Revista Art-emis
Ceremonia de instalare a președintelui Trump PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Luni, 06 Februarie 2017 00:54

Casa Alba - investire TrumpUn adevăr urât nu are nici o șansă în fața unei minciuni frumoase, iar o minciună frumoasă pălește în fața banilor.

Ne duelăm sau ne scuipăm?

Frumoasă ceremonia de investire a lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite. Grandioasă, fastuoasă și în același timp decentă. Hotărâtă, tranșantă, dar civilizată. Femei frumoase, elegante, inteligente preocupate de succesul evenimentului la care participau, grijulii cu imaginea soților, a familiilor și a țării lor. Bărbați cocoși, cu haine cusute impecabil, dar purtate neîncheiate la nasturi pentru a nu renunța de tot la lejeritatea stilului american, animați de spiritul cavaleresc adus de strămoșii lor din Europa acolo unde acest spirit astăzi e cam demodat. Atenți și amabili cu prieteni, cu adversari, cu soții și cu personalul auxiliar. Era sărbătoare, doar. Discursuri convenționale, dar simțite, declarații cu adevăruri trântite cinic, dar știute de majoritățile sătule de ipocrizii. Decoruri istorice, somptuoase, scene pregătite cu grijă și înlănțuite regizoral ca într-un scenariu de Hollywood premiat cu Oscar. E acesta un lucru de blamat, de râs sau de ironizat? Nu-i totul un spectacol? Ori spectacolul, fastul, grandiosul nu au reprezentat dintotdeauna setea omului de estetic, năzuința lui de înălțare deasupra propriei condiții? Ori nu cu ele au operat și operează în continuare religiile Pământului? Căci, ce ar fi viața noastră fără spectacol? Cine dintre noi nu „s-a dat în spectacol" măcar o dată în viață pentru a atrage atenția celor din jur? Cine nu a încercat să regizeze, măcar o dată în viața lui, o scenă de spectacol pentru a justifica sau a sublinia o idee, opinie sau un comportament propriu? În fond, scenele, personajele, dialogurile și decorurile nu sunt cele care ne definesc întreaga viață? A, că unii sunt mai buni scenariști decât alții, că unii sunt mai buni regizori sau mai buni actori decât alții? Ghinion! Cum ar spune clasic un politician român în viață. Că nu toți avem un Hollywood la Buftea? De asemenea, ghinion, dar nu ne ține nimeni să ne facem și noi un Hollywood, dacă am ști apoi ce să facem cu el, altceva decât să filmăm înmormântări, incendii, catastrofe, violuri și omoruri și, mai ales, pumni și sânge în arena politică.

Dar să revenim la Washington unde a fost mai frumos decât la incendiul pornit de nu se știe unde, la Clubul Bamboo, ca să ne aducă poate aminte de incendiul de la Clubul Colectiv, mai ales de la demisia guvernului de atunci, și să ne sugereze poate că n-ar fi rău, ba chiar ar fi recomandat (de către unii) ca actualul guvern să facă și el la fel ca cel de atunci, adică să-și dea demisia deși poporul l-a ales ca să-l guverneze pentru patru ani. Ce dacă l-a votat majoritatea, ei, „tinerii frumoși și liberi" nu l-au votat, nu l-au vrut și nici nu-l vor și-l vor contesta până când își va da demisia ca să vină un nou guvern de tehno-democrați. În paralel, alți „tineri frumoși și liberi" (căci globalizarea i-a globalizat și pe ei peste tot) dădeau foc la magazine și se băteau cu poliția pe străzile din Washington ca să împiedice desfășurarea paradei ce urma să se desfășoare în cadrul manifestărilor prilejuite de investirea președintelui Trump. Că ce dacă el a fost constituțional ales? Ei, „tinerii frumoși și liberi" din America, nu-l vor. Și-l vor contesta până când acesta își va da demisia ca să vină un guvern de demo-tehnocrați. Dar ziceam că revenim la frumoasele scene de la investirea celui de al 45-lea președinte american. Ați văzut cum a fost condus la plecare fostul președinte Barack Obama și soția sa Michelle? Au fost conduși de noul cuplu prezidențial, Donald Trump și Melanie, până la scara elicopterului prezidențial (deși Obama nu mai era președinte) care i-a luat de pe platforma Congresului și i-a dus la Baza Militară Andrews de unde au fost preluați de avionul prezidențial „Air Force One" (deși Obama nu mai era președinte) spre o destinație de vacanță în California. Vă aduce, cumva, aminte această scenă de ceva similar de la noi? Sunt sigur că nu, pentru că noi nu avem un avion „Air Force One", deși, după unii, tare ne-a mai trebui și nouă, un „Air Force" de orice număr, numai prezidențial să fie. Și apoi, încă ceva! Familia Obama a folosit avionul prezidențial în interes personal. Să plece în vacanță. De unde concluzia că americanii nu au și ei un D.N.A. al lor și că de aceea, probabil, țin atât de mult la D.N.A. - ul nostru.

Ați văzut la manifestările de la Capitoliu foști președinți democrați printre invitații de onoare ai noului președinte republican? Ați văzut-o pe Hillary Clinton, apriga adversară a lui Trump din campania prezidențială, așezată la masa festivă alături de familia acestuia? Ei, și ce-i cu asta?, veți spune. Nu și președintele Băsescu era gata-gata să dea mâna cu foștii președinți de dinaintea lui, cu Ion Iliescu și cu Emil Constantinescu, la manifestările de la Arcul de Triumf organizate cu ocazia zilei naționale a României? Ei, și ce-i cu asta?, veți spune din nou. Nu și președintele Iohanis era cât pe-aci să-i invite la Cotroceni, cu ocazia recepției organizate cu prilejul zilei naționale, pe Călin Popescu Tăriceanu, președintele senatului, și pe Liviu Dragnea, președintele Camerei Deputaților, chiar dacă aceștia făceau parte din alte partide decât cel agreat de președinte? Păi, ce să fie cu asta!? Nu-i nimic, decât că unii se duelează, iar alții se scuipă.

Protecționism în loc de globalizare

Din mijlocul sărbătorii, în primul său discurs în calitate de președinte al Statelor Unite, Donald Trump a transmis lumii două mesaje clare. În primul rând, propune o lume bazată pe ordine, rigurozitate și protecționism orientate după vectorul național. Experimentul numit globalizare îl consideră eșuat și compromis din cauza aplicării lui în mod egoist și agresiv de către societățile multinaționale, care n-au nici un dumnezeu, sunt demolatoare de națiuni, țări, state, tradiții și identități. Într-un fel, o astfel de reacție de respingere era de așteptat în fața amenințărilor crescânde și tot mai reale ale globalizării, de pierdere a specificului local și de înregimentarea necondiționată față de așa-zisele motoare ale acestui proces presupus uniformizator, reprezentate de mult prea concretele centre multinaționale, în schimbul unor teoretice promisiuni generale, care se acoperă pe zi ce trece în tot mai multă ceață, contradicții și arbitrar.

Atâta timp cât globalizarea se producea sub guvernarea imperiilor subsumate unei națiuni dominante, fie că aceasta era națiunea americană sau engleză, nimeni nu cârcnea. Atunci când ea a trecut, însă, în mâinile multinaționalelor și acestea au ajuns să lovească în chiar imperiile care le-au dat naștere, lucrurile s-au complicat. Un exemplu grăitor în acest sens îl oferă chiar adversitatea acerbă dintre foștii parteneri de afaceri, Donald Trump și George Sörös, primul exponent al imperiului financiar național american, iar cel de-al doilea, reprezentant de frunte în noul imperiu financiar al multinaționalelor, promotorul „societăților deschise" care au cuibărit în chiar inima Americii, pe Wall Street. Dacă ar fi să credem că demonstrațiile uriașe anti - Trump organizate a doua zi după investirea sa ca președinte nu au presupus și serioase cheltuieli, ar însemna să credem că și cele două războaie mondiale s-au făcut pe gratis. Ne-am putea face o imagine despre prețul acestor demonstrații dacă ne amintim de informația lansată în 10 noiembrie 2016 de World Tribune, conform căreia Soros a plătit 16 dolari de protestant-oră în marșurile anti--Trump din timpul campaniei electorale. Altfel ar fi greu de imaginat că milioane de americani au protestat a doua zi împotriva lui Trump, pentru că i-a apucat așa..., dintr-o dată, rușinea și revolta față de naționalismul președintelui lor, cel care declara că două sunt regulile după care se va ghida în mandatul său: „Să cumperi produse americane și să angajezi forță de muncă americană", că „Orice decizie în problemele de comerț, finanțe, emigrație sau afaceri externe o va lua în beneficiul muncitorilor americani și a familiilor americane" și că principiul care va sta la baza acțiunilor sale va fi „America first" (Mai întâi America). Ciocnirea dintre cele două curente se anunță a fi una deosebit cruntă, iar „victime colaterale" nu vor fi puține.

O reacție de respingere asemănătoare cu cea din S.U.A. lui Trump a venit și din partea Marii Britanii care s-a retras din Uniunea Europeană, cu deosebirea că, dacă în cazul americanilor amenințarea principală venea din partea multinaționalelor, în cazul englezilor ea venea din partea Germaniei ce preluase inițiativa așa-zisei globalizări la nivelul limitat al Uniunii Europene, nivel limitat doar pentru membrii ei, nu și pentru Germania care dezvolta tacit relații privilegiate cu zone ipocrit dezavuate public precum Rusia sau China. Nu știu de ce, dar mie globalizarea asta tare îmi aduce aminte de vremea colectivizărilor forțate din România anilor '50.

Cinism în loc de ipocrizie

În al doilea rând Trump proclamă renunțarea la ipocrizie și trecerea directă la realismul cinic. „America first." Zicea el Trump în amintitul discurs. Naționalist! Curat naționalist!, au sărit globaliștii. Așa a început și național-socialistul Hitler și cu toții știm unde a ajuns. Știm, dar asta nu înseamnă că dacă cineva începe masa cu un pahar de țuică, neapărat o va încheia beat, căzut de pe scaun. Păi, de ce să zică Trump „America first" în loc de Uniunea Americană first sau, după cum e cazul, Uniunea Europeană first? Să zică, pentru că nu-l doare gura, și abia pe urmă, de dragul acestei uniunii, care o fi ea, să radă totul din jur, să taie pădurile din vecini și să le ducă în ograda proprie, să le distrugă industriile și să-i împrumute cu bani ca apoi aceștia să cumpere de la el și numai de la el, că altfel n-ar mai fi solidaritate în Uniune. E mult mai frumos, mai rafinat, mai elevat și mai politically correct să conferențiezi pe tema „Ce-i al vostru e al nostru și ce-i al nostru nu-i de nasul vostru", decât să-i îndemni și pe alții să-și păzească singure avutul (dacă pot) pentru că de la străini n-au la ce bun să se aștepte sau e același lucru?

E mai frumos, mai rafinat, mai elevat și mai politically correct să fărămițezi statele Europei în timp ce tu îți lărgești frontierele cu aproape o jumătate din cât aveai? Chiar o fi mai frumos, mai rafinat, mai elevat și mai politically correct să refuzi unirea românilor de dincolo și de dincoace de Prut, în timp ce tu ți-ai unit fiii de dincolo și de dincoace de linia de demarcație trasată de puterile învingătoare? Așa e mai corect sau e mai corect să recunoști deschis și lipsit de ipocrizie că, da, vrei să pui pe primul plan interesele tale naționale, dar și să recunoști dreptul tuturor națiunilor de a pune pe primul plan propriile lor interese (the right of all nations to put their own interests first)?

„La mine în casă", pare să zică Trump, „stăpân sunt eu și cu familia mea. Tu intri numai dacă îți dau eu voie, stai unde îți arăt eu și faci numai ce îți dau eu voie să faci. Nu vii tu să îmi faci mie legea în casa mea". Nu știu cine nu ar fi aici de acord cu Trump, cine nu l-ar crede sau cine nu i-ar da dreptate. Ce pare mai greu de crezut este următoarea lui frază: We do not seek to impose our way of life on anyone, but rather to let it shine as an example for everyone to follow. (Noi nu căutăm să impunem modul nostru de viață nimănui, ci vrem să-l facem să fie un exemplu de urmat pentru toți). N-ar fi mai bine să nu dați exemple? Și dacă exemplul vostru nu place, ce-o să se întâmple? Dacă exemplul vostru e chiar respins pe alocuri, ce se va întâmpla cu acele locuri? Asta, așa..., amintind cinic și fără ipocrizie de atâtea și atâtea exemple triste din trecut și din prezent.

În rest, eleganță, muzică, șampanie, zâmbete și scrâșnete din dinți, cinism și protecționism și... sănătoși să ne vedem la următoarele alegeri de la Washington, din Bruxelles sau de la Moscova.

footer