N.Enciu-primul control al populatiei 6Privită pe marile regiuni istorice ale României, numărătoarea generală efectuată pe cale administrativă de Ministerul de Interne la 24 aprilie - 5 mai 1927 a constatat o populație de 5.312.358 de locuitori în Transilvania și Banat, de 811.742 locuitori în Bucovina, de 2.555.071 locuitori în Basarabia, de 8.260.903 locuitori în Vechiul Regat, rezultând un total general de 16.940.074 de locuitori pentru întreaga Românie, - cu 519.189 de locuitori mai puțini față de cifra probabilă de 17.459.273 de locuitori ai României pentru finele anului 1926, invocață în anuarul statistic al României pe 1926[124]. Ulterior, în a doua jumătate a anilor '30, recalcularea numărului populației totale a României în baza datelor recensământului general din 29 decembrie 1930, va da următoarele rezultate: în 1926 România a avut o populație totală de 16.926.647 de locuitori, în 1927 - de 17.149.321 și în 1928 - de 17.390.605[125].

Așadar, pentru anul 1927, - de altfel, la fel cum și pentru orice alt an al primului deceniu interbelic, - statisticile vremii oferă trei situații diferite privind populația totală a României: 17.459.273 de locuitori conform anuarului statistic pe 1926; 16.940.074 de locuitori conform controlului administrativ din 1927 și 17.149.321 conform estimărilor bazate pe rezultatele recensământului din 1930. Oricum, cert este că cifra populației totale a României în 1927 s-a dovedit a fi mult mai mică față de estimările oficiale de până atunci. Conform opiniei directorului general al administrației generale, contenciosului și statisticii României, N.T. Ionescu, una din cauzele acelei discrepanțe de peste o jumătate de milion de locuitori rezultată la numărătoarea din 1927, putea fi emigrările locuitorilor către cele două Americi, - fenomene specifice Ardealului și Basarabiei „și mai cu seamă în Transilvania, știindu-se că de preferință pleacă pentru muncă elementul tânăr, deci capabil de procreare"[126]. „Emigrarea românilor! Iată o chestiune paradoxală înainte de 1919, - afirma autorul unei cunoscute lucrări despre românii din America, - dar care azi intră în domeniul certitudinilor și a cărei importanță nu va întârzia să fie considerată [127].Din punctul de vedere al manifestării principalelor fenomene demografice, controlul administrativ al locuitorilor din 1927 a constatat că numărul născuților-vii (603.284 în cifre absolute) a fost inferior atât anilor anteriori (1922-1926), cât și mediei anuale (611.718 născuți-vii); că numărul celor decedați (392.850) a fost superior nu numai celui înregistrat în anul precedent (372.948 decese în 1926), ci și mediei anilor 1922-1926 (de 373.315 decese), și doar numărul căsătoriilor a fost superior anilor precedenți (171.931 căsătorii în 1927 față de media de 160.501 în anii 1922-1926). Ca urmare a manifestării negative a principalelor fenomene demografice, sporul natural al populației României în 1927 a fost cel mai redus față de toți anii precedenți, - de 210.434 de locuitori față de 234.916 în 1926[128].

Din punctul de vedere al „originii etnice", populația României consta din 12.446.802 români sau 73,4 % din total și 4.493.272 sau 26,6 % de locuitori minoritari de „origini etnice" diferite. Așa cum menționa prof. Ion Nistor, în lumina acelor date statistice, România se înfățișa ca un stat național unitar: „În fața unei mase compacte de populațiune românească, ce constituie 73,4 % din întreaga populațiune a țării, se găsește o populațiune minoritară de 26,6 %, care, la rândul ei, nici nu este unitară, ci formează un adevărat mozaic de grupuri și grupulețe etnice, de rasă, limbă și cultură cu totul deosebite unele de altele". Conform datelor controlului administrativ din 1927, populația minoritară de 4.493.272 de locuitori ai României era structurată în felul precum urmează[129].

Întrucât în unele cercuri politice din România și de peste hotare era vehiculată cu insistență teza privind „caracterul multinațional" al populației României după 1918[130], pare cât se poate de firească concluzia prof. Ion Nistor că, „având în vedere proporția numerică între români și mozaicul de minoritari, vedem că statul nostru întrunește toate condițiunile unui stat național unitar și deci sub nici un cuvânt nu poate fi considerat ca stat poliglot, întrucât nici una din grupările minoritare nu atinge nici cel puțin 8 % din populația totală a statului"[131].Tabel 1 N.Enciu-6

Cu referire la populația Basarabiei, controlul administrativ din 1927 a constatat următoarea situație din punctul de vedere al originii ei etnice.

Conform rezultatelor aceleiași numărători, populația „de origine etnică" românească ar fi constituit 89 % din totalul populației în jud. Orhei, 76,9 % în jud. Lăpușna, 76,4 % în jud. Soroca, 69,5 % în jud. Bălți, 54,5 % în jud. Tighina, 42,4 % în jud. Cahul, 32,5 % în jud. Ismail și 19,6 % în jud. Cetatea Albă, astfel încât, conform aprecierii prof. Ion Nistor, „în nici un județ [...], nici un grup minoritar nu reprezintă majoritatea absolută a populațiunii județene; iar acolo unde toate grupurile minoritare laolaltă formează majoritatea populației județului, nici una din ele nu poate pretinde să i se recunoască drepturi ca limba sa să devină limbă oficială pentru toate serviciile județului"[133]. Ulterior, într-un studiu demografic al dr. Sabin Manuilă privind populația Tabel 2 N.Enciu-6Basarabiei pe neamuri în 1930, proporțiile calculate pe baza datelor din 1927 arătau o majoritate românească de 57,8 % din total și o populație minoritară de 42,2 %, compusă din ruși (11,2 %), ucraineni (10,3 %), evrei (7,6 %), bulgari (6,0 %), germani (2,8 %) și alții 4,3 %[134].

Pe ansamblul României, așa cum susținea prof. Ion Nistor, procentul relativ mic al minorităților de 26,6 %, constatat de controlul administrativ al locuitorilor din 1927, față de 73,4 % al populației majoritare românești, compactă și alcătuitoare de stat, nu îndreptățea pe nici unul din grupurile minoritare din România să revendice drepturi de limbă pe țară și pe județe: „grupurile minoritare sunt prea reduse ca număr pentru ca dânsele, cu toată importanța economică și culturală pe care unele o au incontestabil, să poată influența, ca corpuri organice aparte, asupra legislațiunii administrative și judecătorești sau asupra instrucțiunii publice secundare sau superioare"[135]. Referindu-se la rezultatele controlului administrativ al populației României din 1927, prof. Ion Nistor menționa că importanța acestuia consta în a fi demonstrat că în Bucovina și în Basarabia, ca și în Ardeal, Banat și Maramureș, elementul românesc era cel vechi și băștinaș: „Guvernele ungare, austriece și ruse au favorizat necontenit penetrația elementelor neromânești și au înjghebat colonii numeroase pentru a slăbi elementul aborigen. Dar străduințele lor seculare n-au dus la rezultatul dorit, căci neamul nostru a rezistat tuturor tentativelor de deznaționalizare din partea elementelor etnice străine și a reușit să se mențină ca element etnic majoritar în întreg cuprinsul pământului românesc dintre Tisa, Nistru și Dunăre, trecând chiar și peste aceste fruntarii politice de astăzi"[136].

Din cele constatate, reieșea și linia de conduită a Statului român în problema minoritară, care, în opinia autorului menționat, nu trebuia să formeze „un obiect de supralicitație a partidelor politice, ci trebuie ridicată la înălțimea unei probleme de stat și rezolvată numai în folosul general al statului și în concordanță cu interesele sale superioare. În nici un caz însă nu este îngăduit amestecul națiunilor străine de aceeași rasă cu minoritățile etnice în administrația internă a statului sub cuvânt de protecție a conaționalilor lor"[137]. Concesiunile ce s-au făcut și se vor mai putea face în viitor, sublinia prof. Ion Nistor, trebuie să izvorască dintr-o judecată dreaptă a problemelor politice și a planurilor de viitor: „Ele trebuie să apară ca o emanație liberală din spiritul tolerant, pașnic și iertător al poporului român, și nici de cum ca stoarse și impuse prin tratate internaționale sau prin hotărâri ale Societății Națiunilor"[138].

----------------------------------------------------------
[124] Anuarul statistic al României 1926 / Ministerul Industriei și Comerțului, Institutul de statistică generală a Statului, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A., București, 1927, p. 10.
[125] Anuarul statistic al României. 1937 și 1938 / Institutul Central de Statistică, M.O., Imprimeria Națională, București, 1939, p. 41.
[126] N.T. Ionescu, Mișcarea populațiunei României în anul 1926, în „Buletinul statistic al României", nr. 2, aprilie-iunie 1928, p. 24.
[127] Șerban Drutzu, Românii în America, F.e., Washington, 1922, p. 9.
[128] N.T. Ionescu, Mișcarea populațiunei României în anul 1927. Date provizorii, în „Buletinul statistic al României", nr. 4, octombrie-decembrie 1928, p. 19-20.
[129] Ion Nistor, Minoritățile în România, în „Generația Unirii", nr. 1, 10 aprilie 1929, p. 6-9.
[130] În rezoluția congresului III al P.C.R. desfășurat în cursul lunii august la Viena se arăta, bunăoară, că „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin «unirea tuturor românilor» și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități" (M. Mușat și I. Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II, partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 204).
[131] Ibidem.
[132] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X.98/1933-1937, fila 2.
[133] Ion Nistor, Minoritățile în România, în „Generația Unirii", nr. 1, 10 aprilie 1929, p. 8, 9.
[134] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X.167/1940, fila 63.
[135] Ion Nistor, Politica de stat față de minorități, în „Generația Unirii. Revistă politică și socială", nr. 2, 25 aprilie 1929, p. 3-7.
[136] Ion Nistor, Minoritățile în România, în „Generația Unirii", nr. 1, 10 aprilie 1929, p. 7.
[137] Ion Nistor, Politica de stat față de minorități, în „Generația Unirii. Revistă politică și socială", nr. 2, 25 aprilie 1929, p. 4.
[138] Ibidem.