Revista Art-emis
Diplomaţia română în perioada războiului rece (3) PDF Imprimare Email
Eugen Zainea   
Miercuri, 04 Iulie 2018 20:05

Diplomatia romana in timpul razboiului rece 3Mi se pare extrem de semnificativ să arăt că Nicolae Ceauşescu a demonstrat, în cazul lui Richard Nixon (ca şi în alte cazuri), inspiraţie şi viziune politică pe termen mediu şi lung. Astfel, Nixon a fost timp de opt ani vicepreşedinte al Statelor Unite, între 1952 şi 1960, în echipa preşedintelui Dwight Eisenhower, cel mai celebru şi mai titrat general al armatei americane, dar şi candidat perdant al cursei prezidenţiale din anul 1960, în fata lui John Fitzgerald Kennedy şi, în aceste condiţii, părea a fi un om cu cariera politică terminată. Aşa păreau să fi judecat foarte mulţi oameni politici de pe glob atunci când, la un turneu lung efectuat de Richard Nixon, la acea dată senator, în anul 1967, în Europa Occidentală şi de Est, acesta a fost primit pretutindeni doar de personalităţi politice de rangul II sau III. Cu o excepţie notabilă: Nicolae Ceauşescu, care îi face lui Nixon o primire de şef de stat, cu protocol de gradul zero, cu reşedinţă şi coloană oficială, cu întrevederi pe care i le acordă. Şi cu un dineu oficial. Şi iată că acest personaj, cu o carieră care părea sfârşită, are o revenire spectaculoasă şi câştigă cursa prezidenţială americană din 1968, devenind la 22 ianuarie 1969 preşedinte al Statelor Unite!

Ce reconfortant trebuie să fi fost acel gest al lui Nicolae Ceauşescu pentru orgoliul fostului vicepreşedinte al Statelor Unite! Probabil că a fost un adevărat balsam pentru sufletul unui om, atunci, umilit inclusiv şi mai ales de...partenerii strategici! Şi este de bănuit ca Nixon nu a uitat primirea din România şi că acea primire din 1967, în contrast izbitor cu modul în care a fost tratat în întreaga Europă, a cântărit greu în atitudinea adoptată ulterior de el faţă de România şi în decizia sa de a efectua tocmai în ţara noastră prima vizită oficială a unui preşedinte american într-o ţară din Europa de Est. Dealtfel Nixon se referă explicit la amintirile pe care i le trezea vizita din 1967 în convorbirile cu Nicolae Ceauşescu[26,27]. Tot ca o expresie a viziunii internaţionale a lui Ceauşescu şi a interesului lui special pentru politica internaţională şi, de ce nu, pentru influenţarea ei şi a principalilor actori statali, deţin dintr-una dintre discuţiile particulare cu minunatul Paul Niculescu-Mizil o relatare excepţională, care figurează, dealtfel şi în carrtea lui de memorialistică politică citată de mine în acest studiu[14]. Pe vremea când era ministru de finanţe, a fost, în această calitate, gazdă pentru Robert McNamara, fost Secretar al Departamentului Apărării al Statelor Unite şi care, la acea dată, era preşedintele Băncii Mondiale. El a avut parte de o primire fastuoasă din partea lui Nicolae Ceauşescu. Şi, povesteşte Paul Niculescu-Mizil că la convorbirile oficiale şi la recepţia pe care i-a oferit-o marii personalităţi care a fost McNamara (şi, mi se pare corect pentru memoria lui să amintesc că, pe vremea când era Secretar al Departamentului Apărării, spre cinstea lui şi mândria noastră, ca români, el a fost partizanul permanent şi fără rezerve al unui tratament special acordat de Statele Unite României, datorită politicii externe excepţionale şi poziţiei ei demne şi curajoase în cadrul comunităţii ţărilor socialiste), Ceauşescu l-a întrebat dacă nu s-a gândit să candideze la preşedinţia Statelor Unite, considerând că personalitatea sa l-ar recomanda din plin pentru o astfel de opţiune;
- România a fost prima ţară socialistă care a deţinut pentru un an preşedinţia unei sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, (prin Corneliu Mănescu, intre 1967 si 1968);
- România a fost singura ţară socialistă membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţionale (din anul 1972).

Deosebit de semnificativ pentru profunzimea concepţiilor pe care a fost fundamentată politica externă a României în perioada la care mă refer este explicaţia pe care Ion Gheorghe Maurer, la acea dată prim ministru al României şi personaj esenţial în conducerea politică a României între 1960 si 1980, aflat în vizită oficială în Statele Unite în 1967, i-o dă preşedintelui american, Lyndon Johnson, cu ocazia intâlnirii pe care a avut-o cu acesta în Biroul Oval şi, apoi, în plimbarea prin celebra Grădină a Trandafirilor de la Casa Albă, privind motivaţia politicii românesti vizând detensionarea climatului internaţional: „Primul Ministru şi-a exprimat speranţa că preşedintele nu-şi imaginează că România aspiră să joace un rol important în dezbaterea internaţională. Tot ceea ce doreşte România este să fie stăpână la ea acasă. Dar, se întâmplă că acest ideal al României nu poate fi atins când există o criză sau tensiuni în lume. În astfel de cazuri, statelor li se spune să stea unite, să renunţe la o parte a suveranităţii şi a independenţei lor, să se supună comenzilor altor state. Primul Ministru a spus că astfel de acţiuni periclitează ceea ce România a câştigat şi ce ea doreşte să păstreze, indiferent de costuri. Acestea sunt considerentele care fac ca România să se implice în probleme care, în mod normal, sunt în afara preocupărilor ei şi să încerce să contribuie la rezolvarea lor"[12].

Lectura documentelor americane oficiale desecretizate este extrem de interesantă, pentru că ne dă prilejul să constatăm că şi la momentul anilor '60 (când s-au produs vizitele în Statele Unite ale vice-prim miniştrilor Gaston Marin şi Bârlădeanu, respectiv a prim ministrului Ion Gheorghe Maurer), exista o fractură evidentă în administraţia americană, în special între oamenii politici şi diplomaţi, pe de o parte si "tehnocratii" din aparatul de informaţii şi securitate, economic şi financiar. Diplomaţii aveau luciditatea să aprecieze la justa valoare demonstraţiile de independenţă ale României şi, ca atare, recomandau cu convingere sprijinirea ei în plan economic, pentru creşterea capacităţii industriale, care nu putea decât să accentueze atu-urile ţării în consolidarea acestei independenţe.

Tocmai de aceea, constatăm din analiza documentelor la care mă refer că Preşedintele Lyndon Johnson, Secretarul de Stat Dean Rusk şi adjuncţii lui, George Ball, Nicholas Katzenbach şi, parţial, John Leddy, Secretarul Departamentului Apărării, Robert Mc Namara şi adjuncţii acestuia, Asistentul Special al Preşedintelui pentru problemele securităţii naţionale, McGeorge Bundy (şi ulterior Walt Rostow) şi mulţi alţii erau partizani sinceri ai acordării licenţelor necesare pentru exportul de tehnologii americane către România (era discutată la acea vreme intenţia ţării noastre de a cumpăra 11 fabrici şi tehnologii din Statele Unite, de o valoare de 80-90 milioane de dolari-trebuie spus însă că, la valoarea de astăzi a dolarului, aceasta ar reprezenta o valoare de cel puţin un miliard de dolari 2018-, între care o fabrică de cauciuc sintetic de la Firestone, echipamente şi tehnologii de forare la mare adâncime, tehnologia unor catalizatori performanţi pentru industria petrolieră, dar era în curs de negociere şi cumpărarea unei fabrici de apă grea), în vreme ce Departamentul Comerţului se opunea cu încăpăţânare acestor proiecte. Unul dintre argumentele folosite de Secretarul Departamentului Comerţului şi la care, practic, nu se putea oferi o replică era că „românii vor transfera ruşilor tehnologiile sensibile obţinute de la americani!" Viaţa şi realitatea anilor următori avea să demonstreze, după obţinerea acelor licenţe şi tehnologii, că românii nu le-au transferat sovieticilor. Dar cu capacitatea lor tehnică de excepţie, pe unele dintre ele le-au perfecţionat, ajungându-se, astfel, ca pe domeniul echipamentelor de foraj, inclusiv în forajul la mare adâncime, România să devină una dintre puterile tehnologice semnificative în lume, unul dintre marii producători şi... exportatori, concurând astfel Statele Unite pe pieţe care, altădată, erau un adevărat monopol american! Cea ce face ca, într-un fel, dar din alte motive, reticenţele şi, mai ales, temerile Departamentului Comerţului american să fi fost, cel puţin în parte, justificate...

Semnificativ pentru această fractură la nivelul administratiei americane şi pentru climatul viciat de războiul rece existent în Statele Unite la acel moment, este că, după ce Preşedintele aprobase tranzacţia Firestone (trecând, în conformitate cu prerogativele sale, peste opoziţia Departamentului Comerţului), o campanie extrem de susţinută din partea dreptei radicale din Statele Unite a forţat firma Firestone să renunţe la livrare. Urmare acestui gest, într-un memorandum redactat de David Klein, din staff-ul Consiliului Securităţii Naţionale şi trimis Asistentului Special pentru Securitate Naşională al Preşedintelui, McGeorge Bundy [29], se spunea: "Odată cu sfârşitul înţelegerii între România şi Firestone, este mai urgent decât înainte să aruncăm o privire atentă asupra licenţelor importante pentru industria românească a ţiţeiului, care au fost blocate de Departamentul Comerţului. Este din ce în ce mai clar că nici secretarul Departamentului Comerţului, nici Secretarul Mann n-au analizat atent problemele României, ca să observe caracteristicile care o disting de celelalte ţări comuniste [...] Înţelegerea Firestone a căzut. [...] Dar am putea fi în măsură să salvăm măcar o parte din piesele politice. [...] Una dintre căile de a salva o parte din câştigurile politice ale ultimelor luni ar fi să mergem înainte cu licenţele, demonstrând că încă există o politică specială în ceea ce priveşte România". (Sublinierile mele, E: Z.)

Documentele[30, 31,32] probează lupta dusă în comitetele interdepartamentale între oamenii politici şi diplomaţii care înţelegeau politica specială şi curajoasă a României şi tehnocraţii, tributari concepţiilor dreptei conservatoare şi care acţionau la presiunea exercitată de lobby-urile acestei drepte. În foarte mare măsură, de atunci şi până astăzi, lucrurile nu au evoluat spre bine. Ba, din multe puncte de vedere, se poate spune că evoluţia a fost, mai degrabă, nefavorabilă, sub presiunea think-tank-urilor politice ultraconservatoare şi a adepţilor ultraliberalismului economic şi financiar extreme. Ar fi foarte multe lucruri de spus pe această temă, dar mi-am propus în comunicarea de astăzi să mă opresc în mod special asupra momentului august 1968, după agresiunea Uniunii Sovietice şi a celor patru aliaţi ai săi din Tratatul de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei.

Este de precizat că Uniunea Sovietica, atunci cănd a luat decizia invadării Cehoslovaciei, a avut în vedere daunele la nivel politic şi de imagine pe care le va suferi. Or, tocmai de aceea, fiindcă o parte importantă a răului din acest punct de vedere se produsese deja, exista, în mod firesc, o puternică tentaţie ca, pe aproximativ aceleaşi costuri politice şi de imagine, să obţină maximum de avantaje strategice. Ca atare, planificatorii militari sovietici şi la nivelul Comandamentului Central al Tratatului de la Varşovia, au avut în vedere continuarea aventurii deja începută, prin invadarea Romaniei, apoi a Yugoslaviei şi chiar şi a Austriei. România a avut informaţii extrem de precise în acest sens, din surse sigure, plasate la cele mai înalte niveluri de planificare a operaţiunilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.. Astfel, într-un document intitulat „Date şi informaţii privind pregătirea intervenţiei Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, România, Yugoslavia şi Austria"[33], elaborat de recent, la acea dată, înfiinţatul Consiliu al Securităţii Statului şi înaintat la data de 3 august 1968 (!) lui Nicolae Ceausescu, cu numarul de inregistrare 000189, cu menţiunea „Strict secret de importanţă deosebită" se preciza:

„S-au obţinut informaţii, confirmate de mai multe surse sigure, din care rezultă iminenţa unei invazii militare a forţelor armate ale U.R.S.S., Bulgariei, R.D. Germania, Poloniei şi Ungariei împotriva Cehoslovaciei, României şi Yugoslaviei, « pentru restabilirea ordinii socialiste ». Hotarârea a fost adoptată în cadrul « Comitetului politic » al şefilor statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, la care au participat numai conducătorii de partid şi de stat care au dat curs invitaţiei lui Leonid Ilici Brejnev să efectueze concediul in Crimeea.

Imediat după adoptarea hotărârii politice menţionate, L.I. Brejnev i-a convocat pe Yuri Andropov, preşedintele Comitetului Securităţii Statului şi maresalul I.I. Iakubovski, Comandant Şef al Forţelor Unite ale Tratatului de la Varşovia, carora le-a precizat ca:
- deviaţionismul din Cehoslovacia, România si Yugoslavia a devenit periculos pentru unitatea sistemului mondial socialist;
- conducerile partidelor din ţările respective s-au dezis de marxism-leninism, pe care îl interpretează sectar, împotriva internaţionalismului socialist;
- Dubcek, Ceauşescu şi Tito nu mai pot fi toleraţi, ei trebuie izolaţi în propriile partide, care să fie ajutate să-şi impună conducători fideli principiilor marxist-leniniste;
- evoluţiile de la Praga, din zilele următoare, s-ar putea să impună restabilirea ordinii prin intervenţia armată a Tratatului de la Varşovia, pentru apărarea cuceririlor socialiste ale popoarelor ameninţate de aventurismul reformator al unor conducători care subminează coeziunea şi securitatea ţărilor socialiste;
- trebuie actionat neîntârziat în direcţia celor hotărâte.
Datele obţinute suplimentar de sursa noastră din interiorul Statului Major al Comandamentului Forţelor Unite ale Tratatului de la Varşovia indică elaborarea planurilor de operaţii pentru acţiuni militare în trei etape: august-Cehoslovacia, septembrie-România şi. după două-trei săptămâni, Yugoslavia, cu luarea în calcul şi a « reparării erorii strategice de retragere militară din Austria ». (Sublinierea mea, E. Z.)
Forţa de intervenţie se va baza, în prima etapă, pe cca 20-30 divizii sovietice şi câte 1-2 divizii din partea fiecăruia dintre statele participante. Pentru etapa a doua sunt planificate 10-12 divizii sovietice şi câte 2-3 divizii din Bulgaria şi Ungaria şi, în rezervă, 1-2 divizii est-germane şi poloneze".

La numai două zile dupa înaintarea acestui document, Consiliul Securităţii Statului oferea conducerii superioare de la acea dată încă un document, Nota nr. 148 „Referitor la unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România", inventariind de la acţiuni de propagandă, diversiune, provocări sau încercări de racolări de cetăţeni români în vizită la rude în Basarabia sau în deplasări de studii sau serviciu în Uniunea Sovietica şi până la manevre şi provocări militare grave la graniţele ţării noastre. Documentul, clasificat tot la categoria SSID, a fost elaborat în patru exemplare, cu precizarea „Nu se multiplică", cele patru exemplare fiind destinate lui Nicolae Ceausescu, Virgil Trofin, Vasile Patilineţ şi lui Ion Stănescu însuşi, preşedintele Departamentului Securităţii Statului[33].Deţin de la regretatul general Ion Stanescu, dintr-o discuţie particulară, o informaţie referitoare la sursa Securităţi române menţionată în informarea adresată lui Nicolae Ceauşescu în 3 august 1968, informaţie care este furnizată şi într-o lucrare elaborată de Ion Stănescu împreună cu generalul Neagu Cosma, fost şef al contraspionajului românesc[34]. Era vorba de un colonel polonez, care s-a prezentat la Securitatea română, oferindu-se să furnizeze informaţii de interes pentru România, pentru protejarea ei şi pentru apărarea securităţii şi independenţei naţionale. Acest ofiter superior polonez lucra exact în structura Comandamentului Unit al Forţelor Armate al Tratatului de la Varşovia, la Statul Major şi avea acces la planurile de operaţiuni întocmite. El întreprindea acest demers având în vedere comportamentul corect, onorant, în deplină conformitate cu morala internaţională şi cu principiile dreptului internaşional pe care îl avuseseră autorităţile române şi populaţia românească faţă de guvernul polonez şi faţă de refugiaţii polonezi, dupa tragedia statului polonez, de la inceputul celui de-Al Doilea Război Mondial, ca o consecinţă a Pactului Ribbentropp-Molotov.

Pus la curent cu informaţiile furnizate de înaltul ofiţer polonez, Ceauşescu a fost, la început, neîncrezător că lucrurile ar putea merge atât de departe, cerând lui Ion Stănescu să facă verificări, pentru a vedea dacă nu este vorba despre o diversiune şi o intoxicare sovietică. Ion Stănescu mărturiseşte în[33] că, la informaţiile provenind de la ofiţerul polonez, Ceauşescu i-a spus textual: „Brejnev a înnebunit, nu alta! Ia, să verificaţi mai atent sursele ca nu cumva să fie o capcană a ruşilor si după care o să vedem". Verificarile facute pe alte canale au confirmat buna credinţă a ofiţerului polonez şi corectitudinea (si precizia şi valoarea exceptională) a informaţiilor furnizate de el. Este foarte interesant de arătat că, aşa cum va rezulta şi din documentele americane la care voi face referire în continuare, şi americanii aveau informaţii perfect similare, ceea ce reprezintă o confirmare în plus a capacităţii de la acea dată a Securităţii de a obţine (de la cele mai compartimentate niveluri de decizie din ţările socialiste) informaţii vitale pentru apărarea independenţei, suveranităţii de stat şi integrităţii teritoriale a României.
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

------------------------------------------
[26] Foreign Relations of the United States, 1969-1976, volume XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969-1972, doc. No. 183, Memorandum of Conversation
[27] Foreign Relations of the United States, 1969-1976, volume XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969-1972, doc. No. 184, Memorandum of Conversation
[28] Lyndon, B. Johnson, 1968-1969 (in two books): Containing the Public Messages, Speeches and Statements of the President, Book 2, pages 917-920.
[29] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum From David Klein of the National Security Council Staff to the President's Special Assistant for National Security Affairs (Bundy), April, 20, 1965, doc. no. 151.
[30] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum From the President's Special Assistant for National Security (Bundy) to President Johnson, May, 29, 1964, doc. no. 143.
[31] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, February, 15, 1965, doc. no. 148.
[32] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Minute of Meeting of the Export Control Review Board, April, 1, 1965, doc. no. 150.
[33] Stanescu, Ion, Marturisiri din anii unor entuziaste angajari si a unor inalte raspunderi, Editura&Tipografia PACO, Biblioteca Socialista, 2008.

footer