Eminescologul trudeşte încă din anul 1972 la publicarea Operei Integrale Eminescu. Anul 2011 i-a adus cititorului român „Opera Integrală Eminescu", demers susţinut în timpul vieţii de Titu Maiorescu, preluat de George Călinescu, apoi aşezat pe baze ştiinţifice de criticul literar Perpessicius, care între anii 1939-1963 a adunat poezia şi literatura populară eminesciană. Demersul a fost continuat, după anul 1972, de eminescologii Petre Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc. Acesta este motivul pentru care, în ianuarie 2012, am fost oaspeţii academicianului Dimitrie Vatamaniuc, bucovinean ce locuieşte în sectorul I din Bucureşti. Deunăzi, pe o imaginară stradă Eminescu, am poposit în „casa care poartă pe acoperiş steagul României", unde am discutat cu eminescologul român despre zbaterile sale pentru ca „Opera Integrală Eminescu" să vadă lumina tiparului, sub egida Editurii Academiei Române.

Maria Stanciu: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi publicarea operei complete Eminescu?

Acad. Dimitrie Vatamaniuc: Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care a reuşit să tipărească şase volume.

M.S.: Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o scrisoare pentru urmaşi... Ce conţine această „scrisoare deschisă"?

Ac.D.V.: Perpessicius părăsise „şantierul" de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000". Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu". Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu".

M.S.: Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului" de cercetare a operei lui Mihai Eminescu?

Ac.D.V.: În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum" – întemeiată tot de Perpessicius - a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii '70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege...

M.S.: Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?

Ac.D.V.: Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.

M.S.: În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?

Ac.D.V.: După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura... Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul", din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989...

M.S.: Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X, Publicistică?

Ac.D.V.: Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară... Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

M.S.: Motivele nu sunt greu de intuit...

Ac.D.V.:Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central între cele două cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni", mi s-a recomandat.

M.S.: Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune...

Ac.D.V.: În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice... „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult". Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!...Şi ce au făcut ei, ce au dres... S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat... creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă...

M.S.: În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

Ac.D.V.: Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală" foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă", care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu... „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist". Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu". Dar...

M.S.: Dar?!

Ac.D.V.: Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă"! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit... Însă, Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989...

M.S.: Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

Ac.D.V.: Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual...
„Chestiunea evreiască" şi socialismul condamant din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu. Astăzi vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de cercetare, academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu", avem în „Poetul Nemuririi noastre" nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti", ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.
Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croşete", spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a ajunge la ziarul „Timpul", în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

Ac.D.V.: Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina", „Familia", „Federaţiunea", „Convorbiri literare" şi „Curierul de Iaşi". În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuţie nouă.

M.S.: Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască"? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 şi după?

Ac.D.V.: Acest volum (dar şi următorul, volumul X) conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată" trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianţa Israelită" care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite sub diferite forme...

M.S.: Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României. În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă" invocată de izraeliţii din România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul", cotidian al opoziţiei conservatoare?

Ac.D.V.: Eminescu a susţinut modificarea Articolului 7 din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă", „cu desăvârşire neadevărată" susţinută de Alianţa israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică".

M.S.: Şi continuă gazetarul de la „Timpul"... „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii".

Ac.D.V.: Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor Alianţei izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se", în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi". Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena", care se ocupa de „cestiunea izraelită din România" şi care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată", în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România", şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice". Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită" din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască", iar Articolul 7 din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul", fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni".

M.S.: Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?

Ac.D.V.: Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată", ca să răspund cu "armele" lui Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite" (cu sediul în Germania") – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural - spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist.

M.S.: O altă „mistificaţie" este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul" socialismului?!, după unele minţi... Domnule academician, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?

Ac.D.V.: Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul", unde o vreme a fost chiar redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială... În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

M.S.: Vă rugăm să exemplificaţi..
.
Ac.D.V.: Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde - aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism". La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva - tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva... imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!", mi-a recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva despre socialismul utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol şi să apară!..."

M.S.: Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din volumele tipărite până în 1989?

Ac.D.V.: Da... Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism") şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

M.S.: Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să retipăriţi Integrala Eminescu în 2011...

Ac.D.V.: Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic. Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat numit socialist". Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!... Dar, aşa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească "Opera Integrală Eminescu" şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant... Când însă am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.
A consemnat - Maria Stanciu
- Va urma -
Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

Notă: Interviul a fost realizat de către Maria Stanciu, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, cu cel mai mare eminescolog în viaţă, academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Publicat în cotidianul „Viața liberă" - Galați, interviul a fost preluat de  Revista ART-EMIS, la 16 iunie 2013, cu acordul şi sprijinul U.Z.P.R., prin preşedintele Doru Dinu Glăvan.

Sursa: Ziaristi Online
Foto - Maria Stanciu