Cel mai mare obstacol în calea fericirii sunt aşteptările sau planurile prea mari. Mulţi oameni nu țin cont de realitatea vieţii şi îşi fac iluzii care apoi nu se realizează. Deci, fără realism un om nu poate fi fericit. Mulţumeşte-te cu ceea ce ai, ce poţi obţine sau realiza cu sârguinţă. Nu am fost membru de partid, deși în România erau patru milioane de „comunişti", precum îşi ziceau mincinoşii. Eu am avut un crez: pentru noi, basarabenii, comunismul a fost ceva nefiresc, primitiv şi duşmănos. Comuniştii au luptat pentru dezmembrarea României. În 1940, când ţara era sfâșiată teritorial, comuniştii se bucurau. Același lucru se întâmpla și în Franţa: când, la 22 iunie 1940 Franţa a capitulat, acceptând înfrângerea militară, comuniştii francezi erau fericiţi. La procesul înscenat Mareşalului Ion Antonescu în mai 1946 la Bucureşti dânsul a spus: „Comuniştii nu au fost cu ţara. Le-am făcut un lagăr pentru 1.500 la Târgu-Jiu, ca să-i feresc de răzbunarea populaţiei, dar nu am putut aduna decât 800. Atâţia şi erau comuniştii în România, iar dintre ei doar 164 de români rătăciţi, restul erau evrei, unguri şi ucraineni care nici nu au putut fi cu ţara". Eu cred că Antonescu spunea adevărul. Comuniştii de atunci au fost împotriva poporului român! Deci, nu am făcut politică. Or, prin alte cuvinte, politica mea au fost munca şi onoarea!
Greu de spus cine va putea scoate Republica Moldova din situaţia economică şi socială actuală. Necunoscând toate desfăşurările politice din Republica Moldova în anii 1989-2016, dar şi mai ales neînțelegând de unde vine interminabila discordie între politicienii patrioţi care ar fi putut face ceva în anii 1990-1993 când „fierul era roșu", nu pot „să-mi dau cu părerea". Sunt însă convins că elitele implicate în politică nu dau dovadă de cultură istorică şi politică, acționează fără sistem şi fără cap. Cauza acestei stări o cunoaștem, ea manifestându-se nu numai la români. Vorba e despre nerecunoaşterea valorilor. Ca urmare, cei ce pretind că fac politica statului nu respectă - nu se conduc de valorile poporului în a cărui serviciu s-au angajat să fie, ci de vorbărie. Fiecare crede, pesemne, că doar el este cel mai bun, că el le ştie pe toate. Întocmai ca la vechii (şi noii) greci: Discordia - lipsa concordiei e cauza eşecului politic (nerealizarea până acum a Re-Unirii cu Țara), ca și a totalului eşec economic (sărăcie cumplită, lipsa de perspectivă pentru acest stat).
Niște minorităţi de 2-3% pretind să fie recunoscute şi chiar să domine viaţa societății
Familia este încă, trebuie să rămână și va fi celula elementară, de bază, a societăţii omeneşti. Acum în lume, la acest capitol, domină prostia şi cultul minorităţilor de gen, care pentru unii, au devenit mai importante decât familia tradițională/naturală. Așa sunt: homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. Niște minorităţi de 2-3% care pretind să fie recunoscute şi chiar să domine viaţa societății, ea mai și fiind derutată de mediile audiovizuale. Și mă bucur că în România trei milioane de semnatari cer modificarea Constituției astfel încât ea să stipuleze că familia se întemeiază pe căsătoria între bărbat și femeie, nu între soți, precum e prevăzut acum. Iar în iulie 2016 Curtea Constituțională a vizat pozitiv această inițiativă. Rămâne să sperăm că actualilor parlamentari le va ajunge înțelepciune pentru a adopta această rectificare foarte benefică, chiar dacă celor de la Bruxelles ar putea să nu placă. Nimeni nu este vinovat de orientarea sa sexuală care în cele mai multe cazuri se datorează unei anumite configurații genetice, alta decât cea condusă de ereditatea psihofizică naturală și dominantă, ea caracterizând peste 95% din populație. Acești oameni au o slăbiciune, un defect și e în firea lor să dorească a-și compensa cumva carența... Însă nu cu prețul subminării instituţiei familiei tradiționale, ca temelie - de milenii - a societății și absolut firească pentru majoritatea oamenilor.
Cu cât societatea e mai modernă şi mai avansată, iar populația, - luată în ansamblu - mai bogată, cu atât, pentru tot mai multă lume, din păcate, familia reprezintă mai puţin. Odată ce nu mai există, ca în trecutul nu tocmai îndepărtat, dependenţa materială a majorității soţiilor de soții lor, iar a copiilor – de familie, scade numărul căsătoriilor şi creşte numărul divorţurilor. Educaţia în şcoală nu mai urmăreşte creşterea tineretului în spiritul modestiei şi cinstei, al muncii şi recunoaşterii unei anumite discipline sociale, axate pe familie. O parte a persoanelor tinere nici nu se mai căsătoresc, aceasta foarte des pentru că, nedispunând de un loc de muncă, nu-și au existenţa asigurată. Şomajul, chiar și în Uniunea Europeană, e o boală permanentă, care distruge societatea. O parte considerabilă a tinerilor de 18-27 de ani nu au un viitor limpede în faţa lor, căci sunt şomeri. (Conform unor date recente, aceștia constituiau: 56% - în Grecia, 48% - în Spania, 39% - în Italia, 28% în - Franța, 21% - în Belgia, fiind mai puțini, și anume câte 7% - în Germania, Olanda, Danemarca,ş i Suedia. Nu cunosc situaţia din fostele ţări socialiste.) Aceasta este o catastrofă pentru toată U.E., dar aşa-zişii conducători ai ei sunt preocupați de cu totul ale probleme (salvarea Greciei, repartizarea migranţilor, combaterea terorismului provocat de războaiele nedrepte din Irak, Afganistan, Libia, Siria.
Pentru soții Statnic și copiii noștri familia a fost și rămâne ceva sfânt
Pentru soții Statnic și copiii noștri familia a fost și rămâne ceva sfânt, iar crezul acestei familii a fost și este întotdeauna: cinste, muncă și modestie. Inge, soţia mea (1931-2011), în anii 1938-1948, adică din fragedă copilărie, a învăţat baletul clasic şi muzica la Sibiu, în comunitatea săsească. În toamna lui 1949 maestra de balet și educatoarea sa, dna Mercedes Pavelici a luat-o la Timişoara, în corpul de balet. Cu multă muncă şi talentul cultivat - prin efort extraordinar (şase-opt ore de exerciții zilnic) - Inge a parcurs toate treptele profesionale, devenind solistă corifee, prim-balerină lirică, una din cele mai bune balerine din România, în anii 1956-1962, după Irinel Liciu (Bucureşti) și Larissa Şorban (Cluj). Trăind la Bucureşti, ne-au venit copiii: Carina (1963), Ingemar (1967) şi apoi Axel (1974). Însă mezinul ne-a schimbat viaţa, dat fiind că s-a născut cu un defect genetic (Down Syndrom), generat de o intoxicare cu Ozon în iarna 1973-1974, când am lucrat în laborator cu tensiuni de 25.000-30.000 volţi, neştiind de efectul dăunător al ionizării aerului pe care-l respiram şi care a atacat metabolismul histaminei din matricea genetică. Boala lui Axel cu defect major de cord şi alte malformaţii nu au putut fi tratate atunci în ţară. În anii 1975-´76, în timp ce lucram din greu la construcţia casei noastre de pe dealul Stejărişului din Braşov, copilul se dezvolta încet şi nesigur. A început să meargă la trei ani şi să pronunţe doar câteva cuvinte la patru-cinci ani. Operaţia anomaliei cardiace nu s-a putut face la Bucureşti - nici la cei mai mari specialişti (la care, prin poziţia mea în „Electronica" aveam acces şi susținere). În 1978 am terminat construcţia casei, epuizându-ne toate resursele financiare (peste 400 de mii lei câștigați, ca autor al cărţilor mele de electronică, dar şi al patentelor aplicate). Însă copilul ne era mai important decât toate alte probleme, chiar dacă primii doi copii erau încă adolescenți şi aveau nevoie de toată atenția părinților. În acele condiții, cu aprobarea guvernului, în 1980 l-am trimis pe Axel în Germania, unde a fost operat. Apoi a venit la el maică-sa, iar după un an şi ceva, am plecat şi eu cu ceilalți copii. Deci, am plecat în R.F.G. legal, cu aprobări oficiale, de sus, chiar ale primului ministru de atunci.
Am rămas credincios ţării mele
Așadar, 20 de ani am muncit din greu la „Electronica" - ca şef de laborator, constructor-şef şi inginer-şef de concepţie, lucrând mai mult în laborator decât în conducerea operativă a cercetării ştiinţifice şi a proiectării tehnologice, zece ani fiind și reprezentantul R. S. România în Comisia de radioelectronică a Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al țărilor lagărului socialist (C.A.E.R.). Apoi au urmat încă 25 de ani de muncă în industria de electronică din Germania (la OSRAM, Siemens) şi din S.U.A. (la OSRAM-Szlvania). Am realizat multe lucruri noi pe care alţii nu ştiau a le face, ba și încă în concurenţă nemijlocită cu Philips, General Electric, Matsushita, Toshiba sau Samsung, adică cele mai mari companii mondiale de electronică. Am participat la zeci de conferinţe internaţionale ştiinţifice, am publicat (ceea ce era deja protejat de patente) în publicaţii rare, de elită, ca Plasma Sources Science and Tehnology (P.S.S.T.) din S.U.A. sau Illuminating Engineering Society of North America (I.E.S.N.A.). Ultima carte apărută în România (1982) a fost „Televizoare cu circuite integrate", dar cei 18 mii de lei primiți pentru ea nu mi-au ajuns la vamă unde pentru trecerea lucrurilor personale mi s-a luat peste 40 mii de lei. Asta a fost recunoştinţa R.S.R. pentru toată munca mea, care a adus ţării multe milioane, dar şi pentru a doua jumătate a casei noastre, trecută în proprietatea statului, prima jumătate a ei fiindu-ne confiscată, chipurile, pentru trecerea ilegală a frontierei de către soţia mea, care plecase cu băieţelul legal, având paşaport semnat de un general de securitate, deci, nu furișându-se pe sub sârma ghimpată de la graniţă... Şi totuşi, eu am rămas credincios ţării mele, iar după 1990 am oferit României multe servicii şi proiecte, ca, de exemplu, „Proiectul Ecolux", de care aveam dreptul să dispun precum aș fi dorit, într-un şir de ţări ale lumii. Însă nimeni nu s-a arătat interesat de oferta mea, iar Oficiul de Invenţii (O.S.I.M) mi-a cerut să depun, în prealabil, suma de 12.000 $, taxa de prelucrare a patentului (!?). Aici închei povestea familiei mele şi a împrejurărilor în care am părăsit, legal, ţara. De altfel, nici nu ştiu dacă toate acestea ar putea interesa pe cineva în vechea mea patrie mică, Basarabia, chiar și dintre eventualii cititori ai săptămânalului regional independent „Cuvântul", editat la Rezina. Din păcate, aproape toţi martorii timpului care, citind cele scrise aici, ar putea confirma faptele, nu mai sunt printre cei vii. Excepţie face fostul director general de la „Electronica", F.D. Lăzăroiu, care la 90 de ani împliniţi trăieşte - ca profesor emerit, încă lucid şi activ, dar în singurătate - la Paris, de vreo 30 de ani şi cu care sunt într-o relaţie de prietenie.
Gânduri de perspectivă. Presa, cuvântul, mai ales, „tonul" cuvântului, trebuie să fie cinstit.
1. Nici R. Moldova, nici Ucraina nu au şanse reale de a deveni membre ale U.E. în următorii 10-15 ani, deoarece U.E. nu mai are resursele financiare necesare. Nici menţinerea în U.E. a actualilor ei membri nu e uşor de realizat, dacă luăm în considerare situaţia chiar și a unei singure țări - Grecia, care a ajuns în UE prin fals şi şmecherie, având o datorie externă de tocmai 360 miliarde €. Or, singura ţară care mai poate plăti e Germania, dar şi resursele ei sunt limitate. Marea Britanie, chiar și până la Brexit, nu dădea nimic şi nu primea refugiați - din cei 1,43 mil., care au ajuns în Europa (majoritatea - în Germania), în anul 2015, şi care vor să-şi aducă familiile, rămase acasă, adică după ei vor veni încă 3-4 mil. E bine să se ştie că întreținerea fiecărui refugiat, primit în Germania, costă 22 000 de euro pe an. Dar şi că abia peste trei-patru ani, și doar puţinii dintre refugiaţi vor deveni producători - acei care vor însuși barem elementar limba țării şi, bineînțeles, vor avea vreo meserie. Dar 90% nu îndeplinesc aceste condiţii în primii cinci ani, ei trăind pe punga contribuabililor şi nu a doamnei Merkel. Fostele ţări socialiste, ajunse în U.E. (Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Slovenia, Croaţia...), nu primesc refugiaţi, inclusiv din cauze economice. Italia se face că nu vede şi se bucură când refugiaţii se duc în Germania. Austria, Olanda, Danemarca, Suedia, Franţa nu mai acceptă imigranţi. Iar ei, în număr de vreo 15 mil., stau deja cu bagajele făcute şi așteaptă. Chiar dacă o mare parte a celor care își zic refugiaţi nu sunt cei mai năpăstuiţi, ci doar cei mai şmecheri şi nu fără bani: fiecare dispune de 7 000-12 000 euro pregătiţi pentru a ajunge în Europa.
2. Cu privire la diferendul transnistrean nu mă pot pronunța, fiindcă nu cunosc suficient problema pentru a avea o opinie.
3. Ca și pentru unele alte foste republici sovietice, problema majoră pentru Republica Moldova este prezenţa în populaţia ei a unui număr impunător de ruşi şi ucraineni - cca un milion de persoane (cam 20-25% din totalul populației). Majoritatea lor se încred în forţa Rusiei şi în protecţia din partea ei. Mulți „moldoveni" din această parte a populației Republicii Moldova și-au făcut și cetățenie rusească, iar patria lor istorică, pretinzând că are dreptul de a-și apăra compatrioții din fostele republici sovietice, în fapt, folosește acest paravan pentru a le împiedica acestor state să-și croiască alt drum, decât dependența totală de Rusia.
4. Politica nu este nicidecum în drept să aţâţe spiritele primitive. Din contră, e de datoria întregii clase politice a Republicii Moldova de a continua și a amplifica efortul de apropiere a intereselor părților populației ei, de a-i convinge pe oameni, de orice origine etnică ar fi, că nimeni nu va veni să soluționeze problemele vieții locuitorilor din acest teritoriu. Că doar prin muncă - unde politicienii au misiunea de a fi ca exemple demne de urmat pentru ceilalți, - și, deci, prin asigurarea, pe această cale, a unei înviorări a dezvoltării economice va putea fi depășită actuala stare de sărăcie a majorității populației. Sunt convins că Moldovenii dintre Prut și Nistru nu sunt nicidecum dușmani ai oamenilor proveniți din alte etnii și care, în virtutea unor sau altor împrejurări, au venit pe pământul lor strămoșesc, devenindu-le conlocuitori. Dar nici rușii, ca și ceilalți minoritari din Republica Moldova, nu au absolut pentru ce să se dușmănească cu românii moldoveni din Basarabia, această parte a poporului român, foarte muncitoare și tolerantă. Prin politică tolerantă și de cointeresare minoritatea rusă - care rămâne încă valoroasă, inclusiv sub aspect tehnologic - trebuie și poate (mai ales, prin respect reciproc şi preţuire) să ne fie prietenă. Și aici rolul intelectualității, din ambele părți, e greu de supraapreciat.
E necesar să fie câştigată cu răbdare buna intenție a intelectualităţii, după care vor veni şi oamenii de rând. Presa, cuvântul, mai ales, „tonul" cuvântului, trebuie să fie cinstit.
A consemnat - Tudor Iaşcenco, Rezina, Republica Moldova