„Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primavara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice de la Cairo şi Stockholm, ale guvernului Antonescu, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său."[1]

13 iunie 1944 - Bodnăraş unelteşte, la Palat, deschiderea frontului prin „Poarta Iaşiului"

Anul 1942 aduce schimbări importante în situaţia de pe front. Este smulsă iniţiativa strategică din mâna Germaniei de către coaliţia Naţiunilor Unite:
- între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, este înfrântă armata germană din
nordul Africii, în bătălia de la El Alemain;
- între 12 şi 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului; - la 2 februarie, acelaşi an, capituleaza armatele germano-române-italiene la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucureşti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaraţie senzaţională: „Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru". Demersurile facute de Antonescu vin să confirme aceasta îngrijorare şi preocupare.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament al Jandarmeriei, la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau de acord cu ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. La acest plan s-a opus în mod special preşedintele american Roosevelt.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944 (respinse atât de către guvernul Antonescu, cât şi de opoziţia Maniu-Brătianu), fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmărea o politică în doi cu S.U.A., iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită României prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că aceasta problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea română nu avea nici o garanţie ca anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destula abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa ministrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu". Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunostinţa lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi antoneştii şi pe toţi rezistenţii, adică toata elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de către ruşi. Urmare a complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti - Dămăceanu, Aldea, Racoviţă, Bodnaraş milionul de ostaşi a fost dezarmat, circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului" a fost deschisă fără lupte, trupelor sovietice.

Roosevelt susţine capitularea necondiţionată

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al S.U.A., reprezentaţii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergenşe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu arătând că „noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aiba statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede". Dar Roosevelt ramânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.
Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după aproape şapte decenii de la consumarea evenimentului:

De ce armisiţiul nu a fost făcut?

- Cum s-a putut pierde acest atú militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci?
- De ce a fost arestat şeful suprem al armatei, care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligeranţă, României?
- Cum de s-a putut ordona de către regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistiţiu?...
Opoziţia din România - Maniu şi Bratianu - au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discuţiile dintre putere şi opoziţie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm sa elibereze ţara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a pronuntat categoric: „El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui".

Stockholm: primele negocieri cu U.R.S.S.

De oare ce negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de influenţă sovietică în Balcani, inclusiv în România, în decembrie 1943 guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay. În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a făcut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Creţeanu la Ankara, George Caranfil - la Helsinki şi Fred Nanu - la Stockholm, ca miniştrii plenipotenţiari.

F. Nanu este contactat de catre sovietici în vederea negocierilor de armistiţiu

Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S. de la Stockholm conţinea următoarele conditii:
1. Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămâna la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate;
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faăţ de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexarii Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

Barbu Stirbei îl gazduieste pe Bodnaraş [2]

După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primăvara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnăraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitura de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii antonesciene;
b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de catre P.C.R.. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern, cu ruşii.

Poziţia lui faţă de armistiţiu rezultă clar dintr-o declaraţie făcută lui Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc". Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie" din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistitiu româno-sovietice.

Consfătuire secretă la Palat, pentru Planul „Poarta Iaşiului"

O problemă ignorată până acum de istorici priveşte deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină" Emil Bodnăraş si Dumitru Dămăceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului" să fie deschis, din punct de vedere militar, la o anumita dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Nămaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi sediul Mitropoliei, la nord de Iaşi, apărat de C. 5 A. român din Armata a 4-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietica să fie anunţată. Pe lânga cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului[3] şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a 4-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamţ.

În legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Română a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud", comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trece peste Prut şi ajunge la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra.

Armata a 4-a româna, comandant General de C.A. Mihai Racoviţă, se apară pe linia est Carpaţi pe râul Siret şi, până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a română avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 A. şi Corpul 57 A. german si împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler".

Bodnaraş îl anunţă pe Stalin să se pregătească pentru data de 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apară Armata a 3-a română cu C. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane şi Cdm. 110. Împreună cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu". Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iasi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşiului", iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului" s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depasind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a făcut o scurtă vizită de inspecţie pe front în perioada 20-21 august 1944 şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

Arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Bratianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia data, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Bratianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptata, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărât sa încheie armistiţiul cu U.R.S.S. rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe Clodius, ministrul german la Bucureşti, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul.

Armistitiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru U.R.S.S.

Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat numeroaselor atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km, a unui aliniament puternic fortificat - linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi - prezenţa pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se ăi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagarul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisarii basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie 1944

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl considera unii ca „act de înaltă trădare", iar alţii ca „gravă eroare politică". Şi unii şi alţii au dreptate, el este atât act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Aceştia susţin, şi le dam dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi sa semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternică sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea necondiţionată. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţara cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei.

În decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiul" dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu U.R.S.S., care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţa de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăganata pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singura în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, pâna către jumatatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele gernano-ungare.

„Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni"

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este li raspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegaţia româna pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni". Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădarii a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii Mihai Racoviţă şi Gheorghe Mihail, primul ajunsese ministru de război, iar al doilea - şef al Marelui Stat Major si ambii făcusera parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor". Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite.

Răsplata trădării

După război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.

Notă: Istoricul Aurică Simion, în lucrările sale despre perioada 1940-1944, explică documentat și logic comportamentul politic al Mareșalului Antonescu în situația politică de atunci a continentului european:
- Regele Carol al II-lea, dictator, a renunțat la garanțiile anglo-franceze privind frontierele României și a orientat politica spre Germania;
- o dată cu Dictatul de la Viena Germania a garantat frontierele României;
- Germania a învins în patru săptămâni Franța și era o putere militară de necontestat în Europa și în lume;
- România a pierdut Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul și Transilvania de Nord;
- Uniunea Sovietică și Germania erau puterile dominante ale Europei și aparent prietene;
- era previzibil ca războiul în derulare să se transforme în război mondial cu pronostic real în anul 1940 ca războiul să fie câștigat de cele două „puteri prietene".

Putea Antonescu schimba politica promovată de Regele Carol al II-lea, respectiv să reorienteze politica României, spre Anglia pierzând și garanțiile Germane? NU! Molotov a protestat deja împotriva împotriva garanțiilor germane. Pentru ofițerul de stat major Antonescu acest protest releva o fisură în prietenie. Se prefigura astfel un conflict care să însemne pentru România o posibilitate de a intra în război pentru recuperarea teritoriilor pierdute în est. Un război poate fi câștigat s-au pierdut. Cum a gândit un monarhist, ofițer de stat major, soarta monarhiei în varianta pierderii războiului? Simplu: conducătorul statului este un dictator care dictează inclusiv asupra regelui, declară războiul fără să se consulte cu regele, iar în caz de pierdere a războiului poate fi sacrificat, regele și partidele politice nefiind afectate. Ofițerul de stat major a gândit bine și s-a comportat conform acestui plan. Dacă este așa pe cine a trădat regele prin arestarea Mareşalului? Pentru a da răspuns la această întrebare trebuie să avem în vedere următoarele:
- actul de „arestare a conducătorului statului" a fost planificat pentru 26 august, însă informat că în ziua de 24 august Mareşalul urma să plece pe front, regele a devansat evenimentul. Deşi avertizat de Hitler să nu meargă la Palat, Mareşalul s-a dus cu toată încrederea la rege, fără gardă personală;
- Mareșalul a fost arestat cu trei zile înainte de data planificată, iar regele a dat ordin armatei să înceteze lupta fără a avea nici o înțelegere cu inamicul (sau poate avea din moment ce a fost decorat de acesta);
- ordinul de încetare a luptei a fost un dezastru pentru poporul român.
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: regele Mihai I a trădat poporul român și pe unul din cei mai sinceri și devotați susținători ai coroanei regale a României![4]
------------------------------------------------------------------
[1] Historia.ro http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-tradare-nationala# 
[2] Conform Şerban C. Andronescu „Glorie, adversitate, infamie", Emil Bodnăraş a fost „adăpostit" la Castelul Bran, de către Principesa Ileana, care avea o simpatie interesată pentru fostul ofiţer-dezertor. De prezenţa acestuia în acel loc avea cunoştinţă doar regele, care l-a anunţat imediat după arestarea Antoneştilor. Bodnăraş s-a deplast urgent la Bucureşti, i-a preluat pe Antoneşti, i-a ascuns într-o lucuinţă din cartierul Vatra Luminoasă, apoi i-a predate ruşilor.
[3] Mareşal al palatului -Funcţie onorifică, de protocol, nu grad militar
[4] Historia.ro Mareșalul Antonescu - stâlpul monarhiei