Revista Art-emis
Istoria primului control administrativ al populației României Întregite din 24 aprilie - 5 mai 1927 (7) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 11 Iulie 2018 19:40

N.Enciu-primul control al populatiei 7Dat fiind că numărătoarea averescană din 24 aprilie - 5 mai 1927 nu s-a desfășurat conform rigorilor unui recensământ al populației, o amplă dezbatere din cadrul Consiliului Superior de Statistică [139] a avut drept obiect validarea/invalidarea acelei prime tentative, de după 1918, de determinare a numărului total al populației României Întregite și a structurii ei etnice. Într-o primă ședință a Consiliului, din 25 februarie 1927, la care a participat și subsecretarul de Stat de la Ministerul de Interne, C. Bucșan, s-a cerut „să se aprobe executarea imediată a unui recensământ al populației pe cale administrativă, de către Ministerul Internelor". În cadrul discuțiilor pe marginea acelei propuneri, majoritatea membrilor Consiliului au fost de părere că „un recensământ al populației, fără pregătirea necesară, care cere timp, și fără mijloace materiale suficiente, nu se poate face".

După lungi dezbateri și sub rezerva că „lucrarea propusă de dl Subsecretar de Stat al Internelor nu poate fi considerată un recensământ în sensul științei statistice", Consiliul Superior de Statistică a fost de acord că Ministerul de Interne poate face un „Control sumar al populației pe cale administrativă", „fără însă ca Institutul să renunțe la facerea unui recensământ general al populației pe baze științifice, mai târziu". După alte îndelungate și anevoioase discuții, în ședința sa din 9 aprilie 1927, Consiliul Superior de Statistică a menționat, că „lucrarea fiind a Ministerului de Interne, Institutul de statistică n-are răspunderea rezultatului".

La 7 octombrie 1927, în cadrul ședinței Consiliului Superior de Statistică care a audiat raportul reprezentantului Ministerului de Interne asupra rezultatelor controlului administrativ al populației, s-au produs „vii discuțiuni între membrii consiliului, subliniindu-se în special faptul că aceste rezultate ale controlului populației nerezultând dintr-o numărătoare a populației metodic organizată, nu se pot privi decât ca niște cifre provizorii, iar pe de altă parte, că decât să se dea publicității niște cifre care nu prezintă o garanție serioasă de exactitate măcar provizorie, cifre asupra populației așteptate cu un viu interes de către străinătate, s-a opinat în consiliu, că ar fi mai prudent de a nu publica aceste rezultate, care de altfel n-au putut fi încă controlate cu buletinele de familie, ci să rămână în arhivele Ministerului de Interne pentru scopuri pur administrative". Alți membri ai Consiliului au fost de părere că acele rezultate puteau fi totuși publicate doar în ceea ce privește numărul total al populației, pe sexe și regiuni, numărul populației în comunele rurale, însă fără comunele urbane, date fiind lipsurile constatate în unele municipii, care nu acordaseră atenția cuvenită acelei operațiuni statistice. Întreg Consiliul a fost însă de acord că rezultatele controlului administrativ al populației din 24 aprilie - 5 mai 1927, fie că ar fi fost publicate sau nu, ele nu puteau fi prezentate decât ca niște cifre provizorii, premergătoare recensământului, care urma să se organizeze mai târziu.

Constatându-se, într-un final, că numărătoarea averescană doar contribuise „la mărirea confuziei în care se găsea țara sub raportul cunoașterii obiective a populației" [140], guvernul României va ratifica Protocolul de la Geneva din 1929, precum și hotărârile Conferinței de la Haga din 1928, acceptându-se astfel termenul decenial, în fiecare an ce se termină cu zero, pentru efectuarea recensămintelor (1930, 1940, 1950 etc.)[141].

Concomitent cu acele angajamente internaționale, în anii 1926-1929 au fost purtate negocieri inclusiv cu Fundația Rockefeller, care urmărea obiectivul de „a colabora efectiv cu guvernele tuturor țărilor la ameliorarea stării sanitare a populației" [142]. În consecință, delegații Fundației au propus guvernului român un plan de reorganizare radicală a statisticii mișcării populației, angajându-se să înzestreze noua instituție cu mașini statistice și să suporte o parte din cheltuielile pentru mobilier și personal [143]. Oficiul demografic creat în urma acelor negocieri a fost încorporat în structura organizatorică a Ministerului Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale, acesta din urmă fiind însărcinat cu executarea recensământului general al populației și cu reorganizarea statisticii demografice[144].

Lucrările propriu-zise ale recensământului vor începe la 21 octombrie 1929, când Ministerul Sănătății va numi, prin decizia ministerială nr. 103490, o Comisie de recensământ condusă de președintele Institutului Social Român, decanul Facultății de Litere a Universității din București, prof. Dimitrie Gusti, având misiunea „de a pregăti lucrările recensământului, de a elabora programul de lucrări și de a supraveghea lucrările ce se fac de Direcțiunea recensământului"[145].

În consecință, primul recensământ al României Întregite va avea loc în ziua de 30 decembrie 1930, când cei 57.000 de recenzori vor merge în fiecare din cele 3.232.434 clădiri din comunele rurale ale României, reprezentând 85,2 % din total, și în cele 560.558 clădiri din orașe (14,8 % din total), constatându-se un total de 18.052.896 de locuitori pe teritoriul țării cu o întindere de 295.040 km.p., cu 4.143.335 de gospodării (menaje) și cu 266.229 de întreprinderi comerciale și industriale[146]. Luând în calcul inclusiv experiența controlului administrativ al populației din 1927 și urmărind să evite orice acuzații nefondate, organizatorii recensământului din 1930 din România vor publica pe localități rezultatele privitoare la originea etnică, limba vorbită și religia locuitorilor, oferind posibilitatea verificării la fața locului a exactității datelor.

Confirmând în mare măsură rezultatele generale ale controlului administrativ din 1927, recensământul din 29 decembrie 1930 a arătat că majoritatea absolută a populației României Întregite - 71,9 % din total - era de naționalitate română (71,9 % din populația socotită după neam și 73,0 % din cea socotită după limba vorbită), iar restul, de 28,1 %, constituia populația de origine minoritară. Față de ponderea mare a populației de origine română, de 71,9 %, restul de 28,1 % din locuitori erau reprezentați printr-un conglomerat de naționalități, din care se diferențiau, prin ponderea lor mai însemnată, ungurii, cu 7,9 %, germanii, cu 4,1 %, evreii, cu 4,0 %, rutenii și ucrainenii, cu 3,2 %, rușii, cu 2,3 %, bulgarii, cu 2,0 %, și turcii, împreună cu tătarii, cu 1,0 %, restul constituind naționalități și mai puțin numeroase[147].

---------------------------------------------------------------------
[139] Conform art. 2 al Regulamentului pentru Institutul de statistică generală din 2 aprilie 1927, Consiliul Superior de Statistică era „organul cel mai înalt de conducere și îndrumare al Institutului de Statistică", având inclusiv atribuția de „a îndruma studiile și publicațiile științifice oficiale pe baza datelor statistice adunate" (C. Hamangiu, Codul general al României. Vol. XV-XVI. Legi uzuale (1926-1929), Editura Librăriei „Universala", Alcalay & Co., București, F.a., p. 514).
[140] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, XII.98/1934, fila 1.
[141] Ibidem, X.143/1939, fila 1.
[142] Ibidem, X.140/1938-1939, fila 2.
[143] Ibidem.
[144] Ibidem, XII.98/1934, fila 12.
[145] Arhivele Naționale ale României, București, fond Pantelimon Halippa, 291/1930-1933, fila 54a.
[146] Indicatorul statistic al satelor și unităților administrative din România cuprinzând rezultatele recensământului general al populației din 29 decembrie 1930, Comisia recensământului general al populației, București, 1932, p. VI, VII, X; Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, XII.36/1930, fila 7.
[147] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXIV.

footer