Arh. dr. Alexandru Budisteanu, art-emisNe-am întors acasă, am găsit casa jefuită, dar asta nu conta. Redevenisem cetățean român locuind tot în aceeași casă. Anul de stăpânire sovietică părea că fusese un vis urât și foarte repede viața românească și-a reintrat în drepturi. Mi-am reluat cursurile le liceul meu drag "Ion Creangă". Prăbușirea Uniunii Sovietice părea o certitudine, dar din nefericire n-a fost așa. Soarta războiului s-a schimbat, dar crezând în propaganda germană, am tot sperat că sovieticii vor fi opriți. Ne pregătisem cu lucrurile ambalate pentru un eventual refugiu, dar nu acționasem. Și iată că suntem în luna martie a anului 1944 și rușii sparg frontul. Orașul Bălți este în pericol. Am 15 ani. Și deodată suntem anunțați la cursuri, că toți băieții sunt chemați la recrutare chiar acum, urmează să fim încorporați și vom luptăm cu arma în mână să oprim dușmanul! Un fel de imitație de „Hitlerjugend". Îngerul morții apare din nou și îmi dă târcoale. Momentul este dramatic și unic în amintirile mele. Eu și colegii mei suntem rezultatul educației, care ni s-a dat în perioada interbelică: suntem patrioți și punctum. Nu avem nicio ezitare, când se pune problema sa-ți aperi patria cu arma în mână. Cântăm cu toții cântece patriotice și așteptăm să mergem eventual încolonați să fim recrutați. Totul ni se pare firesc și normal. După vreo oră de așteptare vine un anunț: acțiunea se revocă. Am aflat că mareșalul Antonescu a aflat de această acțiune și a ordonat anularea ei. Se pare că hotărârea aparținuse unui comandant local. Părerea lui a fost, că ar fi însemnat sacrificarea ineficientă și inutilă a unor tineri. Deci n-a fost să mor atunci. Ceea ce mă miră este că nu am auzit sau citit nici un fel de informare sau comentariu privind acestă situație absolut autentică. În consecință abandonăm casa cu lucrurile pregătite pentru expediere și plecăm în refugiu cu niște valize și boccele. Părinții urmau să fie încadrați în același gen de posturi la Alba-Iulia. Eu și cu mama plecăm direct acolo cu un tren sanitar în condiții patetice. De deasupra nostră picura apa din rozetele instalației. Tata se duce mai întâi cu arhiva de la serviciu la Deva, iar apoi vine și el la Alba Iulia, după o așteptare cumplită și după ce citisem în ziar că orașul Bălți fusese ocupat de sovietici. N-am să uit bucuria reîntâlnirii, după ce mama plânsese și îmi spunea că am rămas fără tată.

Am început o viață nouă într-o provincie românească diferită de Basarabia, dar care mi-a plăcut foarte mult. A urmat însă 23 august, o mare dramă pentru noi, când dușmanii noștri de moarte ne devin "aliați" și începe vânarea "cetățenilor sovietici originari din Basarabia și Bucovina de Nord, care trebuie să se prezinte în fața Comisiei Aliate de Control (formată numai din sovietici) în vederea repatrierii". Repatrierea în cazul nostru însemna de fapt iarăși Siberia. Desigur că nu ne-am prezentat la comisie. Atunci sovieticii s-au dus în școli și au sechestrat copiii basarabenilor refugiați, obligându-i pe aceștia să se prezintela la comisie. În această situație eu nu m-am mai dus la liceu, iar tata s-a dus la București și a reușit să obțină un transfer cu serviciul la Ploiești. La Ploiești ni s-a pierdut urma de refugiați și am început o viață complet nouă pornind de la zero. Îmi aduc aminte că dormeam pe o plasă de sârmă pusă pe două lăzi, iar ca masă de scris aveam o ladă mare. Țin minte că la 6 martie 1945 am auzit cu urechile mele cum Petru Groza a anunțat că cetățenii din Basarabia și Bucovina de Nord sunt liberi să hotărască unde vor să trăiască. Având în vedere comunizarea României Stalin știa că are tot timpul necesar să se răfuiasca pe îndelete cu fugarii „cetățeni sovietici". Mi-am reluat studiile liceale acum la liceul „Sfinții Petru și Pavel" și am început să ne refacem încet gospodăria. Am restabilit tradiția mea de a fi Premiant de Onoare la toate liceele, (adică să am media maximă pe liceu la finalul anului școlar) unde m-a purtat viața. Ca detaliu pot să povestesc cum, ajungând la Ploiești în ianuarie 1945, la prima teză de latină, se aduc tezele și începe enumerarea notelor. Tot mai mici și mai mici. În final după ce se trece și de cele cu trei, profesorul spune: „Am aici un caz special. Cine este Budișteanu?". Mă scol. El continuă: „Uite, îți dau un sfat. Atunci când copiezi mai faci una sau două greșeli. Nu așa cum ai procedat. Eu îți dau 1. „După aceea am devenit elevul lui preferat. M-am pus la curent cu limbile străine. După rusa, pe care o știam din copilărie și franceza de la mama, am învățat singur engleza prin radio și în final spaniola (pe care o consider cea mai frumoasă limbă din lume) cu o metodă germană. A urmat și bacalaureatul. Mi-am descoperit talente literare, ba am scris și o piesă de teatru care se chema „Avem 18 ani" și care s-a jucat de un colectiv de amatori. Dar eforturile mele exagerate, inclusiv în sport, s-au răzbunat și m-am îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. A urmat un an de pauză inclusiv la Măneciu la munte. Pe vremea aceea încă nu existau antibiotice și în cazul meu eram în duel personal cu bacilii Koch. Am învins boala. Am hotărât să mă dedic studiului arhitecturii, deși mă tentase inițial dreptul și filosofia, dar față de înregimentarea ideologică obligatorie, am hotărât să îmbin artisticul cu tehnicul și am intrat ca student la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București. In anul II boala a revenit și a trebuit să mă internez la Sanatoriul Moroeni, unde am petrecut nouă luni de viață, tratându-mă la început tot pe cale naturală. Apoi am beneficiat de apariția streptomicinii și am putut să-mi reiau studiile după o întrerupere de un an. În acestă perioadă am avut însă a doua întîlnire cu îngerul morții, care mi-a demonstrat, că nu mă uitase. Astfel în vara anului 1950, când aveam 22 de ani, am hotărât într-o zi după-amiază să mă duc să explorez corpul secund al sanatoriului unde erau internate pacientele. Spațiul era pustiu fiind program de odihnă. In jurul liftului era scara principală, care se urca înconjurându-l. Am pornit pe trepte în sus și am constatat că pe una din laturi cușca de sticlă, în care se găsea liftul era spartă și se crease o gaură. Nu am putut rezista tentației și mi-am băgat capul în acea spărtură. Am privit în jos și am văzul fundul puțului. Mi-am scos capul și în momentul acela, aproape atingându-mă, a trecut liftul coborând într-o liniște deplină. Momentul m-a cutremurat, deoarece mi-am dat seama că putusem să fiu decapitat, dacă mai întârziam o secundă cu privitul. Nu voi uita niciodată această întâmplare. Tuberculoza devenită bilaterală m-a chinuit în continuare, având și un pneumotorax, dar beneficiind și de apariția a diferite antibiotice. În final, la 36 de ani, în 1965 am avut ultimul episod tbc și după 17 ani de luptă am scăpat de acest coșmar al vieții mele, îngerul morții hotărând că a mizat greșit pe această boală.

Pregătirea mea profesională s-a desfășurat bine, am devenit arhitect urbanist, am lucrat la București în domeniul proiectării și cercetării de specialitate și în anul 1956 am fost propus să plec la aspirantură la Moscova. Având în vedere antecedentele mele basarabene, am vrut să refuz, deoarece însemna să mă duc de bună voie în gura lupului. Pe de altă parte un refuz ar fi declanșat o anchetă, așa încât am preferat să accept, asumându-mi riscurile. Deci în perioada 1956-1960 am fost aspirant la Moscova, specializându-mă în amenajarea teritoriului. După vreo doi ani de zile am fost chemat la cadrele institutului unde studiam și doi tovarași au avut cu mine o discuție confidențială, atrăgându-mi atenția că sunt cetățean sovietic, reproșându-mi-se, că m-am retras în 1944 din fața trupelor sovietice, punându-mă să scriu detaliat, cum a fost episodul respectiv și atrăgându-mi atenția că nu trebuie să discut nimic cu ambasada română. După vreo două luni au revenit și m-au pus să scriu încă odată totul din nou. Dar după aceea nu au mai revenit niciodată. Eu cred că au verificat sitația mea și a familiei în Basarabia, nu au găsit nimic incriminant și au hotărât să lase lucrurile să evolueze în continuare fără să mai intervină. Oricum ar fi trebuit să explice autorităților române ce e cu mine. Din aceeași perioadă datează și prima mea căsătorie cu o rusoaică. M-am căsătorit cu ea pentru că era frumoasă, era patinatoare pe gheață, a insistat foarte mult și îi promisesem. A venit în România - deși am prevenit-o că mariajul nostru nu are viitor - nu i-a plăcut și s-a întors acasă. În aceeași perioada mi-am revăzut dragostea mea - Basarabia. Am cerut să fac după obicei o călătorie de studii, cerând să mi se aprobe de ministerul sovietic de interne o călătorie cu traseul: Minsk, Lvov, Cernăuți, Chișinău, Odessa, Kiev, Harcov, Stalingrad, un voiaj pe Volga pănă la Gorki și întoarcerea la Moscova. Mi s-a spus că pentru ca să pot studia bine orașele vizitate propuse, care erau multe, lista se reduce și de pe listă se scot Cernăuți și Chișinău (!?). În consecință de la Lvov plec cu un tren de noapte la Cernăuți. Vizitez orașul toată ziua și plec cu un alt tren de noapte la Bălți. Spre ziuă mă uit la peisajele mele atât de iubite și aud cum un țăran strigă: „Măi Ioane, adă vaca măi!" Cobor în gara Bălți-Slobozia, îmi las valiza la gară și încep emoționat vizita de revedere a orașului meu drag. În fața gării un monument mic al lui Lenin. Traversez Răutul pe podul din oraș și iată-mă în centrul popriu zis.

Schimbările în oraș sunt mari. Pe fosta stradă principală Regele Ferdinand sunt blocuri de locuit sovietice cu magazine. Prefectura a rămas însă în vechea ei clădire frumoasă. Iată și clădirea liceului unde am învățat și care s-a completat cu o lipitură sovietică nereușită. Acum este clădirea Universității de Stat, care conține și liceul. Din fericire sunt ambele de limba română, pardon moldovenească. Merg acum spre fosta noastră casă pe strada Ștefan cel Mare, acum Pușkin. Iată și grădina publică, în care ne ascunsesem de bombele germane. Și iată și casele din fosta noastră curte. Dar ceea ce șochează este dispariția tuturor gardurilor. Se circulă printre case în voie. Intru în fosta noastră curte. Am emoții. Iată și casa de care mă leagă amintiri profunde. Din casă iese o rusoaică grasă cu o găleată de apă în mână. Coboară treptele de pe terasa și varsă găleata în curte. Oare de ce? Nu mai funcționează chiuveta sau veceul? Dar apa curentă? Se uită urât la mine și mă întreabă pe cine caut. Mormăi un nume ininteligibil și mă retrag repede. Continui periplul amintirilor. Doi copii se apropie de mine și mă întreabă în limba rusă cât e ora. De vină este din nou aspectul meu străin. Copiii sunt educați să-i întrebe pe spionii respectivi, cât e ora și să vadă dacă aceștia răspund și cum răspund. Le răspund copiilor cu un accent cât mai moscovit. Sper că au fost mulțumiți. Îmi scurtez vizita și mă duc să mănânc undeva. Pe stradă mă acostează un ofițer sovietic. E și el nou în oraș și mă întreabă unde poate mânca(?!) Atâta tot. Văd și frumoasa catedrală „Sfinții Constantin și Elena" construită de români, dar e încuiată. Peste tot se vorbește rusește supărător de mult. Iată și vechea biserică „Sfântul Nicolae". În curtea ei o rusoaică grasă doarme pe iarbă. Și se întâmplă un lucru incredibil. Un bătrân care cosește iarba din curte, se uită la mine și apoi spune, arătând către femeia care dormea: „Când veniți înapoi ? Când ne scăpați de ăștia?" Își dăduse seama că nu eram localnic, deoarece eu căutasem să mă îmbrac cât mai sovietic, dar tot nu arătam ca atare. A ghicit și că eram român! I-am zâmbit, nu i-am răspuns nimic și am plecat grăbit, dar fericit. Mănânc la un bufet, mă duc la sediul Aeroflot și cumpar un bilet de avion pentru Chișinău. Din fericire, fiind cursă internă, nu trebuie să te legitimezi. Îmi recuperez valiza de la gară și plec cu avionul. Mă uit din avion cu drag la frumoasele dealuri basarabene.
- Va urma -