La Artmark a stat ceasul

Într-o ţară care nu mai are ceas demult, care pare ieşită din timp, în care nişte moţi sunt mai orientaţi decât cei dotaţi cu ceasuri, busole, mobiluri, calculatoare, aplicaţii Software, Casa de licitaţii Artmark licitează ceasuri. Este total anacronică sau vrea să demonstreze că totuşi bate ceasul şi pentru România? Dar cine să cumpere ceasuri de colecţie Rolex, Pequignet, Chopard, Hermes, Patek Philippe, Ulisse, Chronographe Suisse, Bovet, Zenith sau Hamilton, ceasuri din aur, decorate cu sidef şi briliante, ca ceasul Breitling, estimat la 7 500 euro?! Dovadă că majoritatea ceasurilor expuse, strigate, nu s-au licitat. În România a stat ceasul. Nu mai bate ceasul, bat clopotele. Nimeni nu are nevoie de ceas. De pildă, cinematografele, de când sunt ele, au avut ceas. E o măsură obligatorie, ca spectatorul să ştie cât mai are până începe proiecţia, dacă a început sau nu, e un obiect necesar, nu doar o podoabă. Dar intri la diverse cinematografe şi nu mai vezi ceasul pe perete. De când ştiu eu, sala Studio avea un ceas mare, pe hol, îl vedeai de la intrare, ştiai dacă să te grăbeşti sau nu să intri în sală, dar noul preşedinte U.C.I.N. l-a scos. De ce? Pe ce motiv? Că aparţinea trecutului, că era pus acolo de vechea conducere, de Mihnea Gheorghiu et co. Dar eu cred că a fost pus acolo de Gopo, era de pe vremea lui. Însă noul conducător a vrut să nu mai existe nici o urmă din ce-a fost, să înceapă de la el istoria U.C.I.N., aşa cum şi noii cineaşti cred că istoria filmului începe cu ei, de aceea a scos ceasul, mobilierul, vitrinele, ca oribila vitrină cu broşurele, punând în loc alt mobilier, făcând un bar în mijlocul holului, punându-şi afişele de la propriile filme şi alte modificări care să nu mai amintească de vechea conducere, pe care el însuşi a slujit-o cu sârg. O.K.! E de înţeles, vrea schimbare, vrea să aducă un suflu nou, proaspăt. Dar cu ceasul ce-a avut? Ce-ai avut, monşer, cu timpul? El nu e nici vechi, nici nou. El ne măsoară viaţa. Suntem cronometraţi de Marele Timp, suntem dependenţi de clipă, o componentă pe care nu o poţi nici evita, nici schimba. Timpul e la fel, în toate epocile, cu toate măsurătorile. El curge, chiar dacă ne-a stat ceasul. El e perpetuum mobile, numai ceasul, ca să meargă, trebuie învârtit. Dar asta înseamnă muncă, înseamnă ca cineva să-i învârtă mecanismul. Aşa că U.C.I.N.-icii fac economie şi de timp şi de efort. În fond, trag de timp. Da, dar poate că noul preşedinte vrea să ne demonstreze că România trăieşte în afară de timp, e o ţară atemporală şi nu are nevoie de ceas! Îl contrazice însă Artmark, care a licitat în draci - aceeaşi blondă harnică - tot felul de ceasuri, unul mai senzaţional decât altul, ceasuri vechi, cât mai vechi, nemaivăzute, nemaipomenite, bijuterii, nu altceva, magnifice ceasuri, precum un ceas masonic, din argint, sec. al XIX-lea, deci până şi masonii aveau nevoie de ceas! Dar ce ziceţi de ceasul Pierre Kunz, cu o inimă roz centrală, cu trei cadrane şi indicatoare în formă de pică, tot să tragă Cupidon în inima alesei sale!

Numai că o persoană de lângă mine m-a întrebat, nu ştiţi, oare aceste ceasuri merg? Merge oare acel ceas de şemineu, stil neo-baroc, decorat cu personaje fantastice? Sigur că merg, a răspuns din faţă un urechist. Mă îndoiesc, i-a zis consoarta. Totul aici e ca în Marile speranţe, încremenit, ca Pendulul Bidermeier, sec. al XIX-lea, de care nimeni nu are nevoie.

Artmark e ca Don Quijote printre paranghelişti

Să vă spun un secret, timpul se măsoară la Artmark cu vânătoarea de paranghelişti. A apărut un pişpirel, Victor Vasilescu, care se dă supeman, dornic să facă curăţenie, să elimine parangheliştii din atmosfera licitaţiilor, a colecţionarilor, a cumpărătorilor serioşi şi a snobilor. Mă bucur că a apărut acest vânător de paranghelişti, dar gestul său este şi hazardant şi ridicol. Am asistat la o scenă, în care el, acest Victoraş, voia să scoată sticla cu apă din geanta unui participant la licitaţie, pe care îl suspecta că e hoţ, că a venit să fure apa de la taraba Artmark. Domnul era profesor, invitat de un colecţionar, care îl rugase să liciteze un ceas şi pentru el. Vă daţi seama, superman l-a pândit, a urmărit ce face acest profesor, iar când l-a văzut că-şi pune sticla în geantă, s-a arătat, cu o falcă în cer şi una în pământ, începând să peroreze că Artmark va da faliment dacă va avea în continuare clienţi ca el. Aşa a procedat şi cu alte două doamne, le-a dat afară, fiindcă el le-a urmărit şi sunt nişte hoaţe, deşi ele se jură că nu fură, dar Victoraş le-a prins cu raţa în gură! Beau la Athénée Palace capucino Casei Artmark! Foarte bine, Artmark e ca Don Quijote printre paranghelişti, vrea să facă istorie, să demonstreze că Dulcineea nu e o himeră, că există. Şi eu sunt duşmanul parangheliştilor, ani de zile am luptat cu această categorie de indivizi care, au sau n-au treabă, ei sunt nelipsiţi de la orice premieră, licitaţie, vernisaj, lansare, de oriunde ştiu (au antene peste tot) că e de ciupit ceva.

Clasa politică a descoperit împrumutul

Îl invit pe supermanul de la Artmark să citescă şi cartea mea numită „Parangheliştii” (2006), în care analizez acest fenomen. România nu are clasă de mijloc, are paranghelişti. Fenomenul a căpătat amploare după 1989, iar azi toată societatea este o paranghelie, plină de pişcotari, de tot felul de profitori. Cerşetori cu frac se află la toate nivelurile. România a ajuns o ţară de paranghelişti. Adică e cea mai fericită ţară din lume. Ce înseamnă fericirea la români? Nemunca. Dacă munceşti, ai necazuri. Toate problemele omului vin de la muncă. Ea îi scoate în cale greutăţi, obstacole, probleme. Şi ce a descoperit românul nou, că dacă nu munceşte, nu greşeşte. Dacă nu munceşte, nu are probleme. Dacă nu munceşte, e fericit. Mai mult, însăşi clasa politică a descoperit ceva şi mai rodnic: împrumutul. Împrumutul cu ghiotura. E un delir să faci împrumuturi de la FMI. Societatea e asigurată. De ce să muncească în condiţiile când a apărut această gură de aur, F.M.I., care îi vomită bani cu nemiluita?! Pentru orice problemă, fabrici şi uzine, şosele şi agricultură, mobilă şi gaze, există o sursă inepuizabilă, împrumuturile de la F.M.I.! Fără să bănuiască un lucru cutremurător, că F.M.I. e Moloh, se hrăneşte cu aceşti datornici, dovadă că în acest an România are de dat un miliard şi ceva de euro, un miliard din cele peste o sută de miliarde datorii. Şi e jale, nu e în stare să plătească! Încă două-trei generaţii, dacă românii s-ar apuca acum de treabă, vor trebui să plătească datoriile pe care le-au făcut, spre bunul lor plac, spre liniştea lor, alde Stolojan, Tăriceanu, Boc, Băsescu sau Iliescu! Aceste miliarde de euro sunt piatra de moară la gâtul românilor. S-a ajuns la ridiculizarea acelui deziderat de spaimă al revoluţiei: „Nu ne vindem ţara!” Şi iată că au vândut-o. Pe nesimţite, puternicii zile, spre cheful lor, au vândut ţara! Chiar dacă în clipa asta parangheliştii s-ar apuca de muncă, în două-trei generaţii nu s-ar putea plăti datoriile. Care continuă să se facă, fiindcă Ponta et co. mai împrumută în acest an peste 10 miliarde, nu se mai satură, înghit şi iar înghit! Nu le pasă ce va fi mâine, să trăiască ei acum, bine-mersi!

Paranghelismul,cauză şi efect

Aşadar, dacă superman de la Artmark s-a pus pe vânătoare de paranghelişti, ar trebui să ajungă sus detot, la snobii şi parangheliştii şefi, la cei care au transformat România într-o paranghelie generală, într-o petrecăreală non-stop, cum se vede la televiziuni, ca în vorba lui Creangă: „Dă, Doamne, să fie în fiecare zi câte o sărbătoare, numai sâmbăta şi duminica, nuntă şi praznic!” Cred că nu există nici o altă ţară din lume care să aibă atâtea zile libere, atâtea sărbători! Un străin, care a stat o lună în România, mi-a spus că a fost invitat din sindrofie în sindrofie şi m-a întrebat: „Dar aici nimeni nu munceşte, numai se chefuieşte? Când mai muncesc oamenii?” El nu ştia că şi cheful e o muncă, pentru unii e chiar o treabă foarte grea, pe măsura burdihanului, dar mai ales nu ştia că românii au descoperit cheia fericirii: nemunca. N-ai probleme, griji, necazuri, dacă nu faci nimic, dacă eşti ca Nătăfleaţă cu para mălăiaţă! Dovadă că după două zile de ninsoare, România e paralizată. De ce? Fiindcă oamenii nu mai sunt deprinşi cu munca. Vedeţi vreun român la stradă cu lopata să cureţe în dreptul casei lui?! Iar primarul a uitat toate promisiunile, el însuşi este simbolul nemuncii, al omului luat prin surprindere, total nepregătit în faţa naturii! Sigur, să nu exagerăm, fiindcă acestei noi clase, clasa de mijloc, a parangheliştilor, trebuie să-i mai alăturăm una, la fel de originală, alcătuită din cei care se fac că muncesc! „Fă-te că munceşti!”, ce îndemn divin, pentru care însuşi Iisus ar fi fost invidios, fiindcă el nu ne-a îndemnat decât să fim ca păsările cerului, din care a apărut franciscanismul. Nu a intuit paranghelismul românesc, o altă formă de sărăcie, el devenind acum şi cauză, şi efect.

Aceasta e România de azi, oamenii ori nu muncesc, ori se fac că muncesc! Aşa cum şi aici, la Artmark, unii beau capucino, alţii se fac că licitează! România nu are colecţionari, are paranghelişti. Dovadă că frumuseţe de ceasuri, superbe ingeniozităţi umane, Omega, Breitling, Jaeger, Piccard, Baume & Mercier, Legros sau Bovet, au rămas nelicitate. Omul a creat tot felul de ceasuri care să-i măsoare timpul. Dar ceasurile de la Artmark s-au oprit. Timpul a rămas pe loc, undeva, în trecutul istoriei ceasurilor elveţiene. Cine va porni din nou ceasurile?

Nu mai contează istoria, ierarhia valorilor, totul e să se vândă!

Snobii de la Artmark? Superman are mult de muncă. El va face însă valuri, va călca mereu pe de lături sau în străchini, fără să reuşească să-i vâneze pe toţi parangheliştii, mai ales pe cei mari, care se dau colecţionari. Dar România de azi nu are un Zambaccian, nu are nici măcar cumpărători, are cel mult amatori de artă. El, Victoraş, trebuie să fie atent, fiindcă dă cu stângul în dreptul, are deprindere de tăuraş fără experienţă, şi poate vâna şi ce nu trebuie. Cu unul ca el îşi pierde Artmark clienţii. Fiindcă deocamdată amatorii de artă umplu sala de licitaţii Artmark. Mulţi vin de curiozitate. Să vadă şi ei cum are loc o licitaţie. Dar poate că mâine va cumpăra şi el un tablou. Însă nu are nici o şansă dacă Artmark nu-i explică cine este Horia Bernea sau Nicolae Maniu, care au ajuns să fie vânduţi cu 1.600 euro! Se vând lucruri de valoare pe nimic, cum a fost şi cazul unui pendul din 1927 ce i-a aparţinut celebrului Grigore Trancu-Iaşi, preşedintele Partidului Poporului. Nu mai contează istoria, ierarhia valorilor, totul e să se vândă, orice şi cu oricât, cât mai mult şi cât mai multe, să se umple teşchereaua parangheliştilor şefi. La muncă, fraţilor, altfel veţi ajunge să fiţi vânaţi de supermanul Casei Artmark!

Grafica - Ion Măldărescu