Revista Art-emis
Militari italieni în România (septembrie 1943 - august 1944) PDF Imprimare Email
Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu   
Miercuri, 11 Aprilie 2018 18:43

Maresal Pietro Badoglio WW2„Nu ne amestecăm. Păstrăm rezerve și ne purtăm cu tact. Dezaprobăm ținuta Italiei, dar nu o comentăm". (Mareşal Ion Antonescu)

Atitudinea guvernului român.

Trecerea Italiei de partea Națiunilor Unite (septembrie 1943) a determinat schimbarea atitudinii guvernului român față de militarii italieni, chiar dacă mareşalul Ion Antonescu a declarat : „Nu ne amestecăm. Păstrăm rezerve și ne purtăm cu tact. Dezaprobăm ținuta Italiei, dar nu o comentăm". Inițial, deoarece relațiile cu guvernul mareșalului Pietro Badoglio nu au fost rupte, militarii italieni nu au fost considerați prizonieri de război, interzicându-li-se însă să părăsească teritoriul României. După ce guvernul italian a declarat război Germaniei (13 octombrie 1943), Ministerul Apărării Naționale a solicitat mareșalului Ion Antonescu să decidă dacă militarii italieni erau considerați prizonieri de război sau nu. Analizând situația, Consiliul de colaborare a decis (21 octombrie) ca militarii italieni să fie duși într-o cazarmă din Turnu Măgurele, unde să fie triați, astfel: cei care se declarau susținători ai lui Benito Mussolini să fie trimiși în Italia, cei care se pronunțau pentru Pietro Badoglio să fie internați și să li se aplice condiții de viață similare cu cele ale soldaților români, iar cei care nu aveau nicio atitudine să poată fi întrebuințați la diferite lucrări în țară (la cererea acestora). Li s-a interzis orice activitate de propagandă.

Atitudinea germanilor.

Imediat după trecerea Italiei de partea Națiunilor Unite, autoritățile militare germane din România au pus santinele la localurile ocupate de militarii italieni, interzicându-le să părăsească locațiile. Față de acest act, atașatul militar italian Giuseppe Bodini a rugat autoritățile militare române să ridice restricții de deplasare, garantând pentru „disciplina și ordinea trupelor italiene dislocate în România". Concomitent, au blocat și depozitele unde se aflau materiale de război italiene, determinând pe colonelul Giuseppe Bodini să solicite Marelui Stat Major român să le preia până la reglementarea situației militarilor italieni la nivel de guverne. Pentru reglementarea acestor probleme, au avut loc tratative verbale (11 octombrie) între autoritățile militare române și germane din România, generalul Erik Hansen făcând cunoscut că Hitler a consimțit la predarea ostașilor italieni și a materialelor de război „numai în cazul când vor fi păziți de armata română, în așa fel, încât orice evadare să fie exclusă". Cu același prilej, generalul german a precizat că „în urma actelor de trădare de la Roma, chiar și cuvântul de onoare al unui colonel Bodini nu poate fi considerat de către armata germană ca o garanție suficientă". La rându-i, Alfred Gerstenberg a solicitat Marelui Stat Major român să pună la dispoziție soldați italieni pentru a completa deficitul de încadrare de la bateriile antiaeriene germane din Valea Prahovei. Informat, Ion Antonescu a răspuns: „Nu se poate. Să se comunice generalului Gerstenberg că nu admit acestă dispoziție. Nu-mi trebuie dezordine în țară. În momente grele nu se poate conta pe acești oameni".

După sosirea submarinelor italiene la Constanța (la sfârșitul lunii noiembrie, pentru revizie) și după ce marinarii s-au declarant de partea guvernului Pietro Badoglio, germanii au vrut să preia submarinele italiene și au cerut înapoierea materialelor Flotilei de submarine italiene, apreciind că acesta acționa în cadrul forțelor maritime ale Comandamentului Amiral Marea Neagră.

În septembrie 1943, după trecerea Italiei de partea Națiunilor Unite, în România se aflau 469 de militari italieni (45 ofițeri și 424 subofițeri și trupă), 407 aparținând Trupelor terestre, 51 Marinei și 11 Aeronauticii. Cei mai mulți erau dislocați la Balta în Transnistria (254) și București (123), dar și la Constanța (51), Odessa (11), Tighina (8), Valea Uzului (7), Curtici (6), Vatra Dornei (5) și Bacău (4). 3 submarine erau bazate la Sevastopol, iar 2 la Constanța. Majoritatea au declarat că rămân fideli jurământului față de regele Victor Emanuel al II-lea, inclusiv atașatul militar Giuseppe colonelul Bodini și locotenent-colonelul Cesare de Porto.

Tratative româno-italiene.

După ce la Salo (în nordul Italiei) s-a constituit Republica Socială Italiană (25 septembrie 1943), Benito Mussolini a numit în România, ca reprezentant diplomatic, pe Franco Trandafilo, acesta solicitând atașatului militar german aprobarea (13 octombrie 1943) ca partizanii lui Benito Mussolini (circa 35) să fie trimiși în Italia spre a lupta contra anglo-americanilor, restul urmând să fie considerați prizonieri de război și internați în România sau Germania. Franco Trandafiro a mai obținut și acceptul lui Ion Antonescu (noiembrie) pentru numirea locotenentului aviator inginer Georgio Moraldi ca ofițer de legătură între Legația Italiei la București și Marele Stat Major. Ca urmare, acesta a vizitat (10 decembrie) lagărul de la Oești, unde s-a adresat subofițerilor spunându-le că cei care doreau să adere la guvernul republican se puteau reîntoarce în Italia spre a lupta de partea lui Benito Mussolini. Apoi, Georgio Moraldi a mai vizitat (12 și 16 decembrie) și cazarma de la Bragadiru, unde se aflau marinarii italieni, prilej cu care a avut loc „o manifestație ostilă" organizată de „ofițerii badoglieni". În final, doar câțiva militari italieni care au declarat, în scris, că vor să se înapoieze în Italia pentru a se înrola în armata „Republicii de la Salo", fiind predați Legației italiene fasciste.

Predarea submarinelor italiene din Marea Neagră, României.

Inițial, unii membri ai echipajelor de pe submarinele și vedetele torpiloare de la Sevastopol s-au angajat „pe cuvânt de onoare" că vor lupta de partea Axei. După sosirea la Constanța (pentru revizie, 28 noiembrie 1943) și a celor 3 submarine de la Sevastopol, comandantul Flotilei de submarine italiene, căpitanul comandor Torri, s-a prezentat la contraamiralul Horia Măcellariu declarând, în scris, că nu va mai acționa sub ordinele germane deoarece situația politico-militară nu mai era cea care îi fusese prezentată (13 septembrie) de către Amiralul german al Mării Negre, că el și marinarii săi se declară regaliști și ca urmare „se pun sub protecția României, predând submarinele și materialele", urmând să „împărtășească soarta celorlalți camarazi" aflați la 8 septembrie pe teritoriul României. Apoi a predat, cu proces-verbal, submarinele CB 1, CB 2, CB 3, CB 4 și CB 5. Tot cu forme legale au fost predate și depozitele de materiale navale pentru submarinele italiene. Ca urmare, contraamiralul Horia Măcellariu a ordonat să se instaleze santinele pe cheiul unde erau acostate submarinele italiene, apoi a întrebat pe marinarii italieni dacă erau „fasciști, republicani sau regaliști". În unanimitate, aceștia au răspuns că erau „regaliști și de acord cu comandantul lor", fiind internați și duși la București (73 de ofițeri, subofițeri și trupă). La 1 decembrie 1943, la bordul submarinelor italiene au fost urcat echipaje românești (cu pavilion național).

Regimul de prizonierat al militarilor italieni.

După trecerea Italiei de partea Națiunilor Unite, ofițerii italieni aflați în România au fost lăsați liberi, unii la domiciliile avute până la 8 septembrie 1943, alții la căminul Casa Oștirii, cu obligația de a nu ieși în oraș decât în interesul serviciului și la masă (îmbrăcați în haine civile). Trupa a fost consemnată în cazărmi, hrana a fost asigurată prin punerea în subzistența unităților române. În urma declarării stării de război cu Germania (13 octombrie 1943), 360 de militari italieni (27 ofițeri și 333 trupă) din cei 469 aflați în România (13 ofițeri și 91 soldați aveau situația neclară, fiind internați în diverse spitale, dezertori etc.), nemaiputând fi considerați „militari aliați sau invitați pe teritoriul nostru", așa cum aprecia Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine, au fost internați (în noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1943) în lagărul de prizonieri de la Oești, la 26 km nord de Curtea de Argeș (deoarece la Turnu Măgurele nu erau condiții de cazare), unde, pe o suprafață de 3.000 metri pătrați se aflau 11 barăci (3 pentru trupă, 1 pentru subofițeri și 1 pentru ofițeri, o baie, o spălătorie, latrine etc.). Ofițerilor li s-a pus la dispoziție un pat mic, o saltea și un cearșeaf, iar trupa a fost culcată pe dușumea (ridicată la un metru de pământ), fiecare militar primind o rogojină.

Față de aceste condiții, atașatul militar italian, colonelul Giuseppe Bodini, a protestat oficial. Deoarece condițiile de la Oești au fost apreciate și de români ca fiind „destul de rele și de nesuportat, în special în raport cu ofițerii prizonieri ai altor națiuni din România", Ministerul de Război și Marele Stat Major au aprobat ca ofițerii italieni să fie cazați la Curtea de Argeș, cu condiția de a se prezenta zilnic la Oești pentru ,,control și prezență".Până la 1 februarie 1944, ofițerii și subofițerii italieni au primit solda gradului, apoi, conform deciziei lui Ion Antonescu, a fost achitată solda de bază (fără accesorii) numai ofițerilor. Subofițerii și trupa au primit doar alocația de hrană și întreținere la fel ca cea a soldaților români.

Pentru prizonierii italieni - acte de ședere în România ca cetățeni liberi.

La 23 noiembrie 1943, Marele Stat Major a comunicat colonelului Giuseppe Bodini că guvernul român a decis ca militarii italieni din România să fie considerați ca „demobilizați", iar celor internați la Oești și Curtea de Argeș să li se dea posibilitatea de a se angaja la lucru, în acest caz fiind considerați „ca cetățeni liberi, sub rezerva unor anume restricțiuni în ceea ce privește libertatea de a se deplasa pe teritoriul României", fiind supuși legilor românești în vigoare. Pentru aceasta ei trebuiau să își găsească un „serviciu serios, demn, convenabil, care le va permite de a trăi cinstit și cu demnitate din salariul lor". În acest caz urmau să primească bilete de voie nelimitate și actele de ședere în România ca cetățeni liberi. Ca obligații, nu trebuiau să părăsească localitatea de reședință fără aprobarea organelor polițienești respective și să se prezinte la acestea, pentru control, la termenele fixate. În caz de nerespectare a acestor norme urmau a fi arestați și închiși în lagăr. De asemenea, trebuiau să se abțină de la orice activitate politică (propagandă, manifeste, discuții, acte de sabotaj, acte subversive etc.). Personalul militar din serviciul Legației italiene a fost considerat ca „personal civil" și tratat ca atare. Cei care nu doreau să lucreze urmau să rămână în lagăr, guvernul român urmând a le plăti solda corespunzătoare gradului. Ofițerii activi puteau fi lăsați liberi, după ce dădeau o declarație scrisă „pe cuvânt de onoare de ofițer că vor respecta legile internaționale, abținându-se de la orice act care ar pune suveranitatea românească în dificultate, și că vor respecta legile de ordine publică ale României". Apreciind poziția guvernului român față de situația militarilor italieni aflați în România, colonelul Giuseppe Bodini, care se declarase adept al mareșalului Pietro Badoglio, și-a exprimat recunoștința pentru „deplina înțelegere și solicitudine".

În încercarea de a le asigura condiții cât mai bune de trai, autoritățile militare române au făcut numeroase intervenții pe lângă cele germane, garantând pentru „disciplina și ordinea acestora". În final, sub presiunea autorităților germane, Consiliul de Ordine Publică a decis (21 aprilie 1944) ca militarii italieni de la Oești să fie supuși „aceluiași regim care se aplică și prizonierilor de război cu drepturile corespunzătoare". Tehnicienilor, specialiștilor și muncitorilor calificați li s-a lăsat și de această dată posibilitatea de a lucra în întreprinderile române „cu salariile potrivite meritelor sau capacității profesionale a fiecăruia".

Grafica - I.M.

footer