Revista Art-emis
„Pentru mine mai importantă a fost Țara, şi nu regimul” (2) PDF Imprimare Email
Ing. Eugen Statnic, Germania   
Duminică, 08 Ianuarie 2017 17:18

Eugen Statnic, art-emisÎntrucât 70 de ani nu am putut revedea vechea mea patrie mică, iar timp de 45 de ani nu am avut dreptul de a ţine legătura cu rudele şi prietenii de acasă, îmi este greu să apreciez schimbările care au avut loc timp de trei generaţii. Revenit, după 70 de ani, ca să-mi revăd meleagurile natale, m-a uimit gradul de urbanizare, mai ales a Chișinăului. Și nu pot să nu compar înfățișarea lui cu cea din vara lui 1941. Totodată, amintind și de unele evenimente, pe care tineretul nu are de unde să le cunoască. La 1900-1910 orașul avea cca 140 mii de locuitori, în 1938 - 117 mii şi numai aproximativ 20 de mii în toamna anului 1941, după distrugerile făcute de „glorioasa" Armata Roşie „cu vitejie şi eroism", în fuga ei rușinoasă, când, la 14 şi 15 iulie, a dinamitat şi a dat foc oraşului, în timp ce vitejii locuitori sovietici, şi mai ales evreii, în panică şi disperare fugeau şi distrugeau. Cum în Chişinău nici în anul 1938 nu erau mai mult de 31 mii de români, iar în anul de ocupaţie sovietică numărul celor deportaţi, arestaţi sau înrolați din aceştia a fost de tocmai 13 mii, în august 1941 Chişinăul avea doar circa 18 mii de români, și aceia foarte obosiţi de teroarea bolşevică, de comportamentul sub orice critică a societăţii sovietice, de turnătorii şi „observatorii" N.K.V.D.-ului, de tot felul de suspiciuni/bănuieli, de manierele necioplite şi primitive ale funcţionărimii de partid, din sindicate și de administraţia orăşenească, dar și de obrăznicia celor care, cu un an mai devreme, arborau steaguri roşii şi îi scuipau și suduiau pe ostașii români, și așa umiliţi şi batjocoriţi prin însuși faptul că fuseseră forţaţi să se retragă din Basarabia, cu capul plecat...

Oraşul Chişinău era grav avariat, până în toamnă au tot ars, mocnind, multe clădiri. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pompieri sau echipe de înlăturare a dărâmăturilor. Cupola catedralei fusese aruncată în aer, Palatal Mitropolitan era ars, clădirea Eparhiei - parţial distrusă, din hotelul Suisse (Elveția) mai stăteau doar zidurile negre. Nu erau, evident, restaurantele şi magazinele de pe vremuri. Niște negustori din Regat organizaseră în pripă doar câteva birturi (restaurante mici și modeste) de calitate îndoielnică. Până în noiembrie nu a mai fost lumină electrică, deci, nici tramvaiul nu circula. Iarna a venit devreme, cu geruri mari şi zăpadă multă. Mi-aduc aminte că într-o seară de duminică veneam de la cinematograful „Expres" cu un grup de vreo 60-70 de elevi interniști. Era ninsoare, viscolea, bătea un vânt rece dinspre Nistru, pe strada Bănulescu-Bodoni niște table de pervazuri de la ferestrele caselor arse făceau un zgomot sinistru, iar din clădirea anexă a Liceului „B. P. Haşdeu", ocupată de un comandament german, am auzit pentru prima dată „Lili Marleen", un cântec pentru soldaţi, transmis de postul militar de radio Belgrad. Acest cântec simplu e despre dragostea visată de un soldat şi întâlnirea sa cu fata iubită la poarta cazărmii, pentru doar câteva minute, o melodie romantică creată încă în timpul Primului Război Mondial. El a devenit laitmotivul și al celui de-Al Doilea Război Mondial, un cântec iubit și cântat de militarii din toată lumea, pe numeroasele lui fronturi ucigătoare... O melodie tinerească, romantică, dar și tristă, ea încălzind cu speranța dragostei mulţi soldaţi care au iubit, au nădăjduit şi au aşteptat, zadarnic, întrevederea, până în clipa neştiută a morţii. În cântecul „Lili Marleen" suna vocea marii interprete Lale Andersen. Şi de cealaltă parte, poate, în 1942, milioane de soldați ai Armatei Roşii ascultau - tot cu dor şi vise frumoase - minunatul cântec Tiomnaia noci (Noapte întunecată), de o mare sensibilitate şi o frumuseţe tristă, interpretat de cântăreţul Mark Bernes.

Eram, în acei ani (1941-1944), un copil maturizat prea devreme. Era război. Armata a 4-a Română sângera în toamna lui 1941 la Odessa, Armata a 3-a era încleștată în luptele din stepa Nogai, la Marea de Azov și în Crimeea. La început au fost victorii şi chiar ceremonii cu ocazia lor. Bunăoară, ca cele din toamna lui 1942, când la Chişinău viaţa se mai aşezase şi în toamnă, mai ales cu participarea tineretului, a fost sărbătorită dezrobirea Basarabiei, la monumental de pe dealul domol de la Ghidighici, unde a fost ridicat un turn ca monument memorial în amintirea soldaţilor căzuţi şi a oamenilor noştri deportaţi, chinuiți sau ucişi. La festivităţi a fost şi regale Mihai cu regina-mamă Elena. Dar recunoştinţa neamului era, și pe bună dreptate, pentru Ion Antonescu, mareşal şi conducătorul de atunci al României.

Anul 1943 a tulburat din nou şi pentru totdeauna libertatea Basarabiei. După Stalingrad ne-a devenit tuturor limpede: U.R.S.S. se va întoarce, iar noi vom fi nevoiți să plecăm spre alte zări. La 17 martie 1944, noaptea, în internatul liceului nostru a izbucnit panica. Cine a provocat-o, nu ştiu. Un elev din clasa a VIII-a alerga din dormitor în dormitor, strigând: „Ruşii au trecut Nistrul! Evacuarea!" Abia că se lumina de zi. Era frig şi ningea. Noi, cei vreo 150 de elevi care locuiam în internat, ne-am adunat în valize puţinele lucruri ce le aveam. Până la amiază ni s-au împărţit foile matricole cu fotografie. Anul şcolar se întrerupea brusc. Până spre seară am părăsit şcoala și Chișinăul pentru 70 de ani. Dar crezusem că era pentru totdeauna. Și slavă Domului că nu s-a adeverit. La 31 august 2014, ora 10, am pus piciorul pe caldarâmul din faţa Bibliotecii Naţionale din str. 31 August şi prima privire s-a oprit pe faţada fostului nostru liceu, acum Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie. Iar în zilele următoare am revăzut pas cu pas oraşul, recunoscând totul de parcă ieri plecasem: Catedrala, Arcul de Triumf, Grădina Publică, Statuia lui Ștefan cel Mare, Liceul „Dadiani", strada Puşkin, clădirea Sfatului Ţării... Doar acolo unde a fost hotelul Şveiţaria, Palatul Mitropolitan şi Palatul Eparhiei se află acum impunătoarea clădire a Stăpânirii. Fosta Bancă Naţională cu leii păzitori a devenit Sala cu orgă, Biserica Ciuflea arată ca în trecut, în vale - Gara, dar pe deal nu mai există Liceul Eparhial. Azi Chişinăul lasă oEugen Statnic impresie puternică, deși estetic nu e tocmai atrăgător, iar străzile nu mai încap mulțimea de mașini... Un lucru este indiscutabil - târgul vechi a dispărut, chiar dacă Biserica Măzărache tot acolo, pe malul înalt al Bâcului, rămâne. Locul viilor de după Visterniceni l-a luat Universitatea Tehnică (la care am ţinut o prelegere studenţilor). Această instituție m-a uimit cu realizările tehnice şi cu o înaltă performanţă ştiinţifică şi profesională.

Chişinăul mi s-a părut un oraş luminos, iar Republica Moldova nu poate fi cea mai săracă ţară din Europa, odată ce are astfel de universități, biblioteci, muzee şi o intelectualitate, în opinia mea, extraordinară. Nu dau numele oamenilor pe care i-am cunoscut, dar pot afirma cu mâna dreaptă pe inimă că aceşti oameni vor ridica iarăşi această parte de ţară acolo unde merită: sus în lume! Ca om care cu ochii minţii am văzut timp îndelungat și alte părți ale lumii, spun deschis tuturor basarabenilor: există o singură cale spre progres: cinstea, unitatea şi munca. Din zorii zilei şi până în zorii viitorului. De înveşnicit sunt generaţiile înaintașilor noştri, ţăranii, adică răzeşii şi mazilii cuprinşi de credinţă şi stăruind zi de zi prin muncă tăcută şi temeinică, care a făcut posibilă vieţuirea în vremi grele şi supraviețuirea neamului românesc în Moldova dintre Nistru şi Prut, în ciuda ocupației străine care a durat aproape 200 de ani şi a lăsat urme adânci în trupul şi sufletul naţiunii: acestor oameni le datorăm totul.
Iar cea mai caldă rugăciune pleacă din inimă pentru părintele din Zaim, Alexe Mateevici, care prin versul său a sfinţit limba noastră – română.

Din anii 1938-´40 am mai multe amintiri triste, evenimente care m-au impresionat:
- la Ţânţăreni, în câteva săptămâni au murit unchiul Nicolae (fratele tatii?) şi mătuşa Maria, la nici 50 de ani, lăsând şase orfani - trei verişori şi trei verişoare, ceea ce m-a întristat neobişnuit, de plângeam seara când îmi făceam rugăciunea;
- la Bolgrad, în clasa a 6-a de liceu, în urma unei intoxicaţii banale, moare subit, la 28 februarie 1940, fratele meu Valeriu, născut la 14 septembrie 1923. Atunci au început toate nenorocirile noastre, printre ele fiind şi moartea surorii Larisa la 23 septembrie 1949;
- la 28 iunie 1940 seara, la radiojurnal, am auzit o ştire scurtă şi cumplită: "Azi, la ora 14, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, Cetatea Albă şi Cernăuţii". Această acţiune războinică a Rusiei ne-a schimbat toată viaţa. La toţi oamenii, dar mai ales la prieteni, preţuiesc cel mai mult cinstea, hărnicia şi bunătatea.

Îmi este foarte greu să adun și să compar cele bune şi cele rele, succesele şi nereușitele mele în viaţă. Povestea ar fi însă prea lungă, de aceea aici mă refer doar la ceva din anii mai grei. A fost un bine faptul că, fiind nevoiți, în 1944, să ne refugiem întru a ne salva, familia noastră, ca și multe altele, am avut unde pleca. Nu în străinătăți, ci în adâncul propriei Țări. Dar ne-a reușit să ne refugiem din Basarabia în Transilvania doar cu două valize, fiind nevoiți deci s-o începem de la zero. Iar localnicii aveau grijile și problemele lor. Deci, ar fi exagerat să spunem că refugiații erau așteptați, ba încă și cu brațele întinse. Lipsa de perspective devenise și mai reală din cauza faptului că noi, refugiaţii basarabeni și cei bucovineni, am fost un timp căutaţi şi vânați pentru a fi predaţi U.R.S.S., imperiul comunist considerându-ne ca o simplă proprietate a sa, odată ce, după invazia sa din 1940 în Basarabia, locuitorii ei fuseseră declarați „cetăţeni sovietici". Respectivul decret sovietic a „argumentat" această decizie prin faptul că până la puciul bolșevic din 1917, basarabenii fuseseră cetățeni ai Imperiului Rus!. Apoi cei scăpaţi (cu acte false sau având noroc) am fost mereu marginalizați și dezavantajaţi de regimul comunist din România, trăind mai mult în sărăcie şi nesiguranţă. Eram deci niște cetăţeni de categoria a doua. A existat şi o ostilitate faţă de refugiaţi, în anii 1945-1947, când peste România venise foametea, cauzată nu numai de secetă, ci şi de lăcuste (iar printre lăcuste erau şi cele 700 mii de militari sovietici, cantonaţi şi hrăniţi în România, ţară învinsă, ocupată şi exploatată la limită timp de 13 ani).

Fiind însă harnic şi bun la carte, am absolvit liceul ca premiant şi apoi am fost admis la Politehnica din Timişoara (al 18-lea pe lista celor 100 de înmatriculați din 450 de pretendenți). Dar, ca basarabean şi fiu de preot, nu am avut bursă, adică nici casă şi nici masă. Ieşeam din situaţie, descărcând noapte vagoane pentru o plată mizeră, iar ziua uneori adormeam la orele de rusă şi de marxism, însă eram întotdeauna treaz și foarte atent la cele de fizică, de analiză matematică şi, bineînțeles, la bazele electrotehnicii... Am susținut toate examenele anului I cu note mari pentru a nu fi exmatriculat, ca student slab la învățătură. Iar în ceilalți ani de studii, inclusiv pentru că, în luna mai 1950, devenisem campion naţional universitar la aruncarea discului, am avut casă şi masă asigurată, fiind nu numai tolerat politic, ci chiar lăudat şi admirat.
- Va urma -

Notă: Textul este o adaptare după un dialog Eugen Statnic - Tudor Iaşcenco (Rezina, Republica Moldova).

footer