Revista Art-emis
1921-2017. Relația bancă - deponent PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 06 Decembrie 2017 17:42

Carol II-Zizi LambrinoÎn România, relaţia bancă - deponent este una bizară. Unii comentatori politici susţin că este firesc să scoatem mai puţini bani decât am depus, deoarece banca are grijă de banii deponenţilor, adică îi „administrează”. Această relaţie durează de câţiva ani şi face din România un unicat la nivel european. Înainte vreme, oamenii depuneau bani la bănci nu doar pentru păstrarea lor în siguranţă, ci şi pentru a beneficia de dobânzile obţinute, din care puteau trăi în tihnă. Pentru exemplificare, voi prezenta un document aflat în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală. Regele Carol II. Arhiva Personală, dosar 23/1919-1927, pe care l-am folosit în cartea mea „Criza dinastică din România. 1925-1930“, pe care am publicat-o la Editura Enciclopedică în 1996. Este o Convenţie încheiată la 2 iulie 1921 între „Banca Generală a Ţării Româneşti, în virtutea vărsământului primit şi a instrucţiunilor care-l însoţesc”, şi Ioana (Zizi) Lambrino.

Această doamnă se căsătorise la Odessa cu prinţul Carol în ziua de 31 august/9 septembrie 1918, dar Tribunalul de Ilfov a apreciat căsătoria ca ilegală şi a dispus anularea ei. Carol a continuat să locuiască împreună cu Zizi Lambrino şi la 1 august 1919 i-a lăsat o scrisoare în care preciza: „Doresc ca această scrisoare să-ţi rămâie ca o recunoaştere din partea mea că sunt părintele copilului pe care-l vei naşte”. Respectiva doamnă a născut la 8 ianuarie 1920 un băiat, pe care l-a botezat Mircea Grigore. În timpul acestei aventuri, principele Carol a renunţat de două ori la calitatea de moştenitor al tronului (în septembrie 1918 şi iulie 1919), dar în urma a presiunilor la care a fost supus, mai ales din partea mamei sale, regina Maria, a revenit şi declarat că acceptă să se despartă definitiv de Zizi Lambrino, plecând, la 20 februarie 1920, într-o călătorie în jurul lumii.

În acest timp au avut loc negocieri între Casa Regală şi Zizi Lambrino, pentru a o determina să plece din ţară şi să pună capăt definitiv relaţiei sale cu principele Carol. S-a ajuns la un acord, astfel că, la 1 iule 1921, ministrul Casei Regale, Nicolae Mişu, se adresa conducerii Băncii Generale a Ţării Româneşti, prin care, „din Înalt Ordin”, o ruga să accepte „convenţia cu doamna Ioana Lambrino”, al cărei text îl înainta.
Conducerea băncii a acceptat, astfel că, în ziua de 2 iulie 1921, a fost semnată convenţia între Banca Generală a Ţării Româneşti şi Ioana [Zizi] Lambrino. Prin această convenţie, Zizi Lambrino accepta să plece din ţară, la Paris, împreună cu fiul său. Se obliga să nu facă nici un demers, publicaţie şi „nici un alt act vexatoriu sau dăunător pentru vreunul din membrii familiei regale, oricare ar fi el“. Să predea toate scrisorile primite de la Carol în schimbul sumei de 50.000 de franci francezi. De asemenea, „pentru cheltuielile din trecut“, banca îi punea la ­dispoziţie „o dată pentru totdeauna”, suma de 500.000 lei.

La rândul ei, Banca Generală a Ţării Româneşti se obliga „să servească doamnei Ioana Lambrino o rentă anuală echivalentă cu venitul a 5% pe an al unui capital 2.200.000 franci francezi, adică 110.000 franci francezi. Această sumă va fi servită de o mare bancă franceză semestrial, începând cu 1 iulie a.c. Se mai stabilea: „După 20 de ani de la data acestei înţelegeri, banca va pune la dispoziţia doamnei Lambrino întregul capital de 2.200.000 franci francezi, renta încetând pentru viitor”. Contractul avea şi alte clauze (privind eventuala căsătorie sau decesul acesteia). Astfel, în caz de deces, „toate drepturile ei trec asupra moştenitorilor ei”. La sfârşitul documentului există următoarea declaraţie olografă: „Subsemnata Ioana Lambrino declar că accept toate clauzele cuprinse în această înţelegere şi arătate mai sus”.

Convenţia a fost semnată de Ioana Lambrino, Barbu Ştirbey şi C. Manolescu-Râmniceanu. Documentul a fost prezentat regelui Ferdinand, care a scris: „Aprobat. 2 iulie 1921”. Din această convenţie rezultă limpede că banca nu numai că nu reţinea nici o sumă din banii depuşi în contul doamnei Zizi Lambrino, ci oferea o dobândă substanţială de 5% pe an, reprezentând renta viageră din care aceasta şi fiul ei Mircea Grigore aveau asigurată o viaţă confortabilă în capitala Franţei. După 20 de ani, când expira contractul, Ioana Lambrino primea întreaga sumă de 2.200.000 franci francezi.

Acest fel de contract nu era o excepţie, ci o expresie a relaţiei bancă-deponent practicate în acea vreme şi care este în vigoare şi în prezent în ţările civilizate. Din cărţi şi din filme, mulţi români au putut afla că era o practică a părinţilor să depună bani pe numele copiilor minori, sau să lase moştenire rudelor sume depuse în bănci, pe care acestea le puteau folosi după un număr de ani, potrivit contractului. Băncile îşi creau venituri prin utilizarea banilor deponenţilor în investiţii, fiind factori economici extrem de prezenţi în industrie, agricultură, construcţii, transporturi etc. Aceste investiţii constituiau sursa lor de profit şi, ca urmare, erau interesate să aibă cât mai mulţi deponenţi. Pentru a-şi spori credibilitatea, publicau bilanţuri anuale, astfel încât cetăţenii să-şi depună banii în respectivele bănci, ştiind că vor fi în siguranţă şi vor obţine dobânzi consistente.

După 1989, numeroase bănci străine şi-au creat filiale (sucursale) în România, asigurându-şi - cu acordul guvernanţilor - un fel de monopol în relaţiile cu deponenţii, impunându-le propriile lor condiţii. Prea puţine bănci se implică în activităţi de stimulare a economiei naţionale, cele mai multe preferând să trăiască din banii clienţilor. Culmea este că - potrivit declaraţiilor oficiale - în ultimii cinci ani, 70% din băncile care operează în România nu au plătit impozit pe profit. Contractul (convenţia) din 2 iulie 1921 ar trebui să ofere atât băncilor, cât şi deponenţilor din România de astăzi un model de relaţie corectă, reciproc avantajoasă între cele două părţi.

footer