Revista Art-emis
Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (5) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 31 Ianuarie 2018 16:00

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, ChişinăuCenzura - Directive:

1. Nu se vor admite a fi date publicităţii chestiunile şi discuţiunile cu tendenţiuni subversive în jurul Coroanei.
2. Nu se vor admite atacurile aduse contra armatei, Comandamentelor şi diferitelor instituţiuni militare.
3. Nu se vor permite publicarea ştirilor relative la dislocări de trupe, ordine de bătaie şi operaţiuni.
4. Nu se vor admite atacurile contra autorităţilor publice şi administrative şi contra conducătorilor acestor autorităţi.
5. Nu se vor admite discuţiuni şi polemici, care să atace biserica.
6. Nu se vor admite articole cu tendinţe subversive şi polemici care discută chestiunea Basarabiei în mod defavorabil nouă.
7. Nu se vor permite publicarea articolelor care discută chestiunile socialiste şi bolşeviste în defavoarea noastră.
8. Nu se va permite reproducerea articolelor din gazetele care apar în Vechiul Regat şi sunt oprite de a fi distribuite în Basarabia („Chemarea", „Socialismul" şi „Tineretul Socialist").
9. Nu se va admite articole care preamăresc Rusia şi orice ştire în legătură cu evenimentele din Rusia, ce ar fi în defavoarea noastră.
10. Nu se vor admite inserări de anunţuri, publicaţiuni privitoare la înscrieri de voluntari, ofiţeri şi soldaţi pentru armata rusă sau pentru alte ţări.
11. În general, nu se vor permite chestiunile care, prin felul de a fi tratate, tind la aţâţarea spiritelor şi ameninţă ordinea şi siguranţa publică a statului[181].

Documentele perioadei interbelice au reţinut inclusiv materialele cenzurate, interzise publicării în presa periodică din Basarabia. Având în vedere importanţa informaţiei conţinute în respectivele materiale, redăm mai jos rezultatele activităţii Comisiunii de cenzură a presei şi spectacolelor din Chişinău în a doua jumătate a anului 1921.

Comisiunea de cenzură a presei şi spectacolelor, Chişinău, 1921 - Materiale cenzurate:

- Ziarul „Utro": din articolul de fond s-au scos pasagiile în care se spune că s-a introdus prea multe dări, care se încasează violent, că repartizarea dărilor şi sistemul încasării provoacă în populaţie nemulţumiri, şi că sistemul dărilor e încurcat, fiindcă nu se ştie ce lege se aplică: română sau rusă.
- Din articolul „Templul uitat" s-a scos rândurile mai violente în care se vorbeşte despre situaţia grea a învăţătorilor şi se arată neglijenţa fruntaşilor locali în chestia educaţiei poporului.
- Ziarul „Dreptatea", din care s-a tăiat ultimele rânduri din articolul „Documente pentru viitor", în care se spune că regiunea noastră a încăput pe mâna duşmanilor [...].
- Ziarul „Basarabia", din articolul „Două curente" s-a tăiat fragmente în care se spunea, că scopul urmărit de partidul ţărănesc independent din Basarabia este apărarea drepturilor Basarabiei care, prin unirea făcută fără condiţii, au fost pierdute, că oamenii politici de peste Prut nu înţeleg cultura şi deosebirile sociale din regiunea noastră şi nici psihologia basarabeanului. S-a mai scos informaţia că starea refugiaţilor în oraşul Bălţi e grea din cauza răului tratament din partea autorităţilor.
- Ziarul „Basarabia", s-a scos informaţia prin care se arată că în judeţul Ismail ţăranii, din cauza lipsei de grâu, sunt nevoiţi să facă pâine din orz şi cartofi.
- Ziarul „Der Id", din care s-a tăiat în întregime articolul „Îngrijitorul", în care se arată că antisemitismul care a luat proporţii mari în Basarabia a trecut şi în Regatul vechi.

Cărţi confiscate: cartea „Mai mult realism decât imaginaţii", adusă de la Paris pentru librăria „Sfatului Ţării" din Chişinău, în care se spune despre lăcomia României şi se ironizează chestiunea alipirii Basarabiei la România. Revista „Anale contemporane" adusă de la Paris pentru librăria „Sehter", în care în articolul rusofil „În patrie" se protestează în contra împărţirii Rusiei, în contra alipirii Basarabiei la România şi arată protestul făcut de America în chestiunea alipirii Basarabiei.
- Din ziarul „Basarabia" s-a scos informaţia în care se spune că în moşia „Cricova" a fost mare bătaie între ţăranii satelor Drăsliceni, Paşcani, Peresecina în timpul când a avut loc împroprietărirea ţăranilor.
- Din ziarul „Dreptatea" s-a scos primul pasagiu (Situaţia în Basarabia) în care se spunea că opera de împroprietărire a ţăranilor basarabeni a dat fiasco şi că pe moşia „Cricova" s-au încăierat. Încăierare din care a rămas pe teren 2 morţi şi 20 de răniţi.
Din articolul „Turneul electoral al Guvernului", pasagiile tăiate conţin insinuaţiuni că ţăranii sunt nemulţumiţi de actualul guvern, şi că autorităţile speculează populaţiunea.
- Din „Basarabia" s-a scos informaţia că autorităţile locale au descoperit, în biblioteca locală evreiască o tipografie ascunsă în pivniţă şi că rezultatele cercetărilor vor fi senzaţionale. Din articolul intitulat „Guvernul minciunilor şi provocărilor" s-a scos fragmentul în care se arată că bolşevicul Radec din Rusia prin literatura comunistă cere proletariatului mondial să pună mâna pe guverne, jurându-le că în curând va izbucni revoluţia mondială.
- Din „Naşe Slovo" s-a tăiat informaţia reprodusă după ziarul „Adevărul", în care se spune că în Bălţi au sosit 77 de cavalerişti din armata lui Mahno.
- „Şcoala şi viaţa", nr. 1 şi 2. Jurnal săptămânal, care apare la Varşovia, scos de organizaţia israelită pentru răspândirea culturii israelite. În acest jurnal se cere o şcoală proletară în toată lumea, fiindcă şcolile din prezent sunt conduse de burghezie şi din pricina aceasta copiii de muncitori sunt lipsiţi de şcoala lor naţională israelită. Întregul jurnal are un spirit revoluţionar.
- Din „Utro", din articolul „Chestiunea bolnavă" s-au scos rândurile în care se spune că intelectualii trimişi în Siberia, sacrificând viaţa pentru idealul împroprietăririi, visau că ţăranul va primi mult, mult pământ, iar nu 2 desetine de acuma.

14 septembrie 1921:
- Din „Basarabia". Din articolul „Banditisme" s-au tăiat fragmentele prin care se arată că banditismul la noi ia proporţii mari, că e necesar a se întări paza la Nistru, că se vorbeşte că mulţi din conducătorii autorităţilor, mai ales din judeţe, au făcut avere din legalizările făcute actelor persoanelor suspecte şi că e necesar a se permite ziarelor să publice articole privitoare la banditisme, pentru ca societatea să dea guvernului sprijin pentru exterminarea bandiţilor.

1 octombrie 1921:
- Din „Naşe Slovo" s-au scos rândurile, prin care se arăta că grupa de refugiaţi de 150 de oameni, care trebuie să fie expediată peste Nistru, a fost lăsată pe loc.
- Din „Basarabia" s-a tăiat fragmentul, prin care se arată că secretarul lui Troţki, arestat de sârbi, a spus că bolşevicii au avut intenţia de a ataca România şi că bolşevicii cred că în Moldovia, Petliura şi Vranghel organizează armate în contra bolşevicilor.

5 noiembrie 1921:
- Din „Naşe Slovo" s-a scos informaţia prin care se spune că chestia amânării evacuării refugiaţilor peste 6 luni iarăşi se discută din cauza unor noi împrejurări.
- Din „Basarabia" s-a mai tăiat trei rânduri intitulate „Amânarea evacuaţiei", prin care se spune că informaţia despre amânarea evacuării refugiaţilor este întâmpinată cu mare satisfacţie.

1 decembrie 1921
- Din „Dreptatea", din cuvântarea dlui Paul Corciovescu ţinută la întrunirea liberală de la Cetatea Albă, s-a scos un fragment prin care el spune că [...] legile agrară şi financiară nu au adus decât perturbare în clasele sociale.
- Din „Naşe Slovo", din articolul „Evacuarea refugiaţilor s-au tăiat câteva fragmente; într-unul se spune că Generalul Popovici a primit din Bucureşti o telegramă, prin care se dispune ca administraţia locală să nu expulzeze pe refugiaţi peste Nistru, iar prin altele se arată că s-a primit telegrama de la membrii organizaţiunii evreieşti universale relativ la lăsarea în Basarabia a refugiaţilor, luaţi sub garanţie, cât şi la amânarea evacuării.

22 decembrie 1921:
- Din „Naşe Slovo", dintr-o informaţiune din Bucureşti, s-a tăiat un pasagiu, prin care se arată că deputaţii basarabeni, la un banchet, în discuţiile lor, au spus că trebuie de luptat cu tendinţele centraliste ale Bucureştilor şi că dacă guvernul nu va schimba atitudinea sa faţă de Basarabia, apoui va trebui să se ceară autonomia Basarabiei"[182].

Chiar dacă instituţia cenzurii urmărea, în aparenţă, obiectivul nobil de „a împiedica pe acea parte din presă care este primejdioasă ordinei şi siguranţei publice, de a-şi îndeplini rolul său distrugător şi anarhic", aplicarea practică a instrucţiunilor pentru cenzurarea presei constituia, de cele mai multe ori, o denaturare gravă a intenţiilor declarate, fapt învederat de un răsunător caz de şantaj în care a fost implicat chiar şeful cenzurii din Chişinău. Astfel, în data de 28 mai 1922, ziarul bucureştean de mare tiraj „Adevărul" a relatat un senzaţional caz de utilizare a cenzurii în Basarabia în calitate de instrument de şantaj, pe care-l reproducem integral.
„Cor. „Adevărul", Un şantaj senzaţional (Cenzura în Basarabia instrument de şantaj.- Şeful cenzurei din Chişinău prins în flagrant delict de şantaj) : „Un fapt care învederează că stările excepţionale nu sunt decât surse noi de incorectitudine şi că, în asemenea circumstanţe, serviciile cele mai delicate sunt doar mijloace de pradă pentru cei mai dezgustători dintre paraziţii cluburilor politice, s-a petrecut mai alaltăieri în capitala prea încercatei Basarabii.
În Chişinău funcţionează o direcţie centrală a cenzurei. Conducătorul ei e un oarecare d. Biciola. Nu-l cunoaştem, numele lui nu-l auzisem niciodată, dar ştiam că e un om teribil. Datorită vigoarei lui, presa e cu desăvârşire desfiinţată în Basarabia. Dl Biciola era şi un om capricios. Era excesiv de îngăduitor cu anumite jurnale, blând cu altele, furios faţă de cele mai multe. Nu se puteau întrezări criteriile după care cumplitul şef al cenzurii îşi drămuieşte atitudinea. Dar, era cert: d. Biciola, pe cât era de necruţător, pe atât era de variabil...

Ziare pe care patriotismul cenzurii sale le socotea azi absolut periculoase siguranţei statului, deveneau mâine cele mai încurajate organe de propagandă naţională. Gazete detestate până acum de grijile naţionale ale dlui Biciola izbuteau să nu mai aştepte câte 12 ore până să primească îngăduinţa de a trece în mâna cititorilor. Apoi, aceleaşi ştiri erau îngăduite într-un ziar, şi erau înlăturate din altul. Dl Biciola era fiinţa cea mai variabilă de sub cerul României. Directorul ziarului „Buharestskie novosti" s-a însărcinat să desluşească enigma. (ziarul e un ziar care apare la Bucureşti pentru uzul cetăţenilor de naţionalitate şi limbă rusă de pe teritoriul României. E, după afirmaţia celor care-l citesc, un ziar de propagandă anti-bolşevică. El nu putea fi în nici un caz duşmănit de cenzura românească în Basarabia. Şi totuşi Biciola prigonea şi acest ziar ! Confisca pur şi simplu întregul tiraj). Directorul ziarului a venit la Chişinău, a luat un dejun amical cu Biciola. Biciola a cerut 3 lei (parale) de fiecare foaie ce se vinde la Chişinău, plus un avans de 3.000 lei. A doua zi, directorul ziarului a venit la Hotel Suisse cu suma necesară. Dar, înainte de asta, directorul ziarului s-a dus la comandantul militar al Chişinăului, depunând plângere împotriva încercării de şantaj. Maiorul Răutu, comisar regal, a orânduit sistemul clasic al cursei- notează 6 bancnote de 500 lei. I-a însărcinat pe căpit. Alexandrescu şi pe locot. Adam să execute operaţia de prindere în flagrant delict. Hotel Suisse, camera nr. 35, îl aştepta Biciola.

Destituirea funcţionarului incorect, a cărui faptă rămânea, din punct de vedere penal, în seama justiţiei, nu s-a produs totuşi. Dl Biciola continuă şi azi să fie şeful cenzurii din Chişinău, fiindcă- se zice- e băiat cu trecere mare. A trebuit ca directorul şantajat să se adreseze direct comandamentului militar pentru a obţine eliberarea ziarului de sub autoritatea necinstitului şef al cenzurii. A rămas în puterea lui numai ziarele româneşti, au rămas cinematografele,- atâtea surse bune pentru integritatea necruţătorului cenzor. E dat Basarabiei să sufere nu numai excepţia legilor ci şi excepţia necinstei ? Dl ministru de interne e dator să răspundă"[183]. Cea de a doua inovaţie în domeniul mass-media, radioul, a devenit realitate la 1 noiembrie 1928, când a intrat în funcţiune postul naţional de radio, cu emisiuni zilnice[184], iar, către 1940, România avea deja 4 staţiuni de emisie: Radio-Bucureşti, Radio-România, Radio-Chişinău şi Postul de unde scurte[185]. De la punerea în funcţiune a postului Radio-Chişinău şi până la finele perioadei interbelice, numărul abonaţilor la radio în judeţele Basarabiei a sporit continuu, fapt ilustrat de datele tabelului ce urmează.

Tabel 9 - N.Enciu
Precum se poate constata, numărul abonaţilor la radio în Basarabia a sporit de la 4.953 sau 1,6 la mia de locuitori în 1927, la 8.696 sau 2,8 ‰ în 1937 şi 13.102 abonaţi sau 4,2 ‰ în 1938. Creşterea progresivă a numărului abonaţilor se datora construirii şi montării postului de emisiune radio „Basarabia" (Chişinău-Lăpuşna) cu materialul tehnic al Societăţii Române de Radiodifuziune şi cu piese comandate la Compania Marconi (Anglia) [187. Postul a fost echipat cu un sistem performant de antenă antifading, de tip nou, rezultat al celor mai recente cercetări în domeniu şi datorită cărui fapt postul Radio-Chişinău putea fi recepţionat în Franţa, Maroc, Anglia, Germania, Moscova etc.[188]. Despre conţinutul informaţiilor difuzate putem judeca după programul unei zile obişnuite de emisie a radioului, cu aproximativ o lună până la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

Concomitent cu apariția și afirmarea radioului în viața cotidiană a populației Basarabiei, apar și primele case de desfacere a aparatelor de radio. Prima întreprindere de acest fel a fost deschisă în mun. Chișinău – „Radio-Salon-Milștein". Concomitent cu plasarea aparatelor străine, respectiva firmă a început, în acei ani, să construiască și aparate de radio ieftine și accesibile populației de la sate [190]. Din nefericire, la retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Basarabiei în 1941, aplicându-se tactica stalinistă a „pământului ars", postul Radio „Basarabia" a fost distrus, iar autorităţile române vor construi în locul lui, la Iaşi, postul Radio-Moldova.

Tabel 10 - Nic. Enciu7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă.

În luna aprilie a anului 1926, Onisifor Ghibu (n. 31.V.1883, com. Sălişte, Sibiu - † 31.X.1972, Sibiu), profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj, la crearea şi organizarea căreia avusese o contribuţie importantă[191], a acceptat să plece pentru mai mult de un an, - până în octombrie 1927, - pentru a se implica în viaţa politică a Basarabiei, înscriindu-se pe listele pentru dobândirea scaunului de senator al consiliilor comunale ale judeţului Orhei[192], ca şi pentru a organiza extinderea în Basarabia a activităţii „Astrei" transilvănene[193]. Era pentru a doua oară când marele dascăl ardelean accepta o grea şi riscantă misiune în Basarabia. Venise pentru prima oară la Chişinău în martie 1917 unde, după izbucnirea revoluţiei ruse şi până în decembrie 1918, desfăşurase o vastă şi intensă activitate culturală, editând între 1 iunie şi 31 decembrie 1917 revista „Şcoala moldovenească", apoi, de la 1 octombrie 1917, ziarul „Ardealul", pentru refugiaţii ardeleni din Rusia, transformat în cotidian la 24 ianuarie 1918, sub titlul de „România nouă", „organ pentru unirea politică a tuturor românilor"[194] . A revenit apoi în vara anului 1923, unde timp de peste o lună de zile a vizitat oraşele Ismail, Orhei şi Chişinău, a călătorit printr-o mulţime de sate, a fost pe la mănăstiri, şcoli, serbări şi iarmaroace, întorcându-se acasă „încărcat de impresii dintre cele mai variate"[195]. Şi chiar dacă pentru meritele sale din acea perioadă fusese decorat cu o seamă de distincţii din cele mai prestigioase – ordinele „Ferdinand" (comandor), „Steaua României" (Mare ofiţer), „Coroana României" (Mare Ofiţer) şi „Bărbăţie şi credinţă" cu spade[196], - decepţiile lui Onisifor Ghibu erau la fel de mari, constatând în una din scrisorile sale publicate la începutul anului 1926, că „azi nu mă mai vor nici politicienii cei mari de la Bucureşti, care la 1917-1918 se minunau de îndrăzneala cu care m-am înfipt în viaţa Basarabiei, şi nu mă vor nici politicienii basarabeni, care au nevoie de altfel de oameni, decum pot fi eu. Atunci, ce să caut eu acolo, cu idealismul meu pur şi neîngrădit de nici o posibilitate şi de nici o putere ? Ca să-mi fărâmiţez energia şi timpul, în lupta stearpă cu parveniţii şi cu stricaţii de politică, pentru care ţara este făcută să aibă putinţa să se lăfăiască în bunătăţile ei câştigate cu sudori crunte de alţii ?"[197].

În pofida acestor îndoieli şi cumpănind cu toată seriozitatea îndemnul preşedintelui „Astrei", Vasile Goldiş, Onisifor Ghibu a ajuns la concluzia că nu avea dreptul de a o refuza: „Fiecare român este dator, în vremurile grele de astăzi, când Ţara nu este încă deplin consolidată, să aducă pe altarul naţiunii sale jertfa care i se cere de către cei chemaţi, şi nu eu aş putea să refuz de a merge într-o provincie românească, oricât de depărtată ar fi ea, dacă aceasta are nevoie de ajutorul meu. M-am dus doar în 1917 de bună voie în Basarabia rusească, care era în flăcările revoluţiei; aş putea eu să nu mă duc în timp de pace în Basarabia noastră, când aceasta mi se impune ca o datorie patriotică ?"[198].

Decizia lui Onisifor Ghibu de a-şi asuma nu doar „o simplă obligaţie de ordin cultural", ci de „a îmbrăţişa din toate punctele de vedere întreaga problemă basarabeană, cu un devotament şi cu o hotărâre cel puţin la fel de mare ca şi în clipele hotărâtoare din 1918", a fost determinată inclusiv de venirea la cârma ţării a unui guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu – originar din Basarabia, militar de carieră, care şi-a legat numele de marea epopee naţională a luptelor de la Mărăşeşti, devenind ulterior mareşal al României, - şi având în componenţa sa patru membri ai comitetului de conducere al „Astrei" (V. Goldiş, preşedinte, O. Goga şi Ion Lapedatu, foşti secretari şi Ioan Lupaş) . În cadrul unei discuţii avute de O. Ghibu cu Octavian Goga, - devenit ministru de Interne în Cabinetul de Miniştri prezidat de Al. Averescu, - s-a putut constata că „Guvernul voeşte să îmbrăţişeze cu toată solicitudinea problema Basarabiei [...]"[200]. În plus, o lungă audienţă avută la regele Ferdinand I în zilele imediat următoare eşecului Conferinţei româno-sovietice de la Viena, în cadrul căreia suveranul României evocase „cu cuvinte pline de recunoştinţă [...] vremurile din 1917-1918, când Ardelenii îşi dădeau tributul lor pe altarul Basarabiei", regretând totodată că acea activitate a fost întreruptă, că „pentru cultură nu se face aproape nimic, iar fără cultură nu se poate zidi temeinic"[201], l-a întărit pe O. Ghibu în convingerea de a reveni în Basarabia, pentru a-şi relua, în noi condiţii istorice, activitatea din anii 1917-1918.

Sub aceste auspicii favorabile, în ultimele zile ale lunii aprilie 1926 Onisifor Ghibu a revenit la Chişinău şi, după un prim contact cu „realitatea sufletească" din Basarabia, a constatat că „situaţia este mult mai grea de cum o cunoşteam eu şi de cum îşi putea da cineva seama": „Un pesimism exagerat stăpânea toate sufletele şi un adevărat dispreţ pentru tot ce e românesc. După seria nesfârşită de decepţii şi de dezastre care avuseseră loc în cei din urmă opt ani, nimeni nu mai credea posibilă o refacere a Basarabiei româneşti. Din partea unor oameni care jucaseră roluri importante în viaţa politică şi culturală, mi se spunea hotărât, să nu mai cutez a veni acolo cu vreo iniţiativă „românească", căci mă vor boicota şi sabota fără nici o considerare la vechile legături de prietenie pe care le-am avut ani de-a rândul cu ei. Pentru ei experienţele ultimilor opt ani erau concludente şi orientarea lor nu mai avea nimic comun cu ce puteam aduce eu..."[202].

Referindu-se la starea de lucruri din acea perioadă, S.V. Goraş, învăţător în comuna Briceni, jud. Hotin, menţiona că, „[...] în afară de timidele începuturi ale realizărilor culturale, Basarabia se găseşte sub toate raporturile în aceeaşi părăginire de după război. Această stare de lucruri se datoreşte în cea mai mare parte indiferentismului conducătorilor Basarabiei, care după ce au realizat unirea, o bună parte dintre ei şi-au socotit rolul îndeplinit, înhăitându-se la diferite partide politice în cadrul cărora s-au trudit să-şi anihileze pornirile de curată abnegaţie ce-i călăuzise până aci"[203]. „Şi nu e de mirare, - explica în continuare cauza acelei situaţii S.V. Goraş, - fiindcă, în afară de câteva excepţii, Basarabia n-a avut o clasă conducătoare moldovenească (din punct de vedere cultural-naţional) înainte de război, pătrunsă de un ideal naţional, pentru care să fi luptat şi să-l desăvârşească astăzi. Din aceeaşi cauză, generaţia tânără basarabeană n-are entuziasmul generaţiei similare din celelalte provincii alipite fiindcă, pe lângă lipsa exemplului înaintaşilor, a mai fost oprimarea lor, atunci când păşea în arena vieţii publice". Din care motiv, concluziona autorul menţionat, „pentru tineretul basarabean, acţiunea de culturalizare a Basarabiei [...] trebuie să fie ca o rază purificatoare a unui răsărit târziu în lupta pentru ridicarea poporului basarabean"[204].

Gravitatea situaţiei din Basarabia consta nu numai în faptul că „încrederea în vreo îndreptare a lucrurilor nu mai încolţea aproape în nici un suflet", ci şi în aceea că puţinii intelectuali basarabeni fuseseră divizaţi între ei de partidele politice, „care au introdus în Basarabia otrava socială într-o măsură mai înspăimântătoare decât în celelalte provincii". Consecinţă directă a acelei stări de lucruri, o parte a intelectualităţii susţinea făţiş că „problema Basarabiei [...] nu se mai rezolvă acum nici la Bucureşti, nici la Paris, nici la Chişinău; ea se rezolvă la Moscova şi la Balta, în capitala «Republicii Moldoveneşti». De acolo se aşteaptă să vină în curând, - afirmau respectivii intelectuali, - «polcurile (regimentele) roşii», care să dezlege ele problema Basarabiei, pe care România s-a dovedit incapabilă s-o dezlege [...]"[205].

Câteva exemple invocate de O. Ghibu ilustrează pregnant starea de lucruri din Basarabia acelor ani. Astfel, către 1926, din Chişinău dispăruseră nu numai cele două prime tipografii româneşti înfiinţate de O. Ghibu la 1917 şi 1918[206], - între care şi vechea tipografie „Albina românească" a lui Gh. Asachi, preluată ulterior de T. Codrescu şi transformată în „Buciumul român", - dar era pe cale de dispariţie întreaga presă românească, piaţa informaţională din Basarabia fiind dominată de cotidiane de limba rusă ca „Bessarabskoie Slovo", „Bessarabskaia Pocita" sau „Utro". Urmare ironică a acelei stări de lucruri, la 14 martie 1926, când ultimul ziar cotidian românesc „Dreptatea" îşi dădea obştescul sfârşit, în ultimul său număr făcea apel la presa de limbă rusă să se milostivească a publica ea câteva coloane în româneşte, „pentru a se da putinţa şi populaţiei române de aci a cunoaşte informaţiile zilnice în limba statului"[207].

Decis să „intensifice mijloacele de luptă în vederea unei biruinţi care trebuie să vină" şi profitând de „înţelegerea cuvenită pentru situaţia din Basarabia" manifestată de guvernul de la Bucureşti, Onisifor Ghibu reuşeşte deja către 1 iunie 1926 să facă să reapară seria nouă a ziarului „România Nouă"[208], precum şi pune începutul sistematic de extensiune a „Astrei" în Basarabia. Venită din Ardeal cu o solidă tradiţie de naţionalism, idealism şi solidaritate, „Astra" basarabeană avea să pornească de la realităţile sociale existente, urmărind mai întâi scopul solidarizării pe baza ideii naţionale a tuturor intelectualilor Basarabiei, pentru a le oferi apoi posibilitatea de a sesiza în mod documentat atât nevoile multiple ale provinciei, cât şi mijloacele sigure de lecuire a lor. „Astra" venea în Basarabia, după cum menţiona O. Ghibu, „hotărâtă să afirme prin fapte principiul naţional într-o măsură pe care statul singur nu o poate face"[209].

Concepută de Onisifor Ghibu drept o „veritabilă Academie militantă", cu rolul de „far al latinităţii şi cetate a naţionalismului şi a solidarităţii"[210], „Astra" basarabeană şi-a desfăşurat activitatea în cadrul a 10 secţii şi anume: secţia literară-filologică, artistică, istorică, etnografică-geografică, juridică, social-economică, tehnică, şcolară, ştiinţifică şi medicală. În secţiile respective, precum menţiona O. Ghibu, fuseseră grupaţi „cei mai de seamă muncitori intelectuali" din întreaga Basarabie, constituind, împreună, un organism relativ unitar, având un caracter de „academie militantă". În cadrul celor 10 secţii ale „Astrei" au fost organizate două cicluri de 70 de conferinţe, punându-se în discuţie o serie întreagă de probleme stringente ale realităţii basarabene din acea perioadă, conferinţele soldându-se cu „soluţii deosebit de preţioase" [211]. Angajând în activitatea „Astrei" basarabene toate forţele intelectule ale acesteia: preoţi, învăţători, medici, ingineri, jurişti, literaţi, artişti, economişti şi oameni de stat, precum şi creând legăturile necesare între ei în baza uneia şi aceleiaşi idei, s-a reuşit, potrivit opiniei lui O. Ghibu, plasarea noţiunii de cultură într-un cadru mai larg, mai real şi mai folositor, „scoţând-o din îngustimea în care o încadraseră atâtea încercări de propagandă zadarnică"[212]. Iată cum aprecia activitatea „Astrei" din acei ani Vasile Cijevschi[213], fost preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni din 1917, deputat în Sfatul Ţării şi cunoscut om politic şi publicist al anilor '20: „Saloanele Asociaţiunii „Astra" au devenit astăzi un far, unde ideile se încrucişează zilnic. În fiecare seară se ţin conferinţe cu diferite subiecte şi cu discuţii libere, iar publicul începe a se obişnui cu aceste conferinţe şi în timpul serii dă năvală în saloanele primitoare ale Astrei. Numărul ascultătorilor creşte din zi în zi. [...] Ideea «Academiei militante» prinde rădăcini în viaţa noastră şi încetul cu încetul aceasta devine o tribună liberă pentru ştiinţă şi chestiunile sociale, unde fiecare persoană competentă în materie are putinţa şi ocazia să contribuie [...] la rezolvarea chestiunilor de actualitate (...) Conferinţele care se ţin la Astra sunt pe înţelesul tuturor, iar discuţiile au caracterul oricăror discuţii academice. Acest fel de posibilităţi, pe care Astra le-a inaugurat, completează golul cultural care se simţea în viaţa noastră şi este menit să influenţeze ideile şi mentalitatea noastră, care până acum rămâneau la voia întâmplării"[214].

De rând cu organizarea „Astrei" şi relansarea unor ziare de limbă română la Chişinău, lui Onisifor Ghibu îi aparţine o importantă contribuţie la explicarea esenţei „problemei basarabene", înţeleasă total diferit faţă de cum o interpreta în acea perioadă presa minoritară din Basarabia, anume ca o problemă general-românească şi ca o problemă a latinităţii. Originalitatea interpretării „problemei basarabene" de către O. Ghibu consta în afirmarea tezei, potrivit căreia, „deşi politiceşte Basarabia aparţinea de nouă ani unei alte lumi, decât cea veche orientală, ea rămânea totuşi înlănţuită de povara trecutului vitreg în care trăise veacuri întregi"[215]. Altfel spus, „problema basarabeană" constituia, în fapt, o problemă complexă a succesiunii generaţiilor, generatoare a fenomenului „basarabenismului cultural", ideologia căruia constituia „un complex de frământări ale ideologiei ruseşti, distruse de evenimentele uriaşei revoluţii, şi de idei şi cunoştinţe căpătate în ultimele clase de liceu şi în sălile de curs ale universităţilor româneşti"[216]. Dacă însă generaţiile mai în vârstă şi-au subordonat treptat „ideologia rusă, vaccinată în şcolile ruseşti, sentimentului de patriotism", mult mai complicată era situaţia tineretului basarabean, aflat în acea perioadă „în stăpânirea unui haos de idei". Din care motiv, „noi am căutat, - menţiona în acest sens O.Ghibu, - să-i facem pe basarabeni, pe toţi basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniţă între două ţări, ci este un hotar între două lumi distincte şi că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii şi viitorului nostru"[217].

Într-un context mai larg, necesitatea sincronizării civilizaţiei române de după 1918 în contextul culturii şi civilizaţiei europene a fost argumentată, între primii, de ilustrul critic literar Eugen Lovinescu (1881-1943), care a realizat în anul 1925 o excepţională Istorie a civilizaţiei române moderne în 3 volume[218]. Referindu-se, bunăoară, la împrejurările istorice în care se constituise poporul român, E. Lovinescu afirma că, „şi prin constituţie etnică, şi prin poziţie geografică, acesta (poporul român.- n.n.) se află la hotarul a două lumi: a Răsăritului şi a Apusului" [219]. În accepţia aceluisşi autor, chiar dacă „tragice împrejurări istorice ne-au statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene", „noi nu numai că n-am asjuns la capătul sforţărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formaţie naţională"[220].

Momentul istoric al acelui proces era cât se poate de favorabil, deoarece „axa vieţii politice şi culturale, - precum afirma E. Lovinescu, - s-a schimbat din Răsărit în Apus"; prin urmare, „se va schimba şi axa vieţii noastre sufleteşti. Timpul roade chiar şi lungile deprinderi intrate în inconştient, să-i aşteptăm deci acţiunea[221]. În atare mod, contactul cu Occidentul era considerat de autorul Istoriei civilizaţiei române moderne drept „o reluare a adevăratei continuităţi etnice şi ideale: descătuşându-ne, deocamdată, de formele sociale, ne va dezrobi, mai târziu, de invizibilele lanţuri spirituale ale Ţarigradului, ale Athosului sau ale Kievului, adică de formele ancestrale ale obscurantismului şi ale inerţiei, pentru a ne pune pe calea regăsirii de sine şi a progresului"[222]. Concluzia generală a lui E. Lovinescu era univocă: „în veacul şi de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux ! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decât îmbogăţirea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene[223].

În aceeaşi ordine de idei, convins că cele mai multe din problemele cu care se confrunta Basarabia după Unirea din 1918 nu mai puteau fi soluţionate de generaţia veche, „crescută şi trăită sub ruşi", care „cu greu se mai poate schimba", întreaga atenţie a „Astrei" conduse de O. Ghibu a fost îndreptată spre noua generaţie şi, în special, spre tineretul universitar, pentru a-l pregăti „să ia în mâinile sale conducerea vieţii publice a Basarabiei"[224].

În cunoscutele sale conferinţe ţinute în faţa studenţilor basarabeni din Bucureşti şi din Iaşi în 1927, O. Ghibu menţiona, pe bună dreptate, că primul război mondial transferase graniţa lumii occidentale de pe râul Prut pe râul Nistru. „Bătrânul Tyras – Nistrul nostru de astăzi", afirma Stoian Stanciu, învăţător din jud. Cetatea Albă, „stă din nou, aşa cum era pe vremuri, hotar prăpăstios între două lumi cu structură deosebită", din care motiv, „Basarabia toată şi mai cu seamă cea de la Nistru, - intelectualii în primul rând, - are un suflet al său: un suflet de hotar"[225]. Ca urmare a acestei modificări esenţiale, lucrul cel mai important, în accepţia lui O. Ghibu, pe care tineretul basarabean urma să-l înţeleagă în mod definitiv şi irevocabil, era că, „de acum încolo, nu mai are ce căuta cu privirile peste Nistru, unde stăpâneşte o altă concepţie decât cea care este temelia civilizaţiei apusene. El trebuie să-şi întoarcă faţa spre Occidentul originii şi al misiunii noastre istorice"[226]. Prin afirmarea respectivei teze, Onisifor Ghibu se plasa în rândul promotorilor ideii de modernizare a României prin europenism, de asimilare cât mai deplină şi profundă a valorilor culturii şi civilizaţiei Europei Occidentale[227].

Potrivit opiniei lui O. Ghibu, românitatea interbelică, - etnică şi politică, - impunea ca directive majore trei principii esenţiale şi anume: naţionalismul luminat, patriotismul şi regionalismul constructiv. Mai mult decât tineretul din celelalte provincii istorice, tineretul intelectual basarabean urma să conştientizeze că, „mai ales după experienţele făcute cu concepţiile internaţionaliste, care au dus Rusia la dezastru, principiul naţional trebuie să determine întregul lor crez"[228]. Naţionalismul luminat, în accepţia lui O. Ghibu, „înseamnă, pe de o parte, încrederea deplină în puterea valorilor morale şi intelectuale ale neamului din care facem parte, iar pe de alta, tendinţa permanentă de a ridica pe toate terenele neamul, apărându-l de influenţe şi primejdii străine, convinşi că prin naţionalismul luminat şi sănătos se întăreşte umanitatea însăşi"[229]. Ca şi naţionalismul luminat, patriotismul abia începând cu 1918 urma a fi cultivat şi creat în mediul tineretului basarabean. „Moldovenii pe timpul Ruşilor, - afirma în această privinţă O. Ghibu, - îşi iubeau pământul şi provincia lor, Basarabia, dar conştiinţa de Patrie nu o aveau, precum nu o aveau nici Ruşii. Patriotismul, în vechiul înţeles al cuvântului, ei nu-l cunoşteau; în noul înţeles abia de acum înainte trebuie să-l înveţe"[230].

În fine, nu însă şi în ultimul rând, referindu-se la cel de-al treilea principiu, - cel al regionalismului şi, în special, la tezele autonomiste vehiculate în anumite cercuri intelectuale sau politice („Ardealul al Ardelenilor", „Basarabia a Basarabenilor" etc.), - O. Ghibu le califica, pe bună dreptate, „pure absurdităţi, inventate şi menţinute sau de nişte oameni inconştienţi, sau de nişte duşmani ai neamului şi statului nostru", România interbelică fiind o ţară unitară şi funcţionând conform principiului: „fiecare parte a ei este a tuturor celorlalte şi fiecare parte trăieşte graţie legăturii organice cu restul ţării". În acest sens, „o Basarabie care ar fi numai a Basarabenilor, - afirma O. Ghibu, - n-ar putea trăi nici 24 de ceasuri, nici din punct de vedere al siguranţei, nici financiar, nici cultural", astfel încât „existenţa şi dezvoltarea firească a Basarabiei, numai în cadrul României întregite poate avea loc"[231]. Cât priveşte „regionalismul constructiv", înţeles în sensul că „cineva poate şi trebuie chiar să fie membru devotat al familiei sale şi al provinciei sale, fără ca să-şi neglijeze datoriile care îi revin ca membru al comunei sau al statului din care face parte", autorul era de acord că un astfel de regionalism constructiv „nu numai că nu poate fi combătut, dar el trebuie chiar cultivat" [232].

În loc de concluzii.

La o distanţă de peste nouă decenii de la extinderea „Astrei" în Basarabia, se constată o certă actualitate a activităţii acestei organizaţii în vederea redresării stărilor de lucruri şi ridicării nivelului de cultură şi instrucţie a maselor largi ale populaţiei şi, în special, a tinerelor generaţii. De o importanţă şi actualitate identică sunt şi pledoariile lui Onisifor Ghibu vizând necesitatea cultivării în mediul tineretului a unor principii călăuzitoare esenţiale, ca naţionalismul luminat, patriotismul şi regionalismul constructiv, - valori larg dezbătute în prezent în cadrul Uniunii Europene[233], aflată în plin proces de transformare, astfel încât experienţa perioadei interbelice în acest domeniu necesită a fi studiată în continuare şi valorificată inclusiv în context european. De rând cu progresele menționate ale „Astrei", care a urmărit, pe întreg parcursul existenței sale, „cunoașterea amănunțită a Basarabiei, cu toate laturile și nevoile ei de toate categoriile"[234], în Basarabia interbelică a funcționat și un alt important centru de cultură - Universitatea populară din Chișinău, înființată la 18 februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pantelimon Erhan, Elena Alistar, Nicolae Alexandri ș.a. Instituția dată a fost apreciată, pe bună dreptate, cea de-a cincea universitate a României după cele din București, Iași, Cluj și Cernăuți[235], în cadrul ei organizându-se numeroase cursuri pentru masele largi ale populației, cu participarea unor astfel de personalități marcante precum V. Harea, S. Cujbă, Șt. Ciobanu, Iustin Frățiman, L. Boga, I. Nistor, Romulus Cioflec, S. Panaitescu etc.

În cadrul aceleiași perioade istorice, au luat naștere un mare număr de societăți culturale (Universități populare și muncitorești, societăți culturale feminine, fundații de cultură regale, cămine culturale, societăți muzicale, societăți de intelectuali și scriitori etc.), desfășurând o vie activitate de ridicare a nivelului cultural al maselor populare. Au luat ființă, de asemenea, numeroase formațiuni coral-artistice precum: Societatea „Doina" condusă de preotul Gheorghiu-Sulima, corul C.F.R. dirijat de Mihai Stegaru, corul Liceului Eparhial dirijat de compozitorul Al. Cristea, corul Catedralei condus de preotul Berezovschi etc. În 1921, sculptorul Al. Plămădeală a creat Societatea de Arte Frumoase din Basarabia. Ulterior, Al. Plămădeală a organizat 11 expoziții ale operelor sale în diferite localități din România, a realizat monumentul lui Ștefan cel Mare (1927), bustul lui Alexei Mateevici (1937), precum și diverse denumiri de sculpturi [236].

O tendință tot mai pronunțată a perioadei interbelice a constituit-o integrarea vieții culturale a Basarabiei în principalele curente culturale ale României și chiar ale celor din Europa. Așa cum menționa unul din cronicarii vieții cultural-artistice din acea perioadă, „anul 1932 a accentuat și la noi divorțul dintre cele două tabere beligerante: una, a celor ce continuă să fabrice, pe ruinile vechilor canoane, cópii de pe natură, alambicate, pitorești, lipsite de viață, de bun simț și de personalitate; alta, în care se grupează novatorii, moderniștii de toate categoriile"[237]. La o privire de ansamblu asupra perioadei dintre cele două războaie mondiale, se constată că spiritul democratic al Marii Uniri din 1918, al reformelor care au însoțit-o și au consolidat România Întregită, a stat la baza unei opere culturale și a unui învățământ expresie a participării tuturor provinciilor istorice, a locuitorilor întregii țări, indiferent de etnie, limbă sau religie . Indiscutabil, nu au lipsit greutățile, care s-au manifestat inclusiv în domeniul spiritual, atitudini extremiste, anumite discrepanțe între ideile programatice și realizările obținute, însă politica statului român, participarea activă a numeroase categorii de intelectuali și rezultatele înregistrate sunt semne clare ale procesului de modernizare, desfășurat într-un cadru incomparabil mai favorabil în cei 22 de ani de existență a României întregite, față de perioada istorică anterioară[239].

----------------------------------------------------------
[181] A.N.R.M., fond 723, inv. 1, dosar 20, fila 100-101.
[182] A.N.R.M., fond 742, inv. 2, dosar 26, fila 5-16, 28-28 verso, 71, 110 verso-111, 135.
[183] Cor. „Adevărul", Un şantaj senzaţional ( Cenzura în Basarabia instrument de şantaj.- Şeful cenzurei din Chişinău prins în flagrant delict de şantaj ), în „Adevărul", nr.11698, 28 mai 1922.
[184] Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura RAO, Bucureşti, 2001, p. 225.
[185] G.D. Mugur, Radiodifuziunea, în Enciclopedia României. Vol. IV: Economia naţională: circulaţie, distribuţie şi consum, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 163, 164.
[186] Anuarul statistic al României. 1937 şi 1938, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 549-550; Anuarul statistic al României. 1939 şi 1940, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, p. 569.
[187] Anuarul statistic al României. 1939 şi 1940, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, p. 569.
[188] G.D. Mugur, Radiodifuziunea, în Enciclopedia României. Vol. IV: Economia naţională: circulaţie, distribuţie şi consum, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 164.
[189] „Basarabia" (Director: L.T.Boga), 11 mai 1940
[190] B. Lempert, Ținutul Nistru economic. Ed. a II-a, Tipografia S. Rosenstrauch, Chișinău, 1939, p. 58.
[191] Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească (secolul al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea). Dicţionar / Alcăt.: Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 135-136.
[192] Onisifor Ghibu, Câteva cuvinte către domnii membri ai Consiliului judeţean şi Consiliilor comunale din judeţul Orhei, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927.
[193] Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român („ASTRA") a fost o organizaţie culturală, înfiinţată în anul 1861 la Sibiu, având ca obiectiv iniţial organizarea şi coordonarea activităţii de emancipare culturală şi politică a românilor în secolul al XIX-lea, în lupta de eliberare naţională şi în pregătirea Marii Uniri din 1918. Avându-i ca preşedinte pe episcopul Andrei Şaguna, vicepreşedinte pe Timotei Cipariu şi secretar pe George Bariţiu, ASTRA şi-a mai propus alcătuirea şi tipărirea unor lucrări, elaborarea unui dicţionar şi înfiinţarea unei biblioteci care să adune cele mai vechi tipărituri româneşti. Asociaţia s-a preocupat, inclusiv între cele două războaie mondiale, de ridicarea nivelului de cultură şi de instrucţie în mediul rural, prin întemeierea de şcoli, cămine culturale, atenee populare, prin tipărirea de manuale şi broşuri de economie rurală, ca şi prin cursuri de alfabetizare. Având filiale în toate regiunile României, societatea a înfiinţat un muzeu etnografic şi o editură şi a editat reviste („Transilvania", „Ţara noastră", „Foaia poporului" etc.) şi colecţii (Biblioteca populară, Biblioteca tineretului, Biblioteca profesiunilor industriale) (Enciclopedia Universală Britannica. Vol. 1. Coord.: Cornelia Marinescu, Ilieş Câmpeanu, Editura Litera şi Encyclopædia Britannica, Inc., Bucureşti, 2010, p. 328).
[194] Onisifor Ghibu, Pedagogia militans (Antologie de idei pedagogice). Îngrijirea ediţiei, studiu introductiv, note şi comentarii: Patiţa Silvestru. Indice de termeni: Octavian O. Ghibu, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 26; Idem, Dela Basarabia Rusească la Basarabia Românească: Analiza unui proces istoric. Însoţită de 186 documente. Vol. 1, F.e., Cluj, 1926, passim.
[195] Onisifor Ghibu, Călătorind prin Basarabia. Impresiile unui român ardelean, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1923, p. 3.
[196] Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii: În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 26.
[197] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 8-9.
[198] Ibidem, p. 9-11.
[199] Marin Nedelea, Prim-miniştrii României Mari. Ideile politice, Casa de editură şi presă „Viaţa Românească", Bucureşti, 1991, p. 36-45; Ion Mamina şi Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Silex, Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Bucureşti, 1996, p. 56-60.
[200] Onisifor Ghibu, Ardealul în Basarabia. O pagină de istorie contimporană, Institutul de arte grafice „Ardealul", Cluj, 1928, p. 58.
[201] Onisifor Ghibu, „Două audienţe la Regele Ferdinand", în Transilvania, anul 59, nr. 7, 1927, p. 286-289.
[202] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 7-9.
[203] S.V. Goraş, „Spre o deşteptare cultural a Basarabiei", în Almanahul învăţătorilor din Cetatea-Albă. Întocmit de Mircea Ispir şi Lazăr Ştefănescu, F.e., F.l., 1934, p. 70.
[204] Ibidem, p. 70-71.
[205] Onisifor Ghibu, Ardealul în Basarabia. O pagină de istorie contimporană, Institutul de arte grafice „Ardealul", Cluj, 1928, p. 60.
[206] Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii: În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 352-368, 591-600.
[207] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 10-11.
[208] Ibidem, p. 11-12.
[209] Ibidem, p.42, 55-56.
[210] Ibidem, p.43.
[211] Ibidem, p.56-57, 65-78.
[212] Ibidem, p.57-58.
[213] Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească (secolul al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea). Dicţionar / Alcăt.: Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p.83.
[214] România Nouă, 30 ianuarie 1927.
[215] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 26.
[216] Constantin Mâţu, Din necesităţile culturale ale Basarabiei. Tineretul basarabean să fie îndreptat spre apus, în Transilvania, anul 57, nr. 11-12, 1926, p. 632-633.
[217] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 40 şi urm.
[218] Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne. I. Forţele revoluţionare; II. Forţele reacţionare; III. Legile formaţiei civilizaţiei române. Ediţie, studiu introductiv şi tabel cronologic de Z. Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
[219] Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne. I. Forţele revoluţionare, p. 5-6.
[220] Ibidem, p. 6, 16.
[221] Ibidem, p. 17.
[222] Ibidem, p. 16-17.
[223] Ibidem, p.18; III. Legile formaţiei civilizaţiei române, p. 134.
[224] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanţul unei activităţi cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei" basarabene. Nr. 10, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 53.
[225] Stoian Stanciu, „Suflet de hotar", în Almanahul învăţătorilor din Cetatea-Albă. Întocmit de Mircea Ispir şi Lazăr Ştefănescu, F.e., F.l., 1934, p. 49.
[226] Ibidem, p. 207.
[227] Detalii la Gheorghe Iacob şi Luminiţa Iacob, Modernizare – europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea. Vol. II: Percepţie, trăire, identitate etnică, Editura Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi, 1995; Svetlana Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin reforme, Editura Pontos, Chişinău, 2010.
[228] Onisifor Ghibu, Cuvinte cătră tineretul intelectual basarabean, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, 1927, p. 4.
[229] Ibidem, p. 3-4.
[230] Ibidem, p. 5.
[231] Ibidem, p. 6.
[232] Ibidem, p. 5-6.
[233] Vezi Regiune şi regionalizare în Uniunea Europeană. Coord.: Vasile Puşcaş, Adrian Liviu Ivan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Institutul de Studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004; Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene. Trad.: Gabriela Şiclovan, Editura Cartier, Chişinău, 2008 ş.a.
[234] Detalii la Nicolae Enciu, Onisifor Ghibu, promotor al asociaționismului și naționalismului cultural în Basarabia interbelică, în Asociaționism și naționalism cultural în secolele XIX-XX. Coord.: Liviu Maior, Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2011, p. 275-284.
[235] Onisifor Ghibu, A cincea Universitate a României: Universitatea din Chișinău. Biblioteca „Astrei" basarabene Nr. 1, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chișinău, 1927, 66p.
[236] Prezențe basarabene în spiritualitatea românească (secolul al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea). Dicționar / Alcăt.: Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 232-233.
[237] Almanahul ziarelor „Adevărul" și „Dimineața", 1932/1933, F.e., F.l., p. 129.
[238] Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Noul cadru de afirmare a culturii. Învățământul, în Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 376.
[239] Ibidem.

footer