Revista Art-emis
Părăsind aceasta lume, generalul Vlad începe să vorbească PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 04 Octombrie 2017 16:19

Inmormantare-iulian-vladGeneralul Iulian N. Vlad începe să vorbească pentru istorie exact din clipă când părăseşte această lume. Este poate o încă o cutumă a noii şi neasemuitei noastre democraţii. Moartea generalului s-a însoţit - sunt convins că deloc întâmplător - cu o apariţie editorială ce premerge şi anunţă un opus voluminos, de peste şapte sute de pagini, (şi peste 40 de ore de înregistrare convorbire video) care conţin un fapt îndelung aşteptat: mărturia şefului Securităţii Statului despre cele întâmplate în decembrie 1989, dar şi mai înainte. Vestitorul acestor revelaţii isotrice este tipăritură, inspirat dar dramatic intitulată: „Generalul Iulian Vlad. Vinovatul de serviciu". Autorul şi alcătuitorul acestei lucrări de excepţie este generalul de brigada (r) Aurel I. Rogojan, politolog şi autor de articole, studii, cărţi etc., cel mai apropiat colaborator al generalului Vlad începând cu multe decenii în urmă şi până la stingerea din viaţă a comandantului.

O dispariţie căreia, omeneşte şi creştineşte, i se cuvine cel puţin o clipă de reculegere şi de reflecţie, cu gândul nu numai la un destin profesional şi la o existenţa umană greu de închipuit cât de suprasolicitate de o istorie încercată cum rareori le-a fost dat românilor să cunoască. Reculegere şi reflecţie însă, în primul rând, pentru ceea ce generalul Iulian N. Vlad a făcut în zilele de dinaintea Crăciunului 1989, singur, direct şi personal, când a decis şi a dejucat planurile criminale de înecare într-o baie de sânge a României ridicată la lupta şi de sfâşiere a statului român, aşa cum avea să fie peste nu multă vreme soarta Iugoslaviei. Niciun detractor dintre cei ce hămăie sau chelălăie în aceste zile - şi în general - după felurite partituri nu poate clinti din adevăr această certitudine istorică datorată clar şi exclusiv generalului Vlad. Dar în sarcina copleşitoare a vieţii sale atât de împovărată sunt puse nenumărate alte fapte nu doar bune, ci şi rele, iar inchizitori de toate calibrele instigă de aproape trei decenii cu obstinaţie la ura şi răzbunare, de acum încolo chiar postumă. Însă nu prin „procese ale comunismului" profanator instrumentate că un fel de iluzorii repetiţii pentru o imposibilă Judecată de Apoi asupra unei epoci care încă „lucrează" viclean şi nociv, i se va împlini generalului dispărut - şi nu doar - dreapta judecată.

Există, în lume, o întreagă literatură a reconcilierii naţionale după o traumă istorică în viaţă unui popor, (am scris şi eu o carte ne prea luată în seamă, pe subiect), iar reconcilierea necesară implică, obligatoriu, şi responsabilităţile şi vinovăţiile fiecărui participant. Ambiguităţile şi procesele de intenţii, ura oarbă, isterizarea, tenace perpetuate cronicizează vrajba în societate şi o subminează din interior tot mai periculos. Şi este trist şi cumplit că moartea unui semen de-al nostru - şi deloc unul oarecare, dimpotrivă - poate dezlănţui o revărsare atât de imundă de furie, scrâşnete din dinţi şi reacţii isteroide. În asemenea situaţii, şi animalele se poartă decent. Ne întoarcem la ritualurile tribale ale strămoşilor din sălbăticia preistoriei?

Discret, cel mai discret (dar şi cel mai informat) dintre protagoniştii din decembrie 1989, generalul Iulian N. Vlad a stat pe un scaun important al puterii. Important, dar poate cel mai periculos. Cioran spunea că „pe măsură ce omul dobândeşte mai multă putere, el devine în aceeaşi măsură mai vulnerabil". Generalul Vlad a avut multă putere, deci a fost mult vulnerabil, dar eroii sunt toţi până la urmă vulnerabili, altfel nu şi-ar jertfi viaţă şi nu ar fi eroi. Însă vulnerabili doar în viaţă pământeană, nu şi în faţă istoriei.

footer