Revista Art-emis
Aeronautica Regală Română în luptă în zona Stalingrad şi Cotul Donului (2) PDF Imprimare Email
Comandor aviator (r) Dr. Marius-Adrian Nicoară   
Miercuri, 29 Noiembrie 2017 18:15

Stalingrad 2

După înfrângerea rezistenţei trupelor române, recunoaşterile aeriene din zona Blinov au scos la iveală faptul că Armata Roşie înainta spre valea Zuzkan, ajungând la Molokov. În sectorul Kletskaia breşa a fost mult lărgită, forţele inamice intrând în adâncimea frontului românesc[34]. Pe aerodromul de la Karpovka, personalul navigant şi tehnic a intrat în alertă în ziua de 20 noiembrie 1942, sublocotenentul (în continuare slt.) av. Hariton Duşescu, zburând pe un Me 109 la 100 metri înălţime, a văzut cum trupele sovietice de blindate şi infanterie încercuiesc aerodromul. Avioanele germane de bombardament în picaj Junkers (în continuare Ju.) 87, au decolat şi duse au fost. Iniţiativa apărării aerodromului a fost preluată de locotenentul (în continuare lt.) av. Alexandru Şerbănescu, comandantul Escadrilei 57 Vânătoare. A doua zi, o celulă formată din lt. (r) av. Ion Simionescu şi adjutantul (în continuare adjt.) av. Alexandru Moldoveanu a survolat zona din jurul aerodromului şi către Cotul Donului, constatând un adevăr sumbru, coloanele mecanizate şi de blindate sovietice au spart frontul la Kalaci, îndreptându-se spre aerodromul de la Karpovka. Mai erau numai 7 kilometri. până când inamicul să ajungă la baza aeriană românească.

La data de 23 noiembrie 1942, Jurnalul de operaţii al G.A.L. consemna unul dintre cele mai dramatice episoade din activitatea A.R.R. pe frontul de la Stalingrad. Pentru prima dată de la începutul campaniei (22 iunie 1941) şi în istoria aeronauticei noastre ne-am confruntat cu necesitatea evacuării unui aerodrom în contact direct cu inamicul, pe „noapte întunecoasă, viscol şi ger cumplit", probând rezultate remarcabile: salvarea unei părţi însemnate din materialul volant şi din personal[35]. Atacul forţelor sovietice, a fost respins de două ori, iniţial de tirul tunurilor bateriei antiaeriene, în poziţie de tragere terestră, apoi şi de cel al tunurilor şi mitralierelor de bord, cu avioanele (partea lor din spate) ridicate pe butoaiele de ulei, din ordinul lt. av. Alexandru Şerbănescu (1917-1944).

A doua zi dimineaţa, avioanele disponibile au decolat sub tirul tancurilor inamice aterizând pe Morozovskaia. Piloţii şi-au luat în carlingă câte un camarad. Aşadar în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942, avioanele româneşti Me-109 şi-au luat zborul. Adjt. av. Ioan Panaite, deşi grav rănit la un picior, a hotărât să decoleze. Un proiectil tras de un tanc sovietic a lovit în plin avionul adjt. av. Nicolae Iolu, care îl aşezase în carlingă, chircit, pe lt. mecanic Gheorghe Simoneta. Explozia l-a ucis pe loc pe lt. Simoneta şi l-a rănit grav pe adjt. av. Iolu. Din cauza exploziilor proiectilelor inamice care se produceau peste tot, lt. av. Constantin Rozariu s-a ciocnit, în decolare, cu adjt. av. Nicolae Naghirneac, ambele avioane luând foc. Au reuşit să decoleze 13 avioane, printre care lt. av. Tudor Greceanu cu adjt. Av. Zaverdeanu la bord, ofiţerul de echipaj clasa a III-a Ion Milu, adjt. av. Tiberiu Vinca, slt. av. Hariton Duşescu, lt. av. Alexandru Şerbănescu care a luat în carlingă un mecanic, adjt. Moldoveanu, adjt. Mălăcescu, adjt. Ioan Panaite, etc[36].

„Ultima imagine pe care am înregistrat-o - relatează lt. av. Tudor Greceanu - este aceea a tancurilor ruseşti trecând ca peste vreascuri peste bateria A.A. a lui Apostolescu (lt, comandantul bateriei - n.n.) şi pe Şerbu (lt - n.n.) care, singur în baterie, în cămaşă, trăgea cu toate patru tunurile de 75"[37]. Printre piloţii supravieţuitori se aflau nume devenite celebre ale A.R.R. (cu gradele militare de atunci): cpt. av. Dan Scurtu (1913-1985); lt. av. Tudor Greceanu (1917-1994); ofiţer de echipaj clasa a III-a Ion Milu (1902-1982); adj. av. Tiberiu Vinca ş.a. Aşadar, evacuarea aerodromului Karpovka de către aviatori în contact cu inamicul şi sub focul acestuia, a fost posibilă, datorită iniţiativei şi puterii de decizie a comandanţilor, profesionalismului ridicat al personalului navigant[38].

La Karpovka mai rămăseseră 400 de mecanici, artilerişti antiaerieni şi soldaţi. Căpitanul (în continuare cpt.) av. Constantin Abeles, comandantul Escadrilei de transport şi adjt. av. Răduţ Zosim, au decolat de la Tacinskaia cu două avioane Ju. 52, aterizând la marginea aerodromului pe terenul căruia se duceau lupte grele. După ce s-au umplut până la refuz cu militari, avioanele au decolat. În disperare, pentru că nu mai era nici un loc în avion, un soldat, s-a prins bine de profundorul unui Ju. 52 şi numai în veston a zburat pe un ger cumplit peste 100 km. La aterizare, mecanicii l-au desprins cu o rangă, întrucât devenise un bloc de gheaţă. Ca prin minune, soldatul a supravieţuit[39]. Restul soldaţilor şi ofiţerilor, aproximativ 250 de oameni s-au retras prin luptă sub comanda slt. de administraţie Iosif Drăgan şi a slt. mecanic Marin Bâscă, ajungând după două luni la Țacinskaia, în liniile noastre. Pe drum, mulţi au murit de frig şi de foame. Ultimii supravieţuitori au fost luaţi prizonieri pe aerodromul de la Karpovka la 10 decembrie 1942.

În Jurnalul de Operaţii al G.A.L. din 23 noiembrie 1942, s-a consemnat: „Grupul 7 Vt. în noaptea de 22/23 noiembrie, prin luptă terestră a rezistat contraatacurilor inamice repetate asupra terenului de la Karpovka, date cu C.L. (care de luptă - n.n.), infanterie şi aruncătoare. În zorii zilei de 23 noiembrie a început evacuarea terenului sub focul inamic, reuşindu-se să se salveze o mare parte din materialul volant şi personal. Sunt pierderi a căror situaţie precisă nu secunoaşte"[40].

Grupul 7 Vânătoare, retras iniţial la Morozovskaia, s-a deplasat la 28 noiembrie 1942 pe aerodromul de la Novocercask, ulterior, două escadrile s-au retras la Melitopol pentru refacere. A treia escadrilă, cu avioane noi primite de la germani, a rămas pe terenul de la Rostov. Eroismul aviatorilor români care au reuşit să iasă, prin luptă, din încercuirea de la Karpovka, l-a determinat pe von Richtoffen, avansat între timp mareșal, să menţioneze într-un Ordin de Zi pe Flotila 4 Aeriană Germană, faptele aviatorilor români. Fiind transmise la Berlin aceste informații, mareşalului Goring, acesta i-a răsplătit pe cei mai mulţi dintre piloţii noştri ieşiţi din încercuire, prin acordarea decoraţiei ,,Crucea de Fier" clasa I[41]. Conform Ordinului nr. 11539 al S.S.A., la 1 ianuarie 1943, G.A.L. se reorganizează, primind denumirea de Corpul 1 Aerian Român. Unităţile de aviaţie au trecut în refacere mai întâi la Melitopol, apoi la Odessa, Tiraspol şi Nikolaev, unde s-au completat pierderile şi s-a efectuat instruirea personalului pe noul material volant intrat în dotare[42].

La 23 ianuarie 1943, în zona de operaţii s-a constituit Grupul Mixt de Aviaţie comandat de căpitanul comandor av. Nicolae Iosifescu, compus din o escadrilă bombardament cu 7 He. 111, o escadrilă de vânătoare cu 10 Me. 109 E, o secţie de legătură cu 2 avioane Fleet şi un detaşament de transmisiuni. Acest grup şi-a desfăşurat activitatea aeriană în sectorul Donul inferior - Donul mijlociu - Isium.

Concluzionăm că în ultima parte a anului 1942, aeronautica G.A.L. a sprijinit acţiunile militare ale Armatei 3 şi 4 Română şi ale Armatei 6 Germane, cu rezultate remarcabile, apreciate astfel atât de către comandamentele române cât şi de cele germane. Aviaţia G.A.L. a prestat, pe frontul de la Stalingrad şi Cotul Donului, circa 4000 ieşiri avion, cu lansarea asupra dispozitivului inamic a peste 1500 tone bombe de diferite calibre. Pierderile în personal (morţi, răniţi, dispăruţi) suferite de A.R.R. în anul 1942 se cifrează la 653 (57 ofiţeri, 55 subofiţeri, 11 maiştri, 530 trupă)[43].

În condiţiile unei ierni aspre cu geruri mari, aviaţia de bombardament română din Grupul Mixt de Aviaţie, a executat misiuni de luptă cu rezultate bune. Astfel, la 10 ianuarie 1943, o formaţie de He-111 a bombardat satul Pavlovski unde se afla o coloană de blindate inamice. Bombele lansate de echipajele româneşti au distrus 30 de camioane şi blindate uşore, precum şi trei tancuri T-34. Au urmat două zile fără activitatea de zbor din cauza timpului nefavorabil. În ziua de 13 ianuarie 1943, o formaţie de 5 He-111 a lansat 160 de bombe a 50 kg. fiecare asupra trupelor şi blindatelor sovietice aflate în satele Orlovskaja şi Kalininskoe. Vizibilitatea fiind bună, echipajele au mitraliat trupele inamice. În ziua următoare, avioanele He-111 româneşti şi-au lansat bombele asupra concentrărilor de trupe inamice aflate în localităţile Bogaevskaia, Aşinov şi Karpovka.

La 20 ianuarie 1943, trupele germane s-au retras de la capul de pod din sectorul Proletarskaia, iar inamicul s-a concentrat pe direcţia Milerova-Nikolaevskaia-râul Doneţ, în timp ce unităţile de tancuri ajunseseră până la 15 km de Rostov, interceptând calea ferată Rostov - Novocerkask. La 22 ianuarie 1943 s-au introdus trupe amice pe Doneţ care să respingă inamicul aflat între Bataisk şi Manitşka. Grupul 5 Bombardament a trimis 5 avioane protejate de avioane de vânătoare. După lansarea bombelor, avioanele româneşti au mitraliat la sol trupe de cavalerie aflate într-o pădurice la 6 km de localitatea Bogaevski. Vânătorii noştri au susţinut o luptă aeriană cu avioane Hurricane cu stele roşii pe aripi, iar căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, comandantul Escadrilei 56 Vânătoare şi adjtutantul aviator Tiberiu Vinca au obţinut fiecare câte o victorie aeriană.

Întrucât trupele sovietice au reuşit, la 22 ianuarie 1943, să realizeze un cap de pod pe Doneţ la vest de Voroşilovgrad, Grupul mixt a primit ordinul să se deplaseze pe aerodromul german de la vest de Rostov. Din cauza timpului nefavorabil, Escadrila 103 Transport precum şi Escadrila 113 Legătură, au reuşit să se deplaseze pe terenul de zbor de la Stalino. Chiar în aceste condiţii de mutare, sublocotenentul aviator Grigore Dumitru a doborât un avion de vânătoare Yakovlev. În ziua de 25 ianuarie, Escadrila 80 Bombardament a atacat coloane auto aflate în mers şi în staţionare, misiune repetată şi a doua zi. Aviatorii din Grupul mixt au fost activi, în ziua de 31 ianuarie, când au bombardat localităţile Anisov şi Karpovka unde se aflau concentrate trupe sovietice. Pentru rezultatele bune obţinute au fost felicitaţi de Comandamentul Flotilei a 4-a Aeriene germane.

La 1 februarie 1943, unităţile din Grupul mixt s-au retras pe aerodromul de la Melitopol, executând chiar în după-amiaza zilei două misiuni de bombardament asupra localităţilor Jelekin şi Podgornoe. S-au lansat 144 de bombe de 50 kg şi 3 de 250 kg, avioanele He-111 fiind protejate de o patrulă de Me-109 E din Grupul 7 Vânătoare. În cursul unei lupte aeriene, adjt. aviator Laurenţiu Catană a doborât un avion de vânătoare sovietic Yakovlev. Datorită situaţiei frontului, 4 avioane din Escadrila 56 Vânătoare s-au deplasat pe aerodromul de la Zaporoje, piloţi unităţii primind misiunea să apere stăvilarul de apă aflat aici. În zilele de 4 - 6 februarie 1943, avioanele He-111 ale Grupului mixt au bombardat cu succes coloane de blindate şi auto inamice aflate în satul Krasnoe. Ca urmare a lipsei de avioane, Grupul mixt a fost desfiinţat la 7 februarie 1943 şi trimis în ţară pentru refacere.

Observăm că repartizarea forţelor A.R.R. în zonele de operaţii s-a desfăşurat în mod concret, extrem de practic, conform specializărilor şi misiunilor. În acelaşi timp mijloacele de luptă şi logistice s-au dovedit deseori insuficiente şi de aceea organizatoric şi funcţional au fost de o uneori de o eficienţă scăzută. Per total însă, aportul componentei verticale a forţelor armate române a fost consistent, A.R.R. dând deseori cu mult mai mult decât putea da, depăşin greutăţile şi privaţiunile datorită robusteţii profilului psihologic energic al personalului aeronavigant, tehnicienilor artileriştilor antiaerieni şi radiolocatoriştilor. Modelul organizatoric şi funcţional al A.R.R. în campania din anul 1942, pe Frontul de Est, a fost pe măsura efortului economic şi financiar efectuat de statul român, asemănător rolului asumat de Trupele de Uscat şi Marina Militară, fiind atinsă starea de maximum al acesteia în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Grafica - I.M.

-----------------------------------------
[34] Avram, dr. Valeriu, Nicoară, dr. Marius Adrian, Gheorghe, dr Viorel, Op. Cit., Editura Editgraph, Buzău, 2017, p. 178.
[35] Ibidem, vezi pe larg mărturia locotenentului în rezervă aviator Tudor Greceanu în Aviaţia română pe Frontul de est, volumul 1, p 105 - 112
[36] Avram, dr. Valeriu, Nicoară, dr. Marius Adrian, Gheorghe, dr Viorel, Op. Cit., Editura Editgraph, Buzău, 2017, p. 179.
[37] Ibidem, vezi pe larg mărturia locotenentului în rezervă aviator Tudor Greceanu în Aviaţia română pe Frontul de est, volumul 1, p 105 - 112.
[38] Ibidem.
[39] Soldatul supravieţuitor a acordat un interviu radiofonic pe această temă la postul naţional de radio „România Actualităţi" în anul 1998.
[40] A.M.R., Fond 803, ds. 3, f. 83 – 84.
[41] Avram, dr. Valeriu, Nicoară, dr. Marius Adrian, Gheorghe, dr Viorel, Op., Cit., Editura Editgraph, Buzău, 2017, p. 180 – 181.
[42] Nicoara, căpitan comandor, Marius – Adrian, Op. Cit., Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2007, p.
[43] Pentelescu, comandor av. dr, Aurel, Op. Cit., Teză de docorat, Academia de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, p. 80

footer