Prof. dr. arh. Alexandru BudişteanuNu basarabenii trec prin istorie, ci istoria trece prin ei.

Pentru un basarabean următoarea situație pare normală: el locuiește cu neamul său - de când se știe - într-o localitate, pe o anumită stradă într-o anumită casă. În perioada interbelică este cetățean al României Mari. Fără să se mute câtuși de puțin, se trezește într-o zi cetățean sovietic. Peste un an de zile, locuind în aceeași casă, redevine cetățean român. Peste trei ani de zile redevine cetățean sovietic, iar peste 47 de ani devine cetățean al Republicii Moldova, locuind mereu în aceeași casă. În prezent iată o noutate: poate deveni din nou cetățean român dacă vrea. Ce se va întâmpla în viitor? Greu de precizat, ținând seama de destinul locului, dar și de certitudinea schimbărilor, aparent inevitabile. Conform tradiției, hotărârea finală nu este normal să-i aparțină cetățeanului. În ceea ce mă privește mi se aplică și mie în mare parte această axiomă. Astfel, n-am să uit niciodată seara zilei de 28 iunie 1940 când - la Bălți - ascultam la radio buletinul de știri și a căzut ca un trăsnet peste noi, (părinții mei și cu mine, care aveam 11 ani) cumplita știre privind consiliul de coroană, care avusese loc și unde se discutase și acceptase ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Trăisem într-o lume și o țară, în care noi ca români ne simțeam perfect și la noi acasă, cu perspective normale și frumoase de viață, atât pentru noi, cât și pentru o țară mare și înfloritoare. Brusc ne-am pomenit niște proscriși expuși la un viitor incert, dar amenințător. Tata fusese profesor de fizică și chimie și apoi devenise funcționar la administrația financiară, iar mama era profesoară de franceză și apoi învățătoare. Eu beneficiasem de o educație de calitate în școala primară și în primii doi ani de liceu. Mă simțeam deja patriot român. Din fericire nu aveam proprietăți imobiliare și deci nu eram expuși aplicării unei lupte de clasă, despre care încă nu știam nimic. Dar exista un element îngrijorător: tata fusese ofițer în armata țaristă. Prima noastră reacție a fost să ne refugiem imediat, abandonând totul. Dar prudența tatei l-a făcut să ia o hotărâre corectă. Încălcând condițiile retragerii din Basarabia, sovieticii erau deja prezenți la Prut, controlând refugiații. Iar tata fusese ofițer țarist. Instinctiv evitase tot timpul să pomenească despre această calitate. Dar riscul cunoașterii totuși exista.

În ipoteza constatării calității tatei de fost ofițer țarist, ne-ar fi așteptat la Prut, în loc de un drum spre vest, un foarte lung drum spre est, probabil până spre Siberia, cu procedura aplicată atunci, adică familia descompusă pe membri. Deci tata a hotărât să rămânem pe loc - deci în aceeași casă. Iar în jurul nostru totul s-a schimbat cu brutalitate. Au apărut cetățenii sovietici primitivi, prost crescuți și îmbrăcați ridicol, care se uitau de sus la noi, care eram - după ei - reprezentanții unei orânduiri sociale înapoiate, ei reprezentând cea mai avansată societate din lume. Se mirau însă, constatând abundența de alimente din piață și de mărfuri din magazine. Dar lucrurile au intrat repede în normalul sovietic și ne-am confruntat repede cu lipsurile endemice ale noii orânduiri. Proprietarul casei în care locuiam, Papij, fost portărel, mai avea o casă în aceeași curte. A fost expulzat împreună cu familia, iar în casa respectivă s-a mutat un ofițer N.K.V.D. cu familia, ei devenind vecinii noștri nemijlociți. Vorbeau numai rusește, dar pe mine, maiorul, care știa românește fiind transnistrean, mă descosea repetat în română, în discuții în doi, întrebându-mă insistent, dacă nu avusesem în familie vreo casă, pământ sau altă avere, dar nu a avut ce scoate de la mine. Cred că așa se explică faptul, că atunci când orașul s-a pieptănat, dispărând „elementele burghezo-moșierești", noi am rămas pe loc. In ceea ce privește viața noastră, tata a trebuit sa schimbe patru servicii, deoarece nu i se ierta faptul că lucrase la Administrația financiară și „contribuise la spolierea poporului". Mama era învățătoare, iar eu eram elev într-o școală medie de limba rusă, fiind acceptat pionier sovietic, ceea ce era un succes social. Fusesem elev străjer la români, dar asta era floare la ureche comparativ cu ceea ce ni se inocula acum drept educație cetățenească militarizată. Dar baza fusese asigurată și deja nu mai puteam fi reeducat. Ni se rechiziționase una dintre cele trei camere ale casei în care locuiam, aici mutându-se un aviator sovietic, care, nu știu de ce, nu vorbea cu noi.

Ascultam radio București cu inima strânsă și ni se părea că nici acolo lucrurile nu stăteau prea bine. Rebeliunea legionară ne-a îngrijorat. Părea că frumosul trecut, de care avusese parte România - inclusiv noi - era un vis mort pentru totdeauna. Iar în jurul nostru acum se construia societatea comunistă - „visul de aur al omenirii"! Nu-i doresc nimănui să trăiască ce-am trăit noi, atunci când ne-am trezit la 13 iunie 1941, constatând că o mulțime de familii dispăruseră, fiind deportate peste noapte. Astfel familia vecină din dreapta Mintuș a dispărut, deoarece aveau o casă în proprietate, precum și pământ la țară, fiind declarați chiaburi. Familia din stânga noastră a avut o soartă și mai cumplită. Proprietarul Schițco, fost șef de gară sub români și începând războiul, a fost arestat în scurtă vreme, fiind declarat un spion, care transmitea semnale luminoase noaptea avioanelor românești! (În realitate el ieșea seara în curte și fiind fumător își aprindea țigări cu chibriturile.) A fost condamnat și trimis în lagăr în Siberia unde a și murit în scurtă vreme. Tot atunci am avut marea surpriză a vieții noastre. La 22 iunie (se pare că luna iunie are un rol special în istoria Basarabiei) ne-am trezit devreme în zori în zgomot de motoare de avion și de răpăieli de mitralieră. Pe cer am putut urmări o luptă aeriană. Erau avioanele germane, care lichidau avioanele sovietice, ce-și aveau aeroportul lângă oraș la Strâmba. Aviatorul sovietic, care locuia la noi a plecat val-vârtej (după ce începuse lupta aeriană) și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. (Iar în camera lui, în mod ciudat, n-am găsit mai târziu absolut nimic care să-i aparțină.) Apoi l-am ascultat la radio pe Mareșalul Antonescu, eliberatorul nostru, care își citea proclamația. Totul se schimba brusc și fundamental în viața noastră. A doua zi la 23 iunie 1941 îngerul morții a trecut pentru prima dată în mod concret pe lângă mine. Aveam 12 ani. După-amiază pe la ora cinci au apărut formațiuni de avioane germane negre trimotoare Heinkel 111 zburând liniștite în absența oricărei reacții sovietice. Ne găseam la vecinii din stânga. Eu eram singur pe terasa de la intrarea în casa lor. Avioanele erau exact deasupra mea. Soția proprietarului ne-a propus tuturor să mergem în sufrageria din casă. Am ascultat-o, am renunțat să mă uit la fascinantul zbor al avioanelor și am intrat și eu înăuntru. Și atunci am început să auzim puternice fâșâituri și bubuituri de explozii. Erau bombele germane. Bubuiturile proveneau de la bombele explozive destul de rare, dar care erau acompaniate de o ploaie de bombe incendiare, care fâșâiau sinistru. Apoi s-a făcut liniște. În casa vecinilor locuia și la ei un tânăr sovietic. A ieșit din camera lui și speriat de moarte s-a apropiat de primul geam pe care l-a văzut, l-a deschis, a sărit afară și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Am ieșit și eu din casă și am descoperit surpriza vieții mele. Exact unde stătusem eu, repet, exact unde stătusem privind în sus, pe ciment ardea liniștită o bombă incendiară! Nu voi uita niciodată cum arăta. O flacără mare verde, în interiorul căreia se găsea un cilindru alb gri de vreo 40 de centimetri lungime și diametrul de vreo 6 centimetri, cu flotor metalic în capăt pentru dirijarea căderii. Fără doar și poate, dacă nu intram în casă, aș fi zăcut acum omorât și perpelit de puternica flacără.

În jurul nostru se auzeau strigăte și forfoteau oamenilor, care luptau cu focul din casele lovite de covorul de bombe. Tata și cu mine ne-am repezit spre casa noastră. Am suit pe scara din cămară și am intrat în pod printr-o trapă. Aici ne-a întâmpinat un fum puternic și înecăcios. Erau două bombe incendiare, care ardeau cu flăcările de rigoare. Din fericire acoperișul casei era de tablă, care nu se aprinsese. Și încă un noroc major: conform unei tradiții ancestrale tot podul era acoperit cu un strat gros de lut. Bombele ardeau, dar lutul de sub ele nu se aprinsese. Tata și cu mine ne-am apucat imediat de treabă. El îmi aducea pe rând de jos, suind pe scara din cămară, câte una din cele două găleți pe care le aveam, plină cu apă la gura podului, iar eu mă duceam și turnam apa respectivă peste bomba arzând. În timpul acesta el cobora, se grăbea să umple găleata primită și să o aducă plină înapoi și să ia cealaltă goală. Aveam mari emoții, dar închipuiți-vă, spre bucuria noastră am constatat, că celebrele bombe de fosfor se pot stinge cu apă! Am reușit să sting bombele căzute. Metoda: 4 - 5 găleți de apă de bombă. Față de pericolul de ansamblu apa vărsată nu conta. Coborând în curte am văzut, că practic toate casele din vecini fuseseră lovite. În mijlocul vacarmului și strigătelor se vedeau și case mai vechi de lemn, care ardeau ca niște imense ruguri. La colțul străzii noastre se căsca în pavaj un crater de cățiva metri diametru. Aceasta era principala bubuitura pe care o auzisem. În fiecare curte căzuseră câteva bombe incendiare. Dar casa vecinilor unde stătusem eu pe terasă, încasase doar o singură bombă, cea care îmi fusese destinată mie...

Apoi s-a înserat, a venit întunericul, dar și un nou val de avioane. Am hotărât să ne adăpostim în Grădina Publică situată pe celaltă parte a străzii noastre. Ne-am dus acolo toți trei și ne-am culcat pe burtă printre pomi, uitându-ne la un spectacol incredibil. In noapte apăreau flăcări noi bruște, în jurul nostru. Acestea erau noile bombe incendiare presărate peste parcul unde ne găseam. Mă gândeam cu groază cum cad poate bombele în continuare peste casa noastră și cum poate arde acum biblioteca noastră. Când bombardamentul s-a terminat am alergat acasă, dar din fericire nu se mai întâmplase nimic nou colo. După aceea ne-am dat seama, că precizia germană lucrase întocmai. Al doilea bombardament continuase lansarea covorului de bombe exact în continuarea primului. Dacă am fi bănuit aceasta, nu avea sens să ne refugiem în parcul unde nu căzuseră inițial bombe și care de abia acum fusese bombardat. Din fericire noile bombe nu au fost explozive și nici suficient de dese, ca să ne lovească. Am primit o invitație din partea vecinilor noștri din stânga să ne continuăm noaptea la niște prieteni de-ai lor la periferia orașului. Am acceptat și ne-am dus acolo, dormind în condiții foarte precare. Dimineața ne-am grăbit înapoi acasă. Aici am avut o surpriză neplăcută. Suindu-ne în pod am fost întâmpinați de fum și am constatat, că mai existase o a treia bombă incendiară, căzută în extremitatea îndepărtată a podului față de intrarea în el, deasupra și pe care noi nu o văzusem. Din fericire bomba ardea mocnit, consumându-se fără să aprindă ceva! Am rezolvat-o cu încă o găleată de apă, tavanul însă rămânând puternic afectat. Am aflat mai târziu explicația bombardamentului german. Se relua o formulă folosită cu un an înainte în timpul campaniei germane din Olanda și Belgia. Atunci se bombardaseră orașele pentru a speria populația, care a fugit în grabă, blocând cu mașinile șoselele și împiedicând trupele franco-engleze să avanseze spre front. La noi situația era complet diferită, întrucât noi nu aveam mașini, nici prin cap nu ne trecea să fugim din fața unor trupe eliberatoare, iar trupe sovietice de rezervă nu existau. Deci bombardamentul german și incendierea orașului au fost inutile și criminale. De teama unor alte bombardamente am luat hotărârea să ne refugiem la țară la niște rude ale fostului proprietar. Ne-am dus în satul Moara de Piatră și în scurtă vreme am avut marea bucurie să primim acolo primii soldați români, care au fost întâmpinați de săteni ca niște adevărați eliberatori. Eram fericit văzând că soldații români, care în 1940 se retrăseseră scuipați și umiliți de alogeni, reveneau acum învingători.
- Va urma -