,3 milioane lei; industria lemnului, textilă şi pielărie - Adesgo - Bucureşti cu 89,9 milioane lei; industria materialelor de construcţii, sticlărie şi ceramică şi, nu în ultimul rând, industria alimentară - zahăr - Bod, Banat, Iţcani, Jucica, Lujani, Ripiceni, Zaroijani, Bălţi, adică întreaga industrie a zahărului!. Pe lângă acestea, tabloul este întregit cu: fabricile de bere, alcool, vin, hârtie şi comerţ cu cereale (Ibidem, p. 295-318).
[9] Ibidem, p.396. Sub aspect statistic, cel mai mare procent de evrei era, în 1939, în judeţul Maramureş - 20,9% , adică 33.828 persoane. În Bihor trăiau 21.928 evrei, adică 4,3%. Cel mai mare număr de evrei trăiau în judeţul Ilfov - Bucureşti - 70.037, dintr-un total de 800.000 de pe întregul cuprins al ţării (Ibidem, p. 236).
[10] Ibidem, p.317. În Bihor funcţionau 8 sucursale ale unor bănci mari, cu un capital de peste 211 875 000 lei.
[11] Ibidem, p.399. Prin Legea împământenirii străinilor născuţi în ţară, din iulie 1918, s-a recunoscut cetăţenia română tuturor evreilor, care şi-au făcut datoria faţă de patrie. Din 741.300 români mobilizaţi, adică circa 10% din populaţia ţării, şi 15.969 de evrei, ceea ce însemna doar 5% din populaţia evreiască, cealaltă parte sustrăgându-se, sub diferite pretexte, de la obligaţiile militare.
[12] Idem, fond Prefectura Judeţului Bihor-Actele subprefectului, dos. 2/17971/1940, f. 110, 117, 119, 120.
[13] Ibidem. Vezişi fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dos. 20/7076/1941, f. 23-33, 36
[14] Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, Evacuarea judeţelor din nord-vestul Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor, Editura Tipo MC, Oradea, 2005, p.106
[15] Ibidem. f. 143
[16] Lya Benjamin, Masacrul de la Iaşi a fost organizat şi planificat dinainte, în Realitatea evreiască, Nr.233-234, din 11 iunie 2005, p.3.
[17] Constantin Moşincat, Din poarta sărutului cu dragoste de ţară, Editura Cogito, Oradea, 1996, p.69-90
[18] Ibidem, p.74.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Vezi pentru temă Constantin Moşincat, Sfânta datorie de ostaş, Editura GP, Oradea, 1999.
[22] A.M.R. fond Divizia 11 Infanterie, dos.1711/1941, f.87.