Revista Art-emis
Informaţiile în Primul Război Mondial PDF Imprimare Email
Colonel dr. Mircea Tănase   
Duminică, 07 Octombrie 2018 18:07

WW1Serviciile de informaţii, în faza lor incipentă sau în cea din ce în ce mai bine structurată şi integrată organismelor vitale ale statelor, au însoţit omenirea de-a lungul istoriei sale şi au avut un rol inconestabil în toate marile confruntări politice şi militare, utile pentru obţinerea succesului când au fost preţuite şi valorificate oportun şi judicios, regretate când înfrângerea a fost pusă şi pe seama lipsei sau ignorării lor. De la antica iscoadă trimisă în rândul oştilor vrăjmaşe, continuând cu agenţii secreţi implantaţi în sânul înaltei societăţi sau în armatele statelor potenţiale inamice, cu luptătorii infiltraţi sau lansaţi cu paraşutele sau cu planoarele în spatele liniilor inamice, de la agenţii acoperiţi până la diplomaţii acreditaţi, de la clasicele ocheane şi binocluri până la staţiile radio, ecranele radarelor, avioanele de cercetare şi sateliţii de supraveghere, de la masinile de criptare/decriptare până la spionii cibernetici, iată un întreg arsenal uman şi material pus în slujba unui deziderat major: obţinerea de informaţii în folosul promovării şi apărării intereselor unui stat.

Secolul al XX-lea, secolul celor mai mari confruntări militare din istoria omenirii, este marcat pregnant de activitatea serviciilor de informaţii, implicate în controlul şi influenţarea tuturor domeniilor vieţii sociale, deşi de multe ori la limita legii, însă permise şi de cele mai multe invocând raţiuni de stat. În domeniul politico-miliar, nu de puţine ori serviciile de informaţii au fost implicate atât în declanşarea, cât şi în prevenirea unor evenimente cu consecinţe majore în istoria omenirii. Cele două războaie mondiale, dar şi Războiul rece au constituit veritabile scene de exprimare specifică a unor actori nevăzuţi, dar atât de prezenţi în piesele în care au jucat. Ce mai mulţi nu au fost cunoscuţi niciodată, iar cei care au fost scoşi la rampă au sfârşit de cele mai multe ori în inchisori sau, şi mai rău, în faţa plutonului de execuţie. Câtorva, foarte puţini, li s-au ridicat ridicat statui postume, unii au fost recompensaţi de statele sau guvernele în slujba cărora au lucrat, alţii au trăit şi au murit în anonimat. Unii au devenit eroi de romane sau de filme artistice, despre alţii au scris, cu mai multă sau mai puţină pricepere, istoricii, dar şi cei mai puţin avizaţi, însă avizi de senzaţional. Lumnile şi umbrele vor continua să coexiste în această lume misterioasă, dar atât de reală, a secretelor.

Putem spune că, prin amploarea, durata şi numărul de victime, Primul Război Mondial a fost, la încheierea sa, probabil cea mai mare confruntare a tuturor timpurilor. Peste 25 de ţări au luat parte la conflict, fie de partea Antantei (Tripla Înţelegere), fie de cea a Puterilor Centrale (Tripla Alianţă), cele două mari coaliţii din care au făcut parte Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia, România (din 1916) şi Statele Unite ale Americii (din 1917) pe de o parte, iar de cealaltă parte Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman (Turcia). Ca arie de desfăşurare, cea mai afectată a fost, desigur, Europa, dar conflictul s-a extins şi în Africa şi Orientul Mijlociu şi chiar în Asia de sud-est şi insulele din Pacific. Cauzele sale reale pot fi considerate disensiunile majore apărute la finalul secolului XIX între marile puteri europene privind sferele de influenţă, atât pe continentul european, dar şi în zonele adiacente, dorinţa de emancipare a popoarelor asuprite de cele trei mari imperii, acumulările considerabile de tehnică şi materiale de război ca urmare a galopantei revoluţii industriale.

Pretextul imediat de declarare a războiului a fost oferit de asasinarea, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei imperiale austro-ungare, de către teroristul bosniac Gavrilo Princip, care ar fi făcut parte din gruparea teroristă Mâna Neagră, pregătită şi înarmată, după cum au afirmat autorităţile austriece, în Serbia, ţară căreia Austro-Ungaria i-a declarat război, la 28 iulie 1914. O zi mai târziu, Rusia, protectoarea Serbiei, declara război Austro-Ungariei. La 1 august Germania, aliata Austro-Ungariei, a intrat în război împotriva Rusiei şi apoi, la 3 august, împotriva Franţei. După invadarea de către germani a Belgiei, Anglia şi dominioanele sale au declarat, la 5 august, război Germaniei. Au urmat declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Rusiei şi a Serbiei împotriva Germaniei, la 6 august. La 11 august, Franţa a declarat război Austro-Ungariei, la fel şi Anglia, la 12 august. La 23 august 1914 Japonia a declarat război Germaniei, iar la 12 noiembrie 1914 Turcia a declarat război Antantei. La 25 mai 1915 Italia a declarat război Austro-Ungariei. După o perioadă de neutralitate de doi ani, la 27 august 1916 România a intrat în război alături de Antantă, iar anul următor, la 6 aprilie, S.U.A. s-a alăturat acestei coaliţii. În 1918, la 11 noiembrie, s-a semnat, în pădurea de la Compiegne, Franţa, armistiţiul între Antanta şi Puterile Centrale, cu victoria celei dintâi.

Au fost angajaţi în lupte peste 65.000.000 de soldaţi, în jur de 8.500.000 au pierit (alte surse avansează cifra de 10.000.000) şi alţi peste 21.000.000 au fost răniţi. A fost ultima mare confruntare militară de pe poziţii fixe, dar şi afirmarea unor arme noi, tancurile şi aviaţia, şi au avut loc primele bombardamente aeriene şi atacuri cu substanţe chimice din istorie. Pentru că a angrenat şi un număr impresionant de civili, mai ales în partea de susţinere logistică, se poate considera că acesta a fost primul război total.

În plan politico-militar, finalul Primului Război Mondial a marcat sfârşitul absolutismului monarhic în Europa. Patru mari dinastii imperiale (Germania, Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia) au ieşit definitiv de pe scena istoriei, după o supremaţie de câteva sute de ani, făcând loc statelor naţionale, independente, unele noi pe harta Europei (Cehoslovacia şi Iugoslavia), laicizării şi democratizării Turciei, statul succesor al Imperiului otoman, dar şi unui nou experiment social, statul comunist sovietic, impus după sângeroasa revoluţie rusă din 1917.

Unii istorici consideră că Primul Război Mondial a zguduit puternic ordinea mondială existentă la începutul secolului XX şi a creat premizele, ba chiar a generat apariţia unor noi forme de dictatură, extremiste, generate de nemulţumirile create după încheierea războiului şi semnarea tratatelor de pace: fascismul în Italia, nazismul în Germania, extinderea comunismului din Uniunea Sovietică în China. Perpetuarea şi acutizarea crizelor politico-sociale, dar şi economice, pe întreaga perioadă ppostbelică, a dus, inevitabil, la declanşarea, după doar 20 de ani, în septembrie 1939, celui de-al Doilea Război Mondial.

Revenind la tema materialului de faţă, se poate spune că pe timpul Primului Război Mondial s-au experimentat arme şi procedee noi de luptă şi au fost perfecţionate cele existente, având ca rezultat imensele pierderi umane şi materiale, dar şi schimbări profunde în gândirea militară postbelică, cu rezultate spectaculoase în războaiele viitorului. În ceea ce priveşte confruntările pe frontul secret, acestea, deşi şi-au păstrat obiectivele care le-au consacrat ca indispensabile în rezolvarea oricărui conflict politico-militar, au căpătat o amploare şi o importanţă deosebite, influenţând substanţial rezultatul unor confruntări militare.

În perioada premergătoare Primului Război Mondial, Anglia şi-a intensificat activitatea serviciilor secrete. În 1911 Parlamentul englez a amendat Legea secretelor oficiale. Comanda de informaţii urmărea obţinerea de date vizând coordonarea politicii guvernamentale cu privire la Aliaţi, informaţii referitoare la conţinutul şi calitatea măsurilor de securitate luate de fabricile cu producţie specială, destinate înzestrării forţelor armate şi ducerii războiului, întărirea dispozitivelor de contraspionaj pe tot teritoriul Imperiului Britanic şi identificarea, stricta supraveghere şi, după caz, arestarea celor suspectaţi de sabotaj şi diversiune. În domeniul contrainformaţiilor au fost dezvoltate operaţiunile tehnico-operative de interceptare şi decriptare, Amiralitatea, prin Naval Intelligence Department, fiind în măsură să intercepteze şi să descifreze orice mesaj pe care Germania îl transmitea în lume. Astfel, în preajma Primului Război Mondial, MI-5 a anihilat o puternică reţea de agenţi germani care opera la Londra.

Alfred Ewing devenise un mare specialist în probleme de criptare-decriptare şi în comunicaţii fără fir. Anglia a tăiat legăturile telefonice transoceanice dintre Europa şi America, cu excepţia unui cablu pentru convorbiri particulare între Berlin-Copenhaga-New York, exploatat informativ! Determinarea S.U.A. să intre în război s-a făcut prin spargerea, de către englezi, a codului de criptare-decriptare german, după ce agentul german Wilhelm Wassmus a pierdut cartea de coduri a Ministerului de externe german, pe care englezii au găsit-o şi au folosit-o pentru descifrarea comunicaţiilor germane, inclusiv a celebrei telegrame Zimmerman. Ministrul de externe al Germaniei, Arthur Zimmermann, a trimis, la 16 ianuarie 1917, o telegramă codată ambasadorului german din Mexic, Heinrich von Eckardt. în care comunica despre decizia Germaniei de a ataca navele americane care îi aprovizionau pe Aliaţi şi, de asemenea, cerea Japoniei şi Mexicului să facă acelaşi lucru. Ambasadorul german era instruit să înainteze guvernului mexican propunerea unei alianţe împotriva Americii, promiţându-le mexicanilor cedarea statelor americane Texas, New Mexico şi Arizona. Mexicul a refuzat oferta, iar telegrama, interceptată şi decodată de englezi, a înlesnit intrarea S.U.A. în Primul Război Mondial, înclinând decisiv balanţa de forţe în favoarea Antantei[1].

Marea Britanie a iniţiat folosirea unor oameni de cultură în acţiuni informative. Remarcabilă a fost în această perioadă activitatea lui Thomas Edward Lawrence (Lawrence al Arabiei – 1888-1935), ofiţer al MI-6. Scriitor şi arheolog în Orientul Mijlociu, acesta a fost artizanul unor importante activităţi informative şi operaţiuni speciale în Orientul Mijlociu, menite să determine liderii arabi să se revolte împotriva Imperiului Otoman şi să treacă cea mai mare parte a Orientului Mijlociu sub mandat britanic. Tot pentru englezi au mai acţionat şi Claude Dansey (Colonelul Z), adjunctul şefului MI-6 şi membru al Secţiei de control din Londra, şi Oswald Rayner, cel care l-a împuşcat pe enigmaticul călugăr rus Rasputin, bănuit a fi agent german, dar şi Sidney George Reilly şi Robin Bruce Locart, care au eşuat în acţiunea lor de arestare a guvernului bolşevic[2].

În cadrul operaţiilor de război imagologic, o dată cu crearea Departamentului Special de Propagandă, în care au fost cooptaţi o serie de scriitori de renume (Somerset Maugham, sir Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Thomas Hardy, William Mason, Joseph Rudyard Kipling) s-a urmărit derularea unor acţiuni de influenţă, de dezinformare, de culegere de informaţii şi de recrutare de agenţi pentru susţinerea, în afara Angliei, a unei imagini pozitive care să coaguleze, să motiveze şi să potenţeze efortul necesar ducerii războiului. În acelaşi timp, s-au întreprins acţiuni de contrapropagandă şi dezinformare, foarte eficiente pentru derutarea adversarului, prin disimularea şi mascarea unor acţiuni, de pildă înscenarea unei debarcări în Belgia, prin strecurarea unei ştiri în publicaţia Daily Mail şi trimiterea în larg a unor vase.

În operaţiile informative bazate pe surse secrete umane (Humint), englezii au trimis în Belgia 2.000 de agenţi, organizaţi în celule tip fagure, conduse de către un rezident, care au folosit pentru transmiterea informaţiilor sistemul căsuţelor poştale, peste 6.000 de porumbei călători, radioemiţătoare secrete. Pentru identificarea agenţior străini s-au folosit, cu titlul de noutate, mijloace de goniometrare, dar şi clasica cenzurare a corespondenţei. Cercetarea militară şi-a atins obiectivele specifice prin observare directă din tranşee, patrule de cercetare, cercetarea prin luptă, cercetarea aeriană, interogarea prizonierilor, a dezertorilor sau a populaţiei locale, interceptarea transmisiunilor radio.

Un rol important a jucat agentura feminină şi le putem aminti aici pe agentele engleze Louisa Cavell, Jullieta Hardy şi Marie Birkel. Un loc aparte l-a ocupat Gertrude Margaret Lowthin Bell, prima femeie licenţiată în istorie la Universitatea Oxford, arheolog în Orient şi...ofiţer de informaţii. Pentru Franţa au acţionat Marthe Cnockaert, Louise de Bettignies, Marthe Richer, Gabrielle Petit. Şi în S.U.A. au acţionat agenţi-femei, printre acestea Nora Connoly-O'Brien, care a lucrat pentru Germania, iar Maria von Landberg a acţionat în folosul Marii Britanii[3].

În tabăra Puterilor Centrale, Germania a beneficiat pe toată perioada Primului Război Mondial de prestaţia unui profesionist de prestigiu, colonelul Walter Nicolai, care a fost numit în 1913 şeful serviciilor secrete germane. Dacă în Anglia reţeaua sa a fost rapid anihilată la începerea războiului, în Rusia, Franţa şi S.U.A. depistarea agenţilor germani s-a făcut cu mai mare greutate. Serviciile secrete germane au pregătit cu minuţiozitate declanşarea Primului Război Mondial, însă Germania şi-a trimis agenţii secreţi nu numai în Europa, ci şi în S.U.A., pentru a preîntâmpina, iniţial, intrarea acestei ţări în război, dar şi, mai apoi, pentru a-i submina efortul de război. S-a remarcat, în acest sens, agentul Franz von Rintelen. În Franţa a acţionat Schluga von Rastenfeld, iar Wilhelm Wassmus (acelaşi care a pierdut cartea de coduri a Ministerului de externe german!) a fost cel mai important agent german din Orient, unde a desfăşurat o intensă activitate pentru a ridica ţările din zonă împotriva imperiului britanic şi a le aduce în sfera de influenţă germană.

Dintre agentele care au lucrat pentru Germania în Primul Război Mondial, o putem aminti pe Elisabeth Schragmüler, prima femeie ofiţer de informaţii din armata germană şi organizatoare de şcoală de spionaj, printre elevele sale numărându-se şi celebra, mai apoi, Mata Hari (1876-1917). Aceasta a acţionat în special în Franţa şi în Spania, atât pentru germani, cât şi pentru francezi. A fost arestată de aceştia din urmă şi deşi a declarat că nu a lucrat decât pentru ei, a fost executată în 1917. Activitatea ei reală rămâne în continuare un mister. Desigur, şi celelalte state din coaliţia Puterilor Centrale au beneficiat de informaţiile oferite de propriile servicii secrete sau de cele ale aliaţilor, ele sunt însă mai puţin relevante la prima vedere, însă la o mai atentă analiză pot fi observate delicate legături în sfera intelligenece-ului, cu trimiteri directe în zona diplomaţiei politice şi militare. Ne rezumăm doar a aminti că ofiţerul austriac Alfred Redl (1864-1913) a fost unul dintre cei mai eficienţi agenţi infiltraţi, care a spionat 12 ani pentru Rusia[4].

În legătură directă cu spaţiul românesc, menţionăm doar pe miniştrii de externe austriac, contele Otokar Czernin, şi german, baronul Hilmar von dem Busche, cu o prezenţă diplomatică evidentă şi la Bucureşti, în perioada premergătoare şi după intrarea României în Primul Război Mondial. În timp ce reprezentanţii diplomatici ai Antantei acreditaţi la Bucureşti transmiteau guvernanţilor români informaţii valoroase, au avut surprinderea să constate că acestea ajungeau şi la miniştrii de externe ai Austriei şi Germaniei. Dilema a fost dezlegată abia atunci când a fost descoperit artizanul acestor scurgeri de informaţii, directorul Poştelor din Bucureşti, colonelul Victor Verzea. Nu putem însă să nu remarcăm, totuşi, că de numele celor doi diplomaţi sunt legate şi unele dintre marile succese ale serviciilor de informaţii române, în special al Serviciului de Siguranţă. Astfel, la 12 octombrie 1914, servieta cu documente secrete a contelui Czernin a dispărut din trenul cu care călătorea spre Viena şi i-a fost apoi restituită, cu scuzele de rigoare pentru incidentul nedorit.

Dispariţia servietei a avut ca rezultat fotocopierea cifrului diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, ceea ce a însemnat descifrarea întregii corespondenţe a lui Czernin cu Viena, deconspirarea întregii agenturi din România a serviciului de spionaj coordonat din capitala austriacă şi dejucarea unor acţiuni politico-diplomatice ale statului austro-ungar împotriva României. Asemănător s-a acţionat şi în cazul ministrului de externe german, baronul von dem Busche, căruia i-a dispărut din automobil, la 16 august 1916, când se pregătea să părăsească Bucureştiul, un dosar cu valoroase informaţii, printre care şi lista (pe 200 de pagini!) cu agentura serviciului de spionaj german în România. Printre cei care se aflau pe această listă figurau şi numele generalului Vasile Zottu, şeful Marelui Stat Major al armatei române şi maiorul Ionescu. Ambii s-au sinucis[5].

Din punct de vedere contrainformativ, autorităţile române au luat măsuri ferme împotriva tuturor celor dovediţi sau suspectaţi de spionaj, constatându-se că după declanşarea conflictului european, în România se afla centrul spionajului austriac, german şi bulgăresc împotriva Rusiei şi a celorlalte puteri ale Antantei, dar şi a României. S-a dovedit astfel că toţi supuşii şi firmele germanie care se aflau în România erau în slujba serviciului de informaţii german, dar la Bucureşti mai acţionau şi agenţi austrieci (Organizaţia austriacă de spionaj nr. 21), sârbi, bulgari, turci şi ruşi. O atenţie deosebită a fost acordată legăturii dintre Legaţia germană şi liderii Partidului Socialist-Democrat din România, în special cu Cristian Racovski, pentru propagandă antirăzboinică şi menţinerea definitivă a României în poziţia de neutralitate[6].

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Retrăiri istorice în veacul XXI", Ediţia XIV/VI - „1918-2018 Centenarul Marii Uniri", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

------------------------------------------
[1] Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc, vol. I, Editura PACO, Bucureşti, f.a., p. 43; vezi şi https://ro.wikipedia.org/wiki/Telegrama_Zimmermann, accesat la 26.02.2018;
[2] Ibidem, pp. 41-42;
[3] Ibidem, p. 42;
[4] Ibidem, p. 34;
[5] Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Editura Ion Cristoiu S.A., Bucureşti, 1999, p. 53.
[6] Ibidem, pp. 54-56.

footer