Revista Art-emis
Războiul civil din Spania 1936-1939 (1) PDF Imprimare Email
Vladimir Roşulescu   
Duminică, 10 Decembrie 2017 17:56

General Francisco FrancoRăzboiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste - cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști - ale celei de a Doua Republici Spaniole. Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină. Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără precedent asupra conflictului, iar mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell au scris despre acesta. Războiul a rămas memorabil în istorie pentru pasiunile și conflictele politice pe care le-a angajat, dar și pentru atrocitățile comise de ambele tabere. Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de naționaliștii învingători.

Preludiul războiului - Contextul istoric

Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul anilor. Secolul al XIX-lea a fost o perioadă foarte agitată în Spania, unde s-au desfășurat numeroase războaie civile și revolte, provocate atât de reformiști, cât și de conservatori, în tentativa de a se înlătura reciproc de la putere. Forțele liberale care au preluat puterea pentru prima oară după Constituția spaniolă din 1812 urmăreau să abolească monarhia absolutistă a vechiului regim și să înființeze un stat liberal. Cele mai tradiționaliste segmente ale spectrului politic spaniol au încercat sistematic să blocheze aceste reforme și să susțină monarhia. Carliștii - susținători ai Infantelui Carlos și ai urmașilor acestuia - s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Țara și Regele" și au luptat pentru cauza tradiției spaniole (absolutismul și catolicism) împotriva liberalismului și ulterior republicanismului guvernelor spaniole din acea perioadă. Carliștii, uneori (inclusiv în perioada războaielor carliste), s-au aliat cu naționaliștii (a nu se confunda cu naționaliștii din Războiul Civil) în încercarea de a restaura drepturile istorice (și pentru a obține autonomie regională sporită) acordate de fuero din Țara Bascilor și Catalonia. În plus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depășit în aripa stângă a spectrului politic de diferite tipuri de socialism și mai ales de anarhism, mult mai puternic și mai numeros în Spania decât oriunde altundeva în Europa, cu excepția (poate) a Rusiei.

Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare diferite în perioada dintre războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea și izbucnirea războiului civil. În mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie constituțională, dar sub atacuri din diferite direcții. Prima republică spaniolă, fondată în 1873, a fost de scurtă durată. Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme controversate, cum ar fi legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraților proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziție puternică.

Constituția din 1931

Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939. Republica Spaniolă din exil a continuat s-o recunoască până în 1977, când procesul politic al așa-numitei tranziții spaniole a permis elaborarea unei noi Constituții democratice. Constituția era organizată în 9 capitole (125 de articole în total), precum și două dispoziții tranzitorii.

Alegerile din 1933

La 28 iunie 1931, în Spania s-au organizat alegeri pentru Curtea Constituțională a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua rundă a alegerilor, cu diferite alegeri a fost între 12 iulie și 8 noiembrie. La alegeri au participat inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialiștii, progresiștii (Dreptul Liberal Republican) și Republicanii. Alegerile au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialiști. Republicanii de dreapta și centru (cu excepția radicalilor) au rămas cu un singur mandat, în timp ce dreapta-monarhică a suferit un serios pas înapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din Parlament (nucleul s-a format în jurul socialiștilor și al radical-socialiștilor republicani de la începutul anului și radicalii progresiști din coaliția de stânga) a condus la așa-numitul „biennium reformist" între anii 1931 și 1933. Nu există unanimitate cu privire la afilierea politică a tuturor parlamentarilor. In plus, grupurile au fost foarte mobile. În conformitate cu aceste situații, rezultatele pot fi defalcate după cum urmează (tabel):

Victoria Frontului Popular în 1936

La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernulAlegeri Spania 1931 C.E.D.A., în exercițiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo Caballero, supranumit „Lenin al Spaniei" de Pravda, a anunțat că țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a îndepărta toți moderații din coaliția sa. Socialistul moderat Indalecio Prieto a condamnat retorica și marșurile comuniste considerându-le provocatoare.

Obiectivele Partidului Comunist

Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de dreapta și să transforme statul într-o „republică populară" de factură sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale Partidului Comunist din Spania (P.C.E.).

Azaña președinte

Fără socialiști, Primul Ministru Manuel Azaña, un liberal care susținea reforme treptate cu respectarea procesului democratic, a condus un guvern minoritar. În aprilie, parlamentul l-a înlocuit pe președintele Niceto Alcalá-Zamora cu Azaña. Demiterea lui Zamora s-a făcut invocând diverse pretexte false și cu încălcarea constituției.[2] Deși și dreapta votase pentru demiterea lui Zamora, acesta a fost un punct de cotitură, un eveniment care i-a determinat pe numeroși conservatori să renunțe la politica parlamentară. Azaña era urât de politicienii spanioli de dreapta, pentru că acesta susținuse o agendă de reforme în fața unui parlament recalcitrantîn perioada 1931–33. Joaquín Arrarás, un prieten al lui Francisco Franco, l-a numit „o omidă respingătoare a Spaniei roșii". Generalii spanioli îi reproșau lui Azaña reducerea bugetului armatei și închiderea academiei militare în perioada când acesta fusese ministru de război (1931). C.E.D.A. l-a finanțat pe complotistul Emilio Mola. Monarhistul José Calvo Sotelo l-a înlocuit pe Gil Robles de la C.E.D.A. ca principal purtător de cuvânt al dreptei în parlament.

Creșterea violenței și tensiunilor politice

Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Radicalii au devenit mai agresivi, în vreme ce conservatorii au apelat la acțiuni paramilitare. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase.

Castillo și Calvo Sotelo decedează

La 12 iulie 1936, în Madrid, o grupare de extremă dreapta l-a asasinat pe locotenentul José Castillo de la Gărzile de Asalt, o unitate specială de poliție înființată pentru a gestiona violența urbană. Un politician socialist a fost și el asasinat cu această ocazie. A doua zi, un simpatizant al stângii, Luis Cuenca l-a ucis pe José Calvo Sotelo, lider al opoziției conservatoare din Cortes (parlamentul spaniol), ca răzbunare. Cuenca făcea parte dintr-o unitate de comando a Gărzilor de Asalt, unitate condusă de căpitanul Fernando Condés Romero. Condés era un apropiat al liderului socialist Indalecio Prieto, dar nu se știe dacă Prieto a fost complice la asasinarea lui Calvo Sotelo de către Cuenca. Totuși, uciderea unui atât de important parlamentar, cu implicarea poliției, a ridicat semne de întrabare și a atras reacții puternice din partea mișcărilor de centru și dreapta. Calvo Sotelo era principalul politician monarhist din Spania. El protesta împotriva a ceea ce el considera a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considera de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, el susținea înființarea unui stat corporativ și declarase că un dacă un astfel de stat este fascist, atunci și el este fascist. El declarase că soldații spanioli ar fi nebuni dacă nu s-ar fi ridicat la luptă pentru Spania împotriva anarhiei. La rândul său, liderul comuniștilor, Dolores Ibarruri, cunoscut sub porecla de La Pasionaria, ar fi jurat că discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină în Cortes. Deși generalii naționaliști erau deja în faze avansate ale planificării unei revolte, evenimentul le-a furnizat un declanșator convenabil, și o justificare publică pentru lovitura de stat planificată de ei.

Izbucnirea războiului - Revolta militară naționalistă

Genialul general monarhist José Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, în vreme ce Emilio Mola era însărcinat cu planificarea și secundul lui Sanjurjo Mola a demarat în mod serios planurile în primăvară, dar generalul Francisco Franco a ezitat până la începutul lui iulie, făcându-i pe alți complotiști să-l poreclească „Miss Insulele Canare 1936". Franco era un jucător-cheie din cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care stinsese revolta socialistă din 1934. De teama unei lovituri de stat militare, Primul Ministru Casares Quiroga l-a trimis pe generalul de origine portoricană Manuel Goded Llopis în Insulele Baleare și pe generalul Francisco Franco în Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin". Llopis și Franco au preluat imediat controlul insulelor pe care se aflau. Avertizați de iminența unei lovituri de stat, stângiștii au baricadat drumurile la 17 iulie. Franco a evitat arestarea mergând cu un remorcher la aeroport. Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul spaniol cu un avion de Havilland DH.89 Dragon Rapide, unde acesta s-a întâlnit cu Juan March Ordinas, într-o zonă în care Armata spaniolă a Africii, sub conducerea unor ofițeri naționaliști, nu avea adversari. Sanjurjo a fost ucis într-un accident aviatic la 20 iulie, și comanda efectivă a fost împărțită între Mola în nord și Franco în sud.

Reacția guvernului

Revolta trebuia să fie o lovitură de stat rapidă, dar greșelile comise în unele zone au permis guvernului să păstreze controlul în unele părți ale țării. După prima etapă, rebelii nu au reușit să preia controlul niciunui mare oraș In Madrid ei au fost asediați în cazărmile Montaña. Cazărmile au căzut a doua zi în urma unor lupte soldate cu multe victime. În Barcelona, anarhiștii s-au înarmat și i-au învins pe rebeli. Generalul Goded, care a sosit din Insulele Baleare, a fost capturat și executat. Totuși, frământările au facilitat preluarea controlului de către anarhiști asupra Barcelonei și asupra regiunii rurale din Aragon și din Catalonia, zonă care s-a separat de facto de guvernul republican. Republicanii au păstrat controlul asupra Valenciei și asupra unei zone care acoperea întreaga coastă de est a Spaniei și zona centrală din jurul Madridului. Cu excepția Asturiei, Cantabriei și a unei părți din Țara Bascilor, naționaliștii au preluat mare parte din nordul și nord-vestul Spaniei și o zonă din sud, și anume centrul și vestul Andaluziei, împreună cu orașul Sevilla.

Combatanți

Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică, Mexic, de la Internaționala Socialistă și de la Brigăzile Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Această facțiune a fost denumită „loialiștii" de susținătorii săi, „republicanii", „Frontul Popular" sau „Guvernul" de toate părțile, și „roșiii" de dușmani. Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid. Această opțiune a fost lăsată deschisă de guvernul republican. Toate aceste forțe erau adunate sub numele de „Ejército Popular Republicano" (E.P.R.) sau „Armata Populară Republicană".

Naționaliștii se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Această tabără a fost denumită „naționaliștii", „rebelii", sau „insurgenții". Adversarii lor îi denumeau „fasciști" sau „francoiști". Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional" sau „Armata Națională".

Alte facțiuni combatante

Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii. Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor. Naționaliștii conservatori catalani erau mai puțin fermi în privința susținerii guvernului republican din cauza anticlericalismului și confiscărilor de pământuri care aveau loc în unele zone controlate de acesta (unii naționaliști conservatori catalani, cum ar fi Francesc Cambó au finanțat chiar tabăra rebelilor). Naționaliștii basci, sub umbrela grupării conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.

Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători. Unul dintre motivele principale invocate de naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și apărarea Bisericii Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale poporului.

La fel, numeroase dintre masacrele comise de republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare și, în mare parte, au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor. Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar decât Revoluția franceză", împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat.

După declanșarea loviturii de stat, furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici. Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație", sau între „fascism și libertate", și mulți tineri care nu erau de origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat lupta ca una între „hoardele roșii" ale comunismului și anarhismului de o parte și „Civilizația creștină" de cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și lipsită de lege. Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia.

Implicarea externă

La războiul civil spaniol au participat numeroși cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici. Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit. Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la republicani, deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război".

Liga Națiunilor

Reacția Ligii Națiunilor la ceea ce se întâmpla în timpul războiului a fost mai ales una neutră și insuficientă pentru a restrânge importul masiv de armament și de alte resurse pentru război practicat de cele două facțiuni. Deși s-a înființat o Comisie de Neintervenție, politicile acesteia au fost în mare parte ineficiente. Directivele sale au fost subminate de politicile de pacificație ale puterilor europene, atât democrate cât și nedemocrate de la sfârșitul anilor 1930: guvernul spaniol oficial al lui Juan Negrín a fost abandonat treptat de Ligă în această perioadă.

De partea rebelilor

Rebelii au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile albastre". De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România a participat la conflict de partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult fast la București.
Italia fascistă și Germania nazistă. Atât Italia fascistă, condusă de dictatorul Benito Mussolini, cât și Germania nazistă, condusă de dictatorul Adolf Hitler, au trimis trupe, avioane, tancuri și alte arme în ajutorul lui Franco. Guvernul italian a furnizat „Corpul de Trupe Voluntare" (C.T.V., sau Corpo Truppe Volontarie) iar Germania a trimis „Condor Legion" (Legiunea Condor). C.T.V. a avut un maxim de 50.000 de membri și 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim, 19.000 de germani luptând în total în Spania. A ajutat la blocarea transportului de arme din U.R.S.S. în Spania, cu propriile sale acțiuni de marină. A contribuit cu patru „submarine legionare" la flota lui Franco și i-a vândut patru distrugătoare și două submarine. Italia a fost, potrivit lui R. Serrano Suñer, „cel mai mare ajutor, altruist si dezinteresat", a avut trei divizii complete în Spania, în timp ce Germania a dat imediat ajutor material, Italia a oferit sprijin practic gratuit. Italia a participat de asemenea, cu aproximativ 300 de avioane la cauza rebelă.

Voluntari irlandezi

In pofida declarațiilor guvernului irlandez că participarea la război este ilegală, aproximativ 250 de irlandezi au luptat pentru republicani și aproximativ 700 din adepții lui Eoin O'Duffy („Cămășile albastre") au mers în Spania pentru a lupta de partea lui Franco. Totuși, la sosirea în Spania, contingentul de irlandezi al lui O'Duffy a refuzat să lupte contra bascilor de partea lui Franco, văzând asemănări între lupta lor recentă și aspirațiile bascilor pentru independență. Ei considerau că rolul lor principal în Spania era cel de a lupta împotriva comunismului, în apărarea catolicismului. Oamenii lui Eoin O'Duffy nu au apucat să lupte prea mult în Spania și au fost trimiși acasă de Franco după ce s-a tras accidental asupra lor de către trupe naționaliste.

De partea republicanilor

Republicanii au fost puternic susținuți de mișcarea comunistă mondială. Principala sursă de armament a acesteia a reprezentat-o cel mai mare stat comunist din lume la acea vreme, Uniunea Sovietică. Brigăzile Internaționale au furnizat mare parte din resursele umane, formate din militanți comuniști din mai multe state ale lumii. Oamenii trimiși de Partidul Comunist din România au fost organizați în Brigada „Ana Pauker", din care au făcut parte, printre alții, Petre Borilă, drept comisar politic și Valter Roman drept ofițer.

Uniunea Sovietică a oferit în primul rând materie primă și asistență forțelor republicane. Uniunea Sovietică a ignorat embargoul impus de Liga Națiunilor asupra vânzărilor de arme republicanilor, asemenea altor câteva state. Uniunea Sovietică a fost cea mai importantă sursă de armament pentru republicani. Printre armele furnizate de U.R.S.S. au fost și: tancuri, avioane si arme de artilerie. Cu toate acestea, republica a trebuit să plătească armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război ale Băncii Naționale Spaniole. Uniunea Sovietică a trimis, de asemenea, un număr mic de consilieri militari în Spania. În timp ce trupele sovietice s-au ridicat la nu mai mult de 700 de bărbați, „voluntari" sovietici. In plus, Uniunea Sovietică dădea directive partidelor comuniste din întreaga lume să se organizeze și să recruteze celebrele Brigăzi Internaționale. Comuniștii sovietici care fuseseră trimiși de Stalin, mai ales în Catalonia, la Barcelona au lichidat o mare parte a celor care se opuneau politicii de la Moscova. printre cei eliminați de către comuniștii infiltrați în Spania Camillo Berneri, filosof italian, Kurt Landau, comunist austriac, Andreu Nin.

Brigăzile internaționale de voluntari

Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul Moscovei.

Mexic

Republica Mexicană a susținut public partea guvernului republican de la Madrid. Mexicul a refuzat să accepte propunerile franco-britanice de neintervenție, recunoscând imediat marele avantaj pe care acestea îl ofereau insurgenților. În dezacord cu Statele Unite, Mexicul nu a simțit că neutralitatea între un guvern ales democratic și o juntă militară ar fi o politică potrivită. Atitudinea Mexicului a adus mult confort moral Republicii, mai ales deoarece principalele guverne latin-americane - cele din Argentina, Brazilia, Chile, și Peru - simpatizau mai mult sau mai puțin fățiș cu insurgenții. Dar ajutorul mexican putea avea doar o mică însemnătate practică, întrucât granița cu Franța era închisă, iar dictaturile din Europa erau libere să alimenteze insurgenții cu o cantitate de arme de calitate mult peste puterile Mexicului. Totuși, Mexicul a furnizat ceva ajutor material, o cantitate mică de avioane de fabricație americană, cum ar fi Bellanca CH-300 și Spartan Zeus care erau folosite de aviația mexicană. In Mexic s-au construit de asemenea locuințe pentru intelectualii, copiii și familiile care au sosit în portul Veracruz.

Evacuarea copiilor

Pe măsură ce războiul a avansat pe frontul de nord, autoritățile republicane au organizat evacuarea copiilor. Acești copii au fost trimiși în Regatul Unit, în Belgia, în Uniunea Sovietică, în alte țări europene și în Mexic. Cei din țările din Europa de Vest s-au întors la familiile lor după război, dar mulți din cei din U.R.S.S., proveniți din familii comuniste, au rămas și au trăit al Doilea Război Mondial din perspectiva sovietică. La fel ca și tabăra republicană, naționaliștii lui Franco au pregătit evacuarea copiilor, femeilor și vârstnicilor din zonele afectate de război. Tabere de refugiați pentru acești civili evacuați de naționaliști s-au înființat în Portugalia, Italia, Germania, Olanda și Belgia.

Pacifismul în Spania

In anii 1930, Spania a devenit centrul atenției organizațiilor pacifiste, printre care Fellowship of Reconciliation, War Resisters League și War Resisters' International (al cărei președinte era parlamentarul britanic și liderul laburist George Lansbury). Mulți oameni printre care și cei numiți astăzi insumisos (nesupușii) au căutat strategii non-violente. Importanți pacifiști spanioli, cum ar fi Amparo Poch y Gascón și José Brocca i-au susținut pe republicani. Cum a demonstrat și autorul american Scott H. Bennett, pacifismul din Spania nu era echivalent cu pasivismul, și munca periculoasă depusă și sacrificiile făcute de liderii și activiștii pacifiști, cum ar fi Poch și Brocca arată că „curajul pacifist nu este mai puțin eroic decât cel militar" (Bennett, 2003: 67-68). Brocca a declarat că pacifiștii spanioli nu au altă alternativă decât să ia atitudine împotriva fascismului. El a pus această atitudine în practică prin diverse mijloace, inclusiv prin organizarea muncitorilor din agricultură pentru a menține aprovizionarea cu alimente și prin muncă umanitară cu refugiații de război.
- Va urma -

footer