Revista Art-emis
Iradeaua imperială din 9/22 mai 1905 PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu   
Miercuri, 09 Mai 2018 18:36

Iradeaua imperiala 1905Antecedente şi consecinţe

Românii balcanici, populație minoritară aflată în mijlocul populației majoritare grecești, albaneze, sârbești, turcești, bulgărești au luptat pentru obținerea dezideratelor cu caracter național. Aspirațiile naționale ale acestora nu au vizat nici alipirea la România nici crearea unui stat propriu în Balcani. Ei doreau învățământ în limba națională, organizare bisericească proprie până la recunoașterea unui episcop român, reprezentare proporțională pe baze entice în diverse organisme locale și drepturi cetățenești egale cu ale celorlalte națiuni ale Imperiului Otoman. Înfăptuirea acestor deziderate a debutat cu înființarea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea-anul 1864[1].de școli și biserici cu predare și slujire în limba română cu sprijinul statului român. Momentul culminant al luptei pentru dezideratele naționale l-a constituit emiterea Iradelei Imperiale la 9/22 mai 1905.A fost un succes al luptei și al sacrificiilor aromânilor dar și un succes al diplomației românești.Evenimentul întemeindu-se pe un fond cultural favorabil precum și pe câteva acțiuni și momente dramatice anterioare.Permiteti-mi enumerarea catorva: In 2/14 iulie 1864 se deschidea prima școală românească la Târnova,lângă Monastir (Bitolia), în Macedonia,prin strădania lui Dimitrie Atanasescu, croitor de meserie, și cu banii guvernului român.Acțiunea de deschidere a altor școli a mers încet până în 1878. După această dată dezvoltarea învățământului și înființarea de biserici s-a făcut într-un cadru mult mai favorabil, creat de Tratatul de la Berlin care confirma ,printre altele,libertatea de conștiință a locuitorilor Imperiului Otoman.

Dacă în 1878 aveam 8 școli primare și un inspector (Apostol Mărgărit),după această dată guvernul otoman au început să pună în aplicare legile date; se puneau de fapt în aplicare reformele Tanzimatului. Dar autoritățile otomane refuzau să ia hotărâri mai îndrăznețe cu privire la drepturile românilor.În urma presiunilor aromânilor guvernul otoman va aproba,cu toată opoziția grecilor, libera practicare a învățământului în limba maternă și ridicarea de biserici.Marele vizir Savfet Pașa emitea la 12/24 septembrie 1878 Ordinul Viziral 303 ,la a cărui emitere și elaborare un rol important l-a avut Apostol Mărgărit. Prin acesta se cerea autorităților locale (valiului Salonicului și Ianinei, valiu = guvernatorul unui vilaet) să nu împiedice funcționarea școlilor românești[2]. Astfel în 1878 prin Ordinul Viziral 303 marele vizir Savfet Pașa acorda românilor dreptul de a avea școli și biserici în limba lor: „Sublima Poartă a fost informată că românii din Epir, Tesalia, Macedonia, din sangeacul Trikala, din vilaetul Ianina și Skodra doresc să se instruiască în propria lor limbă și să fondeze școli dar clerul grec, orbit de ideile sale de intransigență, împinge autoritățile locale să facă dificultăți institutorilor români și chiar să îi persecute. Având în vedere că în Împărăție nimeni nu are dreptul de a se opune la liberul exercițiu al învățământului școlar și al cultului, veți binevoi a invita pe funcționarii civili puși sub ordinele voastre să se abțină de la orice presiuni asupra locuitorilor și să nu se opună fără motiv la orice exercițiu al culturii și al invățăturei [...] Din contră veți acorda ajutor și protecție institutorilor români totdeauna când vor avea nevoie" - ordinul a fost comunicat valiului de Ianina. Consecința imediată: În 1880 funcționau 24 de școli, în 1983 erau în activitate 75 de școli primare, un liceu în Bitolia, un gimnaziu și o școală normal de fete la Bitolia.

În 1896 o nouă Iradea recunoștea existența naționalității române în Imperiu[3]. În 1900 se va atinge numărul maxim de școli românești din Peninsula Balcanică-113 școli primare de fete (25), de băieți (54), mixte (34),5 școli secundare românești șiEroinele Romaniei Mari peste 30 de biserici.în care slujba se oficia în limba română. Iar în anul școlar 1902/1903 funcționau 84 de școli primare plus licee(Bitolia și Salonic) școli normale,școli comerciale,școli profesionale,gimnazii[4]. Dar, in 1906,după Iradeaua Imperială funcționau 107 școli primare și 40 de biserici. Toate școlile și bisericile erau subvenționate (din 1864-și mai departe) de statul român acesta căutând și îmbunătățirea modului lor de administrare. Opinia publica românească precum si numeroși oameni politici au fost preocupați de soarta românilor balcanici,aceasta fiind socotită cu predilecție „o chestiune de stat"[5]. Astfel în 1901, primul ministru D. A. Sturza declara în Parlament că : „Acțiunea noastră în Imperiul Otoman este absolut și pur intelectuală și consistă în primul loc a întreține școalele și bisericile de limba română cu cunoștința și consimțământul guvernului otoman,și,în al doilea rând,a nu întreține aceste școli pentru ca ele să devină un focar de anarhie în Imperiul vecin,care este prietenul nostru,ci pentru ca să fie un focar de ordine utilă și o garanție de existență pentru acel Imperiu".

La fel declara în 1903 si Take Ionescu: „Nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să fondeze acolo un stat român. Ținem însă ca naționalitatea românilor din Macedonia să fie păstrată și ca noul regim,oricare ar fi să dea aromânilor cel puțin ceea ce posedă ei astăzi : garanția că ei vor putea să se cultive în limba lor în toată libertatea". Alături de aceste frumoase realizări din planul cultural/învățământ și credință s-au aflat câteva evenimente dramatice din viața românilor balcanici dar care evenimente,prin dramatismul lor și într-un context politico-diplomatic favorabil au determinat emiterea Iradelei Imperiale din 9/22 mai 1905. Respectiv. Puternica răscoală din Macedonia din vara anului 1903 și noua organizare a provinciei condusă de Hilmi Pașa,asistat de doi delegați - unul din partea Rusiei și unul din partea Austro-Ungariei, cu o jandarmerie reorganizată în stil italian a dus la schimbarea atitudinii autorităților otomane și la oprirea parțială a abuzurilor. Și totuși....

În 12 /25 august 1904 arhiereul grec al Pelagoniei, Ioachim a ținut un discurs în biserică, calificându-i pe români drept „șerpi Anexa 1 Iradeaua Imperialaveninoși ce-i hranesc în sânul lor" și a făcut apel la „credincioasa turmă de a nu mai veni în contact cu românii". Apoi a mers la valiu și a cerut să nu se acorde românilor autorizația de a-și deschide un paraclis, amenințând cu tulburări.Cu toate acestea,în ianuarie 1905 s-a deschis capela românească din Monastir. (Bitolia)[6]. În tot anul 1904 preoții și învățătorii greci umblau din casă în casă,din prăvălie în prăvălie îndemnând locuitorii să se manifeste contra românilor și ca grecofili.Duminicile Mitropolitul punea agenți care sileau oamenii să semneze declarații filoelene iar dacă refuzau,aceștia nu intrau în biserică. Se susținea că limba românilor este una blestemată[7]. și deci nu se poate sluji în română,implicit nici in dialectul aroman.

În februarie 1905 s-a înființat Consulatul de la Ianina,la solicitarea lui Titu Maiorescu care era ministru de externe.Marele vizir și Sultanul Abdul Hamid al II-lea au acceptat, în principiu, înființarea Consulatului. Însă Gryparis, ministrul de externe al Greciei a refuzat deschiderea instituției.Guvernul român,drept răspuns a rupt relațiile diplomatice cu Grecia și a emis Cartea Verde în care urma să fie trecute abuzurile grecilor față de români urmând astfel să se stopeze expansiunea elenismului în Balcani și uzurparea drepturilor aromânilor.Sultanul,un iscusit diplomat, l-a invitat pe Gryparis la Istanbul/Constantinopol și i-a dăruit o pereche de butoni de aur împodobiți cu pietre prețioase.Butonii au rezolvat problema spinoasă a înființării Consulatului de la Ianina[8]. Acest Consulat, ca și cel de la Bitolia a funcționat până în 1946.

În martie 1905 s-au petrecut crimele de la Negovan cărora le-au căzut victime preoți și membri ai comunității aromâne din localitate. Acestea nu erau nici primele și nici ultimele crime ale căror victime au fost românii care refuzau să se declare filoeleni[9]. În 18 aprilie/1 mai 1905 la biserica din Băiasa românii s-au încăierat cu românii filogreci ce se opuseseră citirii Apostolului în limba română[10]. Persecuțiile clerului român, persecuțiile și agresiunile din partea clerului grec îndreptate împotiva preoților români care „au îndrăznit" să slujească în biserici românești sau să citească rugăciunile în românește în toată această perioadă,mai ales între 1878-1905 au fost extrem de numeroase. Erau închiși fără motiv, lipsiți de hrană, maltratați, excomunicați, trimiși la mânăstiri, pălmuiți de episcopul de Presta sau de Ohrida,scoși de barbă din altare și siliți să sărute bombeurile pantofilor înalților ierarhi greci.etc.La acestea se adaugă crimele.

În această conjunctură a anului 1905, Imperiul Otoman a dorit să își reia relațiile politice cu România iar Sultanul îi promitea Ministrului Plenipotențiar al României la Iatanbul/Constantinopol, Alexandru Emil Lahovari că va recunoaște doleanțele aromânilor dar că îi este greu să semneze o Iradea definitivă... Atunci, pentru a-l convinge pe Sultan, Alexandru Em. Lahovari i-a sugerat Ministrului de externe român să ceară intervenția ambasadei germane. Dar a mai avut loc un incident la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai. Doi inspectori români, Nicolae Tacit și Andrei Balamace au fost arestați în vilaetul Ianina de valiul Osman Pașa la instigarea grecilor. Acest fapt l-a determinat pe Alexandru Em. Lahovari să protesteze energic, să ceară eliberarea celor arestați, îndepărtarea valiului de Ianina și să adreseze un ultimatum Sultanului - că va parăsi Constantinopolul în 10 zile. Ar fi fost în apropierea zilei naționale a României, lucru ce impunea un protocol deosebit. Amenința așadar că va părăsi Constantinopolul în semn de protest dacă nu se va rezolva situația celor doi inspectori și abuzul valiului. De asemenea, în protestul adresat Sultanului, Alexandru Em. Lahovari a lăsat să se înțeleagă că vor fi inițiate și alte acțiuni dacă nu se va accepta și recunoașterea românilor ca naționalitate distinctă în cadrul Imperiului Otoman, bucurându-se de toate drepturile celorlalte naționalități din Imperiu.

In acest context politico-diplomatic, Sultanul, Abdul Hamid al II-lea (1876-1906), constrâns de amenințarea ministrului român că va părăsi postul în termen de 10 zile, a emis la 9/22 mai 1905 Iradeaua Imperială, cu consecinţe deosebit de favorabile în planul cultural, religios şi educaţional. Se garanta școala,biserica și autoconducerea locală. Naţiunea română era recunoscută oficial. Se recunoştea şi se permitea libera folosire a limbii române în şcoli şi biserici. Se permitea constituirea comunităților valahe în Imperiul Otoman.A doua zi s-a acordat și o teșcherea,un nou act,guvernamental de data aceasta, Ministerului de Justiție și Culte[11]. De asemenea,Ministrul otoman al Justitiei și Cultelor a făcut cunoscută Patriarhului ecumenic teșkereaua imperială prin care li se acorda românilor din imperiu libertatea de a folosi limba lor în școli și biserici și că :" nu trebuie să mai fie împiedicați de a-și celebra slujba religioasă prin preoții lor proprii și în limba lor națională și de a participa la alegerile pentru consiliile administrative[12]. A fost un mare succes al diplomației românești.

Comunicatul oficial al M.S.Sultanul ,care a fost publicat în presa din Constantinopol/Istanbul şi în cea din Bucureşti[13]. (LeAnexa 2 Iradeaua Imperiala Courrier des Balkans), specifica: „Majestatea Sa Imperială Sultanul, [...] care, în sentimentele sale de înaltă justiție şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile asupra tuturor supuşilor săi credincioși, fără distincţie de rasă şi nici de religie, luând în seamă rugile înălțate spre tronul Imperial de supușii săi valahi/aromâni, s-a îndurat să ordone ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură cu același titlu ca și ceilalți supuși nemusulmani, comunitățile lor să-şi poată alege muhtari (primari - n.n.) conform reglementării în vigoare [...]; ca,după cum se practică pentru celelalte comunități,membrii valahi să fie deopotrivă admiși, după regulă, în consiliile administrative; autoritățile imperiale să înlesnească profesorilor numiţi de numitele comunităţi inspectarea școlilor şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului pentru deschiderea de noi așezăminte şcolare"[14]. Era un succes important deşi nu se prevedea şi înfiinţarea unei Mitropolii românești. Această recunoaştere oficială şi definitivă a românilor din Imperiu a dat naştere, a doua zi, 10/23 mai 1905, la Bucureşti, unei manifestaţii spontane în piaţa „Sfântu Gheorghe"[15]. Iar în revista Le Courrier des Balkans tot a doua zi,pe 10 mai[16], a apărut un articol intitulat Un triomphe în care se făceau aprecieri elogioase la adresa Sultanului și se evidențiau bunele relații dintre România și Imperiul OtomanIa 30.Entuziasmul declanşat în rândul aromânilor din Imperiul Otoman în urma acestui act oficial a determinat un eveniment deosebit şi nemaiîntâlnit: compunerea Imnului aromânilor, care a fost dedicat Majestăţii Sale Sultanului Abdul Hamid al II-lea Textul este următorul: „O! Împărat puternic,/ O nobilă simţire/ În tine azi armânii/ Îşi pun speranţa lor/ În tine O! Hamide,/ Părinte cu iubire/ Îşi văd ca printr-o prismă/ Un dulce viitor./ Căci tu ne-ai dat și nouă/ Un loc în astă lume,/ Să nu perim ca norii/ Suflați de un aprig vânt./ Bătrân e al nostru nume,/ Dar azi e prunc în fașă/ Ce sub a ta privire/ Va crește demn de Tine./ Ne-ai dat un drept de nație,/ Un drept de-al nostru nume/ Demn,de o nație blândă/ Ce nu-ți va fi trufașă/ Și care îți urează/ Noroc și spor și bine !/ Slavă îți urăm dar/ În cer și pepământ".

Melodia a compus-o profesorul de muzică Mihail Pocletaru de la Scoala Română Profesională de fete din Bitolia iar versurile le-a scris soţia sa, profesoara Elena Pocletaru, directoarea școlii[17]. Sultanul „pentru această grațioasă atențiune M.S. „a binevoit a conferi d-lui Pocletaru Ordinul Medjidie, clasa a IV-a iar d-nei Pocletaru, Medalia Artelor Frumoase". Brevetele şi însemnele au fost înmânate ulterior, în data de 11 mai 1907 prin intermediul dl.ui I.P.Carp, însărcinatul cu Afaceri al României la Constantinopol și, mai departe,prin intermediul consulului României la Bitolia, domnul Constantin Burileanu au ajuns in posesia autorilor Imnului. S-a propus desemenea ca Imnul să fie introdus şi în manualele şcolare.

Corespondența pe această temă precum și documentul original și inedit pentru Dvs. Imnul cu text și Note/Partitura se află în Arhiva M.A.E., fond Constantinopol, vol. 362, total 9 file (f.130-138). Succesul obţinut prin Iradeaua din 9/22 mai 1905 a constituit baza legală pentru organizarea mai bună şi întărirea comunităţii aromâne care, sprijinită material de Statul şi diplomaţia română a continuat să-şi dezvolte şcoli, biserici, instituţii culturale şi organe de presă în Imperiul Otoman, la Sud de Dunăre. Se crea o bază legală prin care se putea asigura supușilor otomani de origine română o situație care să le permită cultivarea limbii române în școli și biserici,menținerea credinței or todoxe și participarea pe aceste baze la viața statului otoman.

Învățământul românesc avea din acest moment același statut cu învățământul celorlalte naționalități.De asemenea, bisericii ortodoxe române i se permitea să se dezvolte liber.În biserică se putea sluji în limba română.Iradeaua Imperiala atrăgea atenția că aromânii nu mai puteau fi împiedicați să oficieze slujba religioasă în limba lor și totuși... Grecii însă, în pornirea lor furioasă împotriva românilor au încercat să oprească aceste progrese și, cu sprijinul bandelor de antarți constituite pe teritoriul Greciei au declanșat o adevărată teroare împotriva românilor. Au urmat doi ani în care crimele împotriva românilor sunt de necrezut.În numai doi ani 1905-1906 numărul românilor uciși a ajuns la 300. Numărul și numele fiecăruia au fost publcate într-o nouă Carte Verde pe anul 1906.

30 iulie/13 august 1905. Intr-un Raport întocmit de inspectorul școlar Nicolae Tacit se consemna că fruntașii comunității române din Grebena prinși și închiși au fost interogați de o bandă de greci,cu privire la scopul cauzei românești.La întrebarea de ce este român și de ce susține cauza românilor Sterie Popa ,fruntașul comunității românești din localitate a răspuns: „sunt român nu vlah deoarece noi ne zicem români că vlahi ne ziceți voi și alți străini. Iubesc neamul românesc din care fac parte, școala română și biserica și tot ceea ce este românesc. Bătrânul meu tată a sădit în mine sentimente și conștiința adevărată,națională pentru care mă condamnați astăzi la moarte[18]". Patriarhul Ioachim a protestat pe langă Marele Vizir contra noului statut acordat românilor iar în ședința Sfântului Sinod din 12/25 oct.1905 a propus să fie anatemizați toti preoții și credincioșii care îndrăznesc „să se roage lui Dumnezeu în limba lor maternă". Aceste acțiuni criminale vor provoca o reacție emoțională și energică în România unde vor avea loc demonstrații de protest iar guvernul român a rupt din nou,relațiile diplomatice și comerciale cu Grecia (1905-1911) expulzând totodată și un număr de greci. A fost o reacție de solidaritate extraordinară cu frații lor prigoniți și asasinați în Macedonia.In acest sens,Nicolae Iorga declara în 1906: „Avem o datorie de cinste față de aromâni,pe care nimeni altul nu-i poate apăra decât România.Uciderea lor de bandiții greci este un fapt nespus de dureros. Oamenii noștri de stat trebuie să împiedice aceste măceluri și să dea oamenilor putința de a trăi în pacea lor de buni gospodari pe care nu ne gândim a-i anexa".

Școala și biserica românească din Balcani,și în general toate realizările obținute din perioada aceasta-mijlocul secolului al XIX-lea-începutul secolului XX au fost clădite și realizate pe sângele apostolilor misionari și al dascălilor martiri care s-au străduit în tăcere și au murit ca niște eroi obscuri pe frontul îndepărtat al culturii românești de pe melegurile balcanice. Rememorarea numelor acestora face ca amintirea lor sa fie veșnic vie în memoria contemporanilor.Permiteti-mi sa menționez numele câtorva dintre aceștia. Din Galeria eroilor perioadei noastre amintim pe câțiva cu scuzele de rigoare că timpul nu ne permite menționarea tuturor[19]. Iatăi: Constantin Ghica, dascăl din Vlaho-Clisura-a murit împușcat; Dumitru Sumba-institutor din Băiasa-a fost ucis cu pumnalele pe șoseaua spre Ianina; Tănase Papaiani, institutor din Samarina, a fost aruncat în prăpastie de pe Muntele Olimp când mergea să deschidă școala de la Katerini; Constantin Furclanu, director de școală la Furca-a fost măcelărit bestial tăindu-i-se gambele cu toporul; Perdichi - învățător din Perivoli - a fost aruncat de pe un pod; Gh. Marcu, fondatorul școlii din Nejopole a fost omorât în apropiere de Bitolia; Ștefan Mihăileanu, director al ziarului Peninsula Balcanică și autor al unor lucrări importante precum: Studii asupra dialectului aromânilor din Macedonia(1889) și Dicționar macedor-mân (1900) - a fost asasinat în București; George Zina - asasinat cu sălbăticie - cadavrul a fost pus la frigare; George Martaca, primarul din Lipoși - a fost asasinat, asasinatele din Veria (1907), măcelul de la Corița (1914) și așa mai departe.

La aceste fapte se mai adaugă: incendierea a 100 de case din Gramaticova,incendierea comunelor Selia, Neocastru, Cardele (școală, biserică, moară), Băiasa, Breaza, Papadia si multe, multe altele. În total între anii 1904-1914 au murit cca 1.000 de români și au fost distruse zeci de sate,sute de case și exterminate numeroase familii. Este adevărat că în 1914 erau în funcțiune 91 de școli primare, un liceu commercial la Salonic, o școală normala de fete în Bitolia și doua școli comerciale; functionau doua Consulate. Ce s-a întâmplat mai departe a constituit un veritabil regres dar a reprezentat și umilirea românismului în Balcani, românism pentru care se făcuseră atâtea sacrificii.

Dar, oare cum este în prezent? Să se împlinească oare, în secolul al XXI-lea, prezicerea lui Tache Papaphagi din Introducerea lucrării sale monumentale Dicționarul dialectului aromân? - „acest al XX-lea secol va fi secolul stingerii aromânilor".

------------------------------------------
[1] Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică.Documente(1864-1948), vol.1, adunarea și selecționarea documentelor, introducerea,bibliografia și indicii de Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, București, Edit. Universității, 2004, p.12.
[2] Ibidem, p.13
[3] AMAE, Fond Problema 15, vol.35, 1898, nepaginat
[4] Ibidem, vol. 227 (1901-1905), nepaginat;.
[5] Pericle Papahagi, Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, București,1912,passim.
[6] AMAE, fond Constatinopol, vol 227(1901-1905), nepaginat. Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani.Cultură și spiritualitate-sfărșitul secolului al XXI-lea, începutul secolului al XX-lea, București, editura Globus,1996, p.168
[7] Revista Fundațiilor Regale, II, 1935, nr.9, p.564; Romanii balcanici.Aromanii.Meglenoroamnii. Catalog de expozitie 19 oct-15 noi. 2004, Camera deputatilor, Bucuresti, 2004. Studiu Introductiv, Stoica lascu, p.18-20'
[8] Cristea Sandu-Timoc, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane),Timișoara,Astra Română, 1994, p.29.Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani, p.51.
[9] Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, p.17.
[10] AMAE, fond Constatinopol,vol.176 (1905-1906), nepaginat
[11] SANIC,f ond Krețulescu, dosar 831, f.62;Românii de la sud de Dunăre.Documente,coordonată de St.Brezeanu, Gh.Zbuchea, București,1997, p.192-193.,doc.nr.79..Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, vol.I, p.17, nota 33. vezi și Adina Berciu-Draghicescu, Inedit Imnul aromânilor din Imperiul Otoman dedicat Sultanului Abdul Hamid al II-lea, în „Caietul Seminarului special de științe auxiliare ale istoriei. Opuscula arhivistica, bibliologica, numismatica",vol.V,Bucuresti, 1995, p.22
[12] Românii de la Sud de Dunăre, p.192-193-doc. nr.80.
[13] Le Courrier des Balkans, II, nr. 39 din 10 mai 1905, p.1.
[14] SANIC, fond Kretzulescu, dosar 831, f. 62..; MAE.Documente diplomatice.Afacerile Macedoniei. Conflictul greco-român, Bucuresti, 1905, p.XXXI.
[15] Școli și Biserici românești din Peninsula Balcanică, vol.I, p.17.
[16] Le Courrier des Balkans", Bucureşti, an II, nr. 39 din 10 mai 1905, p.1.
[19] S.Țovaru, Problema școlii românești din Balcani, București, 1934, p.63-65.

footer