Revista Art-emis
„Odă Marii Uniri” PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 29 Noiembrie 2017 18:39

Odă Marii UniriDan Nicolae Poinar (în continuare D.P.) - Domnule Col. (r) dr. Constantin Moşincat, fiind unul dintre privilegiaţii care au fost prezenţi la Cercul Militar Oradea, unde s-a relansat lucrarea Dumneavoastră: „Odă Marii Uniri", vă rog să primiţi felicitările noastre şi urări pentru noi realizări. Precizez faptul că, pe suport de hârtie, cartea a fost prezentată în public pe 24 ianuarie 2004. Ca vieţuitori bihoreni –spuneţi în cuvântul către cititori - „suntem mândri de faptele înaintaşilor. Oradea a fost locul în care s-au dres documente programatice pentru neamul românesc. Studiul ideii de Unire ne îngăduie să înlăturăm subiectivismul unor aprecieri şi să conchidem că în fruntea luptei pentru unitate s-au situat bărbaţi de seamă, politicieni remarcabili, sprijiniţi de cler şi urmaţi de popor în întregul său".

Constantin Moşincat (în continuare C.M.) - Mulţumim pentru felicitări, pe care le împart cu bucurie cu ing. ec. Ioan Tulvan, cu regretatul că generalul de brigadă r. prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanul nu mai este printre noi, alături de care am semnat această lucrare, în opinia noastră de mare importanţă, pe care am rededicat-o în avans aniversarii Centenarului Marii Uniri, împlinite la 1 Decembrie 1918. Lucrarea, ce se întinde pe 184 de pagini, rememorează momentelor de vârf, din istoria de două ori milenară a neamului nostru, acestea fiind expresii sintetice a idealului pe care românii l-au purtat cu încredere şi speranţă. Am fost onoraţi de faptul că prof .univ. dr. Viorel Faur a făcut lucrării o prezentare de excepţie, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Da suntem mândrii de faptele înaintaşilor motiv pentru care dorim să fie cunoscute şi de către generaţia tânără, mult familiarizată că această formulă de format electronic.

D. P.: Susţineţi, citându-l pe C. C. Giurescu că strămoşii noştri „Aveau acasă tot ce le trebuia, au rămas deci pe loc şi au plătit birurile altui stăpân: barbarului german, slav sau asiatic. Bogăţia pământului românesc este o chezăşie a continuităţii strămoşilor noştri în Dacia Traiană[1]. Cum aţi structurat şi ce noutăţi aduce lucrarea?

C. M.: Mai întâi trebuie să vă mărturisesc că am urmărit cum s-a manifestat, din timpurile cele mai îndepărtate până în epoca contemporană, ideea de unire. Elementele primare de organizare militară şi statală au fost observate în evoluţia şi modernitatea lor. Toate aspectele sunt privite în contextul extern şi intern nefavorabil, viciat, în primul rând de vecinii neprieteni din toate zările: Nord-Est-Sud şi Vest. Evoluţia, durabilitatea şi puritatea românilor, în vatra lor de etnogeneză se bazează pe creativitatea, vitejia şi eroismul legendar al conducătorilor şi poporului de rând! În spaţiul carpato-danubiano-pontic tradiţia istorică s-a metamorfozat în mărturie directă, transmisă din generaţie în generaţie ca o sfântă poruncă. Pământul Daciei şi locuitorii lui sunt, aşadar, una dintre cele mai vechi realităţi umane ale Europei, viaţa omenească desfăşurându-se aci, lăsând puternice urme, încă din preistorie, existenţa şi ascendenţa acesteia fiind atestate prin descoperirile arheologice în toată aria carpato-danubiano-pontică, pe câmpii, în munţi şi văi, în rândul localităţilor preistorice de frontieră înscriindu-se Boineşti (jud. Satu-Mare), Diosig (jud. Bihor), Periam (jud. Timiş), Gârla Mare (jud. Mehedinţi), Bălăncaia (jud. Teleorman), Boian (jud. Ialomiţa), Hamangia (Dobrogea), Pereni şi Orheiul Vechi în apropierea Nistrului, Sipinţi, în Bucovina, etc.[2].

Ca oameni ai pământului, fără gând de emigrare, pentru a-şi găsi aiurea „o nouă patrie", dispunând de condiţii optime de viaţă şi muncă, parcurgând fazele succesive ale procesului de antropogeneză cunoscute pe întreaga planetă, locuitorii spaţiului românesc au trecut de timpuriu la construcţia de aşezări de diferite tipuri, punând bazele unei civilizaţii de înaltă factură şi de o longevitate deosebită[3]. „Noi suntem în fond geţi, şi geţii reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu grecii, cu celţii, cu grupurile italice anterioare Imperiului roman. Acest imperiu roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el şi-l răpunea cu greu"[4]. Prin strămoşii săi românii sunt, prin urmare, unul din popoarele cele mai vechi din Europa, integrat organic în constelaţia lor, cu o strălucitoare civilizaţie materială şi spirituală, cu o multimilenară tradiţie de viaţă şi organizare statală. Românii sunt singurul popor din sud-estul continentului care n-a venit din altă parte[5], şi printre puţinele popoare europene care nu şi-au schimbat nici un moment vatra strămoşească şi nici nu s-au confundat sau amestecat cu alte seminţii ce s-au perindat ca vânturile prin această parte a lumii. Pe temeiul de granit, al adevărului istoric, francezul A. Arand scria în anul 1936 că „Poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevăr, acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa ...Însă, fie că este vorba de traci, sciţi, de geţi sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi, din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu, poate că unic în istoria lumii, continuitatea unui neam". Iată doar câteva argumente solide pe care se fondează arhitectura acestei lucrări.

Statalitatea dacică în expresia ei militară se regăseşte în structuri micro umane şi uniuni de triburi a căror caracteristică a fost statornicia. Această trăsătură dominantă a permis unirea dacilor sub Burebista şi Decebal. Destinul istoric al strămoşilor noştri s-a împletit într-un complicat joc de interese al imperiilor vecine: roman, otoman, habsburgic, ţarist. Campaniile militare purtate în perioada de referinţă a lucrării ne relevă adevărate capodopere de artă militară. Geografia politico-strategică i-a creat României, după cum sublinia Nicolae Iorga, statutul de „stat al libertăţii", fapt pentru care lupta pentru unitate a avut caracter permanent. De aici rezultă şi misiunea statalităţii româneşti, statalitate ce-şi menţine hotarele aproape neschimbate de la Burebista, la Marea Unire din 1918. România oferă un exemplu unicat, în Europa, de popor creştin „ce n-a venit de nicăieri şi n-au avut nicicând o altă patrie"! Opinia noastă argumentează faptele prin trăinicia uniunilor de „obşti, romanii populare, voivodate şi pluralismul statal" ce se întemeiază pe proprietatea ţărănească, proprietate ce a permis organizarea militară specifică. Rădăcinile acestui popor sunt adânc înfipte în ţărâna bihoreană cu mai bine de 7000 de ani! (vezi descoperirile de la Salca (Oradea), din vara anului 2017)[6]. De altfel, cei dintâi paşi făcuţi de geto-daci şi statalitatea lor în imperiul istoriei scrise au fost mediaţi de un eveniment ostăşesc de anvergură strategică - confruntarea în anul 514 î.d.Ch. - cu puternica armata lui Darius, părintele istoriei Herodot, împodobindu-i cu măgulitoarea caracterizare de a fi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci"[7], pentru ca Rufus, referindu-se la luptele duse de geto-daci împotriva armatei lui Alexandru Macedon, să-i califice ca „cei mal viteji oameni"[8] embleme onorante pe care strămoşii poporului român le-au purtat cu strălucire de-a lungului ev antic[9], noi nestemate în războaiele de apărare duse împotriva unor mari imperii şi armate de invazie.

Iată, pe scurt, ce trebuie să ştie tânăra generaţie: că noi, ca popor, nu venim de nicăieri, şi nu am rătăcit prin lume. Aici ne sunt înfipte rădăcinile de mii şi mii de ani! Apoi, remarcăm continuitatea de locuire, cu dovezi indubitabile că strămoşii ne-au fost loviţi cei dintâi. Şi rolul voievodatului lui Menumorut, al cetăţii dacice de la Tăşad şi Biharia, precum şi a cetăţii fortificate de la Oradea, din perioada evului mediu, a principatului Transilvaniei, sunt mărturii ale importanţei strategice, şi nu numai a acestui ţinut binecuvântat cu munţi, dealuri, câmpii, brăzdat de cele trei Crişuri. Apoi, să nu uităm că forţele întrunite ale strămoşilor au rezistat şi prin faptul că întotdeauna au fost puse sub un comandant unic, în luptele desfăşurate un rol deosebit revenind localităţilor întărite unde infanteria se situa în „apele" sale şi obstacolelor de tot felul, pe când sciţii, de pildă, aparţineau unui neam care nu avea „nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe..", după constatările lui Herodot[10]. Aceleaşi aprecieri şi informaţii ne îndrituiesc să conchidem că rezistenţa geto-dacilor n-a fost nici o clipă o expresie a hazardului, a aventurii sau a unui capriciu, ci existenţei unor disponibilităţi strategice remarcabile. Toată istoria releva adevărul axiomatic că acesta era modul lor de a fi, de a gândi, pentru că noi gândim, de peste şapte milenii, în acelaşi spaţiu geografic, cu un comportament şi acţiune asemenea, indiferent că imperiul s-a numit persan, macedonean, roman, otoman, ţarist sau habsburgic. În acele anotimpuri, strămoşii şi-au clădit tradiţia, devenită componentă a patrimoniului nostru ostăşesc, un puternic filon al acesteia care nu este alta decât aceea „ca o putere mai mare să fie învinsă de alta mai mică", născocind în acest scop cele mai ingenioase principii, forme şi procedee de luptă, toate subsumate ideii de apărare a patriei, cu participarea întregului popor, ca o necesitate logică, obiectivă[11]. De altminteri, apariţia şi evoluţia statului strămoşilor poporului român, geto-dacii, pot fi urmărite în cel mai înalt grad prin săpăturile arheologice şi prin durele şi îndelungatele confruntări militare.

Blocul etnic românesc nu a fost decât vremelnic spart, deoarece conştiinţa originii comune, limba, obiceiurile şi tradiţiile s-au conservat admirabil şi au fost mereu aprinse de Domni temerari cu vocaţie unionistă europeană între care Voievodul Mihai fu cel mai Viteaz! Coordonarea politicii şi acţiunilor comune ale celor trei state româneşti, privită prin ţesătura izvoarelor, ni se prezintă ca un „bloc etnic funcţional ce exprimă fidelitatea faţă de tradiţie, dar şi soluţia istorică pentru Unire!". Înfăptuire unică în Europa medievală - Unirea sub Mihai Viteazul - în sens mai larg este prima „revoluţie de unitate naţională a românilor, cu o largă deschidere spre modernitate". Cu securea ridicată spre cerul dreptăţii Mihai a rămas simbol al Unirii!

Unirea este trecută prin Principate, războaiele de independenţă şi de reîntregire naţională. Unirea provinciilor istorice româneşti: Basarabia, Bucovina şi Transilvania, prin voinţă populară, este o nouă dovadă că în orice vreme credinţa în Dumnezeu şi speranţa au oţelit braţele, au iscusit minţile şi au dat tărie poporului de a se ridica după furtună pentru înfăptuirea idealului sacru: Unirea cea Mare. Un loc aparte am rezervat istoriei bihorene şi fruntaşilor săi ce au făurit România Mare.

D. P.: Sub raport militar, strămoşilor - cum pe bună dreptate menţionaţi în carte (p.13) - le este caracteristic faptul că la nivelul uniunii se constituie un gen de comandament central din care fac parte şeful militar al comunităţii, ale cărui tendinţe de extindere şi consolidare a puterii proprii sunt din ce în ce mai accentuate, iar încercările de a transmite urmaşilor acestea, sub formă de moştenire, devin tot mai frecvente, alcătuindu-se un fel de dinastii, fiind în fond vorba despre acei „basileus" sau „rex" pe care-i reacţionează fără zgârcenie izvoarele antice şi confirmate de cercetările arheologice. În aceste condiţii, comandantul suprem al uniunii dispune de structuri militare proprii şi de garnizoane, de cetăţi a căror prezenţă atestă şi o tot mai accentuată stratificare socială bazată pe fundamente economice?

C. M.: Desigur succesiunea ereditară n-a fost inventată în modernitatea civilizaţiei. Academicianul Ioan aurel Pop, de pildă, într-un material despre Maramureşul istoric face o justă apreciere, şi anume că: deşi nu aveau hârtii de proprietate, munţii erau stăpâniţi şi transmişi de la tată, la fiu. Şi nimeni n-a îndrăznit vreodată să se atingă de averea lor, de codrii lor, indiferent de stăpânire. Regii strămoşilor ne apar ca adevărate simboluri ale spiritului lor de libertate, de demnitate şi independenţa. Au o puternică acoperire încheierile potrivit cărora exista o „clasă a nobilimii militare şi teritoriale, puternică, privilegiată şi avută[12], iar „Conducătorii armatei erau nobili...Cu cât un nobil putea aduce şi susţine mai mulţi ostaşi, cu atât era mai respectat" [13]. În istoria Transilvaniei, apărută în 1784, se nota că „geţii aveau un regat electiv"[14]. Tradiţia organizării statale a poporului român a căpătat noi carate în vremea lui Dromichaetes[15], plasat la confluenţa secolelor IV şi III î.d.Ch., considerat primul rege din Câmpia muntenească[16], cu un stat cu forma „de guvernământ monarhică"[17] cu caracter ereditar, Dromichaete deţinea „puterea absolută şi ereditară peste tot poporul get"[18], fiind şi comandantul suprem al armatei, putând fi pus pe „acelaşi plan cu marele Burebista şi eroicul Decebal"[19]. „Localizarea statului lui Dromichaetes, scria Nicolae lorga, e de altfel făcută de Strabon ..."[20].

Prin ţesătura izvoarelor istorice, Dromichaete, care i-a crescut pe geţi pentru „o viaţă curat ostăşească, bărbătească", ni se înfăţişează ca un remarcabil conducător de ţară şi de oşti, ca maestru în întrebuinţarea formelor de manevră cu deosebire a celei hotărâtoare - dubla învăluire - realizând cel puţin două „Cannae dacice" cu o finalitate mult mai importantă în plan politico-strategic, capturând de fiecare dată pe comandantul suprem al forţelor invadatoare cu toţi generalii săi, în cel de-al doilea chiar pe şeful de stat şi comandantul suprem al armatei macedonene. În limbajul univoc al autorilor antici, al istoriografiei româneşti şi europene, rezultatul celor două mari operaţii de încercuire, precedate de o elastica şi eficientă apărare strategică, este surprinzătoare de complet redat şi cu un colorit expresiv prin sine însăşi. Cronologic, aprecierile pornesc de la o personalitate de mare autoritate şi anume de la Diodor din Sicilia care scria că Agathocles şi armata sa nu se aşteptau la o lovitură atât de meşteşugită şi, în vălmăşagul luptei, au căzut mulţi prizonieri. „El însuşi /Lysimach - n.n./ a ajuns printr-o primejdie cât se poate de mare şi a scăpat cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, au fost luat fiul lui Lysimach, a fost eliberat şi încărcat cu daruri, a fost trimis tatălui său, Dromichaetes făcând apel la sentimentele paterne ale adversarului său, la inteligenţa şi experienţa acestuia, ca fost ajutor al marelui Alexandru. Dar, în loc să-i fie recunoscător pentru cruţarea fiului, Lysimach a început pregătirile pentru o nouă expediţie împotriva geţilor.

D. P.: Pe uriaşa Columnă a conştiinţei, inimii şi sufletului românesc, numele simbol al lui Dromichaetes, Burebista şi Decebal, ca şefii de state şi mari comunităţi de oşti, nu marchează perioade istorice, ci adevărate piscuri ale acestora atât prin ceea ce au realizat în epoca lor, cât, mai ales, prin moştenirea sacră pe care ne-au lăsat-o: un pământ, o ţară şi un steag, pe care generaţiile care i-au urmat le-au apărat cu aceeaşi cerbicie şi nu le-au înstrăinat niciodată. Sau, cum se exprimă poetul: „Dar oştiri fără de număr ne-au călcat mereu pământul/ Şi-a curs grâul veacuri multe tot în alte visterii,/ Nu ne-a smuls de-aici nici fierul, nu ne-a-mprăştiat nici vântul/ Doar ţărâna-i mai bogată în părinţi şi-n ciocârlii"[21]. Cum motivaţi această teză din lucrarea recentă?

C. M.: Motivaţia este evidentă[22] deoarece atunci când soldaţii lui Caesar pătrundeau pe uliţele Romei cu gloriosul lor general în cap strigând „Urbani, servate uxores, maechium calvum adducimus!". (Cetăţeni, păziţi-vă nevestele, căci aducem pe bărbatul cel pleşuv!) aici la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră exista un stat puternic[23] cu o populaţie de aproximativ 2.000.000 de locuitori. La început, în vremea regalităţii, toată oştirea Romei era formată numai din cei 300 de celeres (călăreţi), care proveneau din cele trei triburi: Ramnenses, Tities şi Luceres, dar cu caracter permanent în cadrul ei fiind admis doar patricii[24]. Burebista avea armata cu un efectiv de aproximativ 200.000 de luptători. Lucru firesc, Dacia a rămas sub romani cum fusese şi înainte de romani, o ţară de obşti. După plecarea autorităţilor romane şi a celor bogaţi, obştea a continuat: ea nu s-ar fi menţinut în evul mediu, dacă ar fi fost distrusă de către romani. Printre cele aproximativ 680 de figuri dacice reprezentate pe Columna lui Traian şi Decebal, pot fi urmăriţi 68 de pileaţi, dintre care unii sunt călare, alţii în incinta cetăţilor, sau în scene de luptă pentru apărarea gliei strămoşeşti. Nobili, adică aristocraţia laică, constituiau elementul cel mai important în organizarea şi conducerea armatei[25]. Ce importanţă serioasă acordau conducătorii romani victoriei asupra dacilor, se poate aprecia, în special, după faptul că timp de 123 zile Roma a sărbătorit victoria lui Traian prin grandioase reprezentaţii de circ, la care au luat parte 10.000 de gladiatori şi 11.000 de fiare sălbatice"[26].

D. P.: Conceptual şi metodologic, lupta pentru eliberare şi reîntregirea Daciei a avut un caracter permanent, dar atingerea obiectivului final a avut o nota graduală, concordantă cu evoluţia situaţiei politico-strategice de ansamblu în sud-estul Europei şi sincronică cu reculul ocupaţiei romane pe o parte a teritoriului Daciei, a cărui suprafaţă s-a redus continuu şi ireversibil până la retragerea numită Aureliană din anii 271-275. Izvoarele istorice pun în atenţie faptul ca romanii n-au exercitat o dominaţie liniştită în Dacia.

C. M.: Dimpotrivă, ei au avut parte în teritoriul ocupat de o mişcare de rezistenţă foarte activă şi de frecvente atacuri date de dacii liberi, care alcătuiau Dacia Mare sau Dacia liberă - Maramureş, Crişana, nordul şi centrul teritoriilor dintre Carpaţi şi Nistru etc., unele îmbrăcând forma unor ofensive strategice prelungite până în Dunării, remarcându-se cu deosebire cele ale carpilor şi costobocilor. Existenţa şi resursele de expresie ale statalităţii dace au îngăduit dacilor liberi să desfăşoare ample acţiuni de lupte împotriva stăpânirii romane, unele întrunind atributele de autentice războaie ale eliberării de sub dominaţia imperiului a teritoriului ocupat de acesta. „Dacii cei liberi sunt cei mai năvalnici, sunt cei mai aprinşi, scrie Vasile Pârvan, în lupta de reluare a Patriei". La rândul său, Rudolf Bergner remarca: „Dacii liberi se aflau în nordul şi estul provinciei, pe vremea împăratului Marc Aureliu au ridicat spada şi au invadat ţinutul roman. 130 de ani întregi a durat lupta dacilor liberi cu legiunile romane, pentru ca abia sub împăratul Maximus să se încheie"[27] Chiar şi după părăsirea Daciei de către oficialităţile romane în anii 271-275, Roma şi-a menţinut la nord de Dunăre, pe malul stâng al fluviului, câteva capete de pod[28] cu arii de cuprindere relativ mici. Români, descendenţi ai divinului Traian, aşezaţi de secole pe teritoriul Daciei, şi-au continuat viaţa şi activitatea în aceeaşi vatră fără nici o întrerupere, apărându-şi cu cerbicie fiinţe etnică, glia si independenţa.

D. P.: Sintagma „Unirea, dinainte de unire", - în Odă marii uniri - nu este numai o metaforă sau o figură de stil, ci însutit mai mult pentru că reprezintă o realitate inexorabilă deoarece poporul român, descendent direct din strămoşii săi geto-daci, care i-au lăsat ca sacră moştenire un pământ, o ţară şi un steag, continuând opera înaintaşilor săi în acelaşi habitat geografic, a pornit la drum în mod unitar şi independent. Unirea poporului român, scria G. Vâlsan, nu se poate caracteriza ca un simplu fapt politic, determinat de împrejurări istorice favorabile. Se poate spune chiar că aspectul politic este cel mai puţin reprezentativ al acestei uniri, fiindcă activitatea politică înseamnă şi luptă, iar lupta e însoţită totdeauna de exagerări, cel puţin verbale, care ar putea înşela asupra valorii fondului, pe un observator grăbit. Cum rezonaţi la această temă?

C. M.: Ne acceptăm în întregime trecutul, plin mai mult de durere şi de nenoroc, precum luăm răspunderea grea a viitorului, pe care nu îl putem vedea altfel decât unul singur pentru toţi: uniţi!. Acest adânc simţământ de unitate naţională, înrădăcinat în suflete cu puterea unui instinct, e greu să fie lămurit analitic, după cum apreciau şi înaintaşii de după unire[29]. Demersul nostru ştiinţific, de tip istoric, îşi propune, desigur, nu într-o cuprindere şi o tratare exhaustivă, acest lucru, ar fi cu neputinţă în perimetrul unui capitol, să se înscrie în cerinţele metodologice şi postulatelor formulate „ţinând seama de întregul complet geografic şi cultural din care facem parte"[30], subordonându-ne necesităţii că „Fiecare timp... este în drept să aibă istoria lui"[31]. Şi atunci am urmărit şi punctat doar câteva etape din lungul şi zbuciumatul drum spre unire. Sinteze statale în intervalul istoric delimitat de anii de început stau în relaţie directă cu ştiinţa despre situaţia geo-politică complexă şi extrem de dificilă produsă în sud-estul Europei, odată cu evoluţia societăţii româneşte pe treptele unirii. Pe acest ecran s-a proiectat şi adausul că etnogeneza românilor ar fi „o enigmă", un „miracol" [32]. Dar oare realitatea unui popor, atrăgea atenţia Liviu Rebreanu, nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară ? Naşterea unui popor e un miracol, negreşit, precum miracol e orice naştere, chiar şi a ultimei gângănii. De aceea, începuturile tuturor popoarelor sunt învăluite în negura legendelor. Noi avem conştiinţa drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale, suntem neîndestulaţi de actuala situaţiune politică, pretindem schimbarea şi în întruparea programului nostru naţional - susţinea Leul de la Sişeşti[33], a cărui cerinţă fundamentală era, desigur, eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu patria mamă - România. Satele şi cătunele au fost leagănul dintotdeauna al poporului român, constituind totodată bastioane ale sistemului său de apărare. Monografia sufletească a satului românesc relevă că ţăranii a fost elementul cel mai puternic al naţionalităţii române, ţăranul-ostaş în tranşeele unirii.

D. P.: Poporul român „blând şi plin de suflet pur", aşezat pe un „picior de plai", la „gurile celui mai mândru fluviu din Europa", după cum se exprima Barbu Delavrancea, a avut neşansa istorică de a-şi lua startul în noua epocă deschisă de retragerea, botezată Aureliană din anii 271-275, armatei şi oficialităţilor romane, sau astfel spus, „toţi aventurierii străini, toţi speculanţii, precum şi funcţionarii şi puţinii romani ce se pripăşiră pe aici, să fi părăsit Dacia odată cu armata. Căci oamenii cei avuţi începuseră exodul cu mult înainte de părăsirea Daciei de către aceştia"[34], în condiţii poliedrice şi complexe.

C. M.: Viaţa unui neam este deseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi. Împrejurările istorice au decis. Tocmai această neşansă istorică a trecut în prima linie în perioada de referinţă, deoarece s-au ţinut lanţ un întreg mileniu. Numai într-un interval istoric scurt au avut loc şapte năvăliri ale populaţilor turanice şi trei de origine germanică, deci zece uragane, care au distrus importante forţe care au frânat evoluţia spre progres a societăţii româneşti şi au pus la grea încercare popor român. Legat indisolubil de pământul pe care s-a născut şi unde trăieşte dintotdeauna, înfrăţit cu munţii şi codrii falnici, el a rezistat cu tenacitate cumplitelor încercări la care a fost supus, apărându-şi, cu neasemuit eroism, glia, limba, organizarea social-politică proprie, destinele, cultura, iar migratorii, au venit şi s-au dus ca valul, cei mai mulţi ne mai răspunzând astăzi la apelul istoriei. Noi, românii, stăpâni adevăraţi ai vetrei, ne-am urmat mai târziu prin secole zbuciumatul şi măreţul nostru destin. Într-adevăr, o privire panoramică asupra mileniului cuprins între anii 300 şi 1300, relevă faptul că „poporul român a edificat o civilizaţie medievală timpurie, pe o arie relativ întinsă, constituind un factor de prim în configurarea Europei medievale. Forţele vii ale neamului, structurile economice şi sociale, politice şi ostăşeşti au izbutit asupra a ceea ce s-a numit migraţiile populaţiilor, în fapt o adevărată epocă de succesiune necruţătoare de invazii[35].

D. P.: „Cavalerul alb al românilor", după cum îl gratulează o istorie a Europei, pe Ioan de Hunedoara, reprezenta o epocă[36] de un rar dramatism şi frumuseţe din Letopiseţul blocului etnic unitar al Ţărilor române, fiind comparat pentru politica şi acţiunile sale, cu Decebal, sau astfel spus, că el a făcut să rănească, după expresia lui Nicolae Iorga „politica dacă a unui Decebal". Motiv pentru care „nimeni nu va scăpa influenţei magice a acestei amintiri, stăruitoare de-a lungul secolelor[37]. În anul 1442 armata Transilvaniei a eliberat Ţara românească de sub ocupaţia Porţii şi din acel moment ţara de la nord de Carpaţi devine „Centrul spre care gravitează şi celelalte două ţări, Ţara Românească şi Moldova, în scopul creării unui bloc antiotoman puternic"[38]. Politica şi cooperarea românilor se ridica la un asemenea nivel, încât se aprecia că „Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în realitate erau conduse de Iancu de Hunedoara"[39]. În anul 1447 el purta titlul de „voievod al Ţării Româneşti". Bogdan al II-lea, domnul Moldovei, îl considera ca „un părinte", acordându-i toată ascultarea „cu căpeteniile" şi cu toate oştile sale".

C. M.: Concomitent, marele conducător de ţară şi oaste şi-a îndrepărtat atenţia asupra încadrării Transilvaniei[40] în frontul luptei pentru apărarea fiinţei poporului român, a gliei străbune şi a libertăţii sale. O parte a teritoriului acestei provincii româneşti s-a aflat, de altfel, sub jurisdicţia sa, ceea ce l-a determinat pe cronicarul polon Jan Dlugoisz să scrie că Ştefan şi-a supus-o sieşi[41]. De astfel lui Ştefan: „parcă şi a fost ales şi trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea şi apărarea Transilvaniei [...]. Cu mare dor şi dragoste te rugăm pe Măria Ta ca să binevoiţi a te apropia de această ţară spre a o apăra de acei turci prea cumpliţi"[42]. Privită în universul tradiţiei unităţii etnice, economice de limbă şi cultură, precum şi a celei statale, unirea realizată în anul 1.600, sub conducerea lui Mihai Viteazul pune în atenţie starea normală, firească a poporului român, readucând în realitate caracterul său unitar şi indivizibil, faptul că nimeni şi nimic nu i-a putut schimba structura, fizionomia şi psihologia. Ea a fost o măreaţă operă constructivă desfăşurată sub conducerea lui „Mihai Viteazul de care poporul român este legat de cele mai luminoase amintiri. Idealul de suflet a lui Mihai era unirea tuturor românilor într-un singur stat independent. După multe încercări, domnitorul a reuşit până la urmă să ducă lucrurile la un sfârşit fericit, astfel încât împăratul şi sultanul au fost siliţi să-i recunoască domnia asupra întregului teritoriu situat între Nistru şi dunăre, Ungaria şi Rusia"[43]. Moment epocal şi pisc de pe care s-au luminat conştiinţele cu strălucirea marilor idealuri pentru veacurile care au urmat, unirea din anul 1600, realizată sub sceptrul lui Mihai Viteazul, a redus în actualitate vremurile vechii Dacii. Grigore Tocilescu remarca: „Mihai a rămas pururi eroul naţional al tuturor românilor, simbolul de unire al fraţilor despărţiţi de vechea soartă şi de vecini cotropitori"[44]. A-l uita pe Mihai, acum şi întotdeauna, „ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră"[45].

D. P.: Mă întorc puţin în timp ca să vă întreb: aţi fost secretarul Asociaţiei Culturale Mihai Viteazul din Oradea, şi v-aţi zbătut a-l pune pe soclul din Oradea, ca simbol al unirii tuturor românilor. Unii au contestat, alţii au aprobat. Aţi avut dispute istorice! La, şi în preajma centenarului cum comentaţi?

C. M.: Deciziile politice sunt trecătoare, uneori neimportante ca efect. Adesea sunt luate în ne cunoştinţă de cauză. Altădată ignoră realitatea istorică. E politică, şi câteodată excede realitatea faptelor. Pro unio omnium romanorum trebuie să fie deviza anului Centenar, 2018! Mai poate fi vreo minune că graniţele aşa-zise etnice ale poporului regelui Decebal sunt aşa de amănunţit identice cu graniţele aşa-zise ale poporului lui Ferdinand? Fruct copt al lucrării veacurilor, al unei vieţi statale milenare, Marea Unire de la 1918 ni se înfăţişează, acum la Centenar, ca o admirabilă piramidă „ridicată din voințele jertfe ale neamului nostru, fiind clădită din sute de mii de trupuri şi sfinţită, cu un potop de suferințe, de lacrimi şi sânge[46]. Să o apărăm ca pe lumina ochilor! Mai ales că odată cu realizarea Marii Uniri, în adâncuri de codri, la maluri de ape a „murit jalea unui neam întreg"[47]. Mirifică şi adâncă smerenie pentru cei care s-au jertfit!

D. P.: În istoria popoarelor există momente de răscruce când, acestea, îşi încredinţează soarta în puterea braţelor ostaşilor. Un astfel de moment a început în 1916 odată cu intrarea României în războiul care urma să-i statueze în mod hotărâtor devenirea naţională. Viitorul ţării a fost astfel, prin decizie politică, pus pe ascuţişul sabiei soldatului, chemat să facă România Mare. Volumul pe care-l reeditaţi mai are o astfel de componentă?

C. M.: Ca odinioară „strigătul de luptă" a venit din durerea nevindecată căci, amputările teritoriale trecute, au obligat, în condiţii favorabile, la o atitudine de demnitate naţională: ridicarea la luptă pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. Scopul politic şi cel militar au fost limpede şi fără echivoc formulate şi vizau realizarea României Mari. Pentru atingerea acestui scop, Guvernul român a mobilizat: Marele Cartier General, 4 armate, 6 corpuri de armată, 20 de divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi un divizion de artilerie munte, trupe de geniu, căi ferate, specialişti, aviaţia cu 4 escadrile, marina şi flotila de Dunăre.Totalul forţelor mobilizate s-au ridicat la 366 batalioane, 104 escadroane şi 374 baterii de artilerie. Armamentul automat greu a fost insuficient, doar 614 mitraliere. Din totalul batalioanelor de infanterie 146 au fost active, 120 încadrate cu rezervişti şi 100 teritoriale şi de miliţii. Efectivul iniţial, de 833.601 din care 19.843 ofiţeri şi elevi, a constituit 75% armata de operaţii şi 25% în zona interioară. Ulterior, prin mobilizare a adus pe frontul întregirii 16% din populaţie, care reprezenta 32% din partea bărbătească. Din cauza lungimii frontului de peste 1.200 km., cel mai lung front european, trupele mobilizate nu au putut realiza superioritatea numerică necesară unei ofensive puternice cu atât mai mult cu cât aliaţii, în pofida acordului scris, nu au pornit ofensiva : ruşii în Galiţia, iar anglo - francezii la Salonic. Inactivitatea aliaţilor a permis inamicului dislocări de trupe, în special, pe frontul din Transilvania. Aici ar fi cazul să subliniem faptl că aliaţii au urmărit a-şi realiza propriile interese prin planuri secrete şi interese economice, necunoscute românilor, la acea dată. Despre detalii vă rog să urmăriţi serialul de articole puse sub semnul: „Marşul spre marea unire", apărute în Crişana, 2016.

D. P.: Discursul fulminant rostit de O. Goga reverbera năzuinţa soldatului voluntar de la Darniţa: „Prin acest jurământ voi sunteţi cetăţeni ai României. Ea e patria noastră, ea e patria Ardeleanului întreg. Iubiţi fraţilor, iubiţi cu toată căldura ce poate da libertatea, iubiţi această ţară care de un an aproape sângerează la pragul porţilor voastre. Siliţi-vă s-o cunoaşteţi cât mai bine, să-i pătrundeţi durerile şi nădejdile, cinstiţi-o cu blândeţe pentru lipsurile ei, cu îndârjire pentru drepturile ce i se cuvin, iar dacă s-ar întâmpla vreodată ca cineva să vă greşească, nu-l confundaţi cu ţara, gândiţi-vă că fraţii voştri sunt milioanele neamului, fraţii voştri sunt soldaţii morţi, soldaţii vii cu care alături va trebui să sfărâmaţi pe duşmanul de la hotare. Cu aceste cuvinte vă urez bun sosit şi crezând în vitejia voastră şi în biruinţa steagului nostru vă zic la revedere la noi acasă, la revedere în Ardeal!".

C. M.: Intrând cu sfioşenie pe câmpul istoric al unirii, însângerat de soldatul român, ne întărim convingerea că, prin crezul şi comportamentul său, soldatul Unirii n-a intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri. Delavrancea sintetiza succesul, apoteoza, ca simbolul cel mai de preţ adus de armata română pe altarul unirii : „Noi nu vrem ce nu este al nostru ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. Duhul adevărului, al dreptăţii şi al fraternităţii mână vitezele noastre oştiri". Ofertele au fost tentante, în acele vremuri tulburi, în care s-a lucrat de la aranjamente diplomatice, la propagandă şi sabotaje. Miza a fost: care pe care. România, prinsă al interferenţa marilor interese americane - de creare a statului Israel, pe teritoriul inclusiv al Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei, la schimb cu ocuparea Transilvaniei şi Munteniei de către Imperiul Habsburgic! Dar cine urma să achite nota de plată? Atunci, au apărut divergenţe şi neînţelegeri. Cum şi unde a dispărut Tezaurul României? Uniunea Europeană încă ezită să dea răspuns, după 100 de ani!

D. P.: Domnule colonel, cititorii sunt puţin familiarizaţi cu formula editării cărţilor pe suport electronic. În calitate de editor ce transmiteţi cititorilor?

C. M.: Riscul de a nu câştiga nimic l-am asumat, alături de autori şi Editura „Tipo MC" Oradea, prin scoaterea pe suport electronic a cărţii. În curând cititorii vor putea accesa siturile Bibliotecii Editurii Tipo MC, şi al Asociaţiei cavalerilor de Clio[48] pe www.cavalerideclio.ro, vor putea lectura, fără costuri, o lucrare cu un bogat conţinut de idei, de o largă întindere temporară, frumos copertată de maestru sculptor prof. univ. dr. Cornel T. Durgheu. Pe monitoarele specialiştilor istorici, şi a iubitorilor inspiraţi de Muza Clio, punem un instrument de lucru care dă o altă perspectivă tabloului naţional, în ansamblul evoluţiei sale, cu o privire specială asupra Unirii. Sperăm că întreprinderea noastră va fi întregită de noi cercetări şi încercări. La temelia fără sfârşit al faptelor, Unirea are strălucire de aur. Iată un motiv în plus pentru care colecţia de „Istorie" a Editurii „Tipo MC" va fi întregită cu noi titluri.

A consemnat Col. (r) ing. Dan Nicolae Poinar (Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria"- Filiala Bihor).

------------------------------------
[1] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, ediţia a 7-a, Bucureşti, 1936, p. 16.
[2] Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p.1
[3] Studii Dacice, sub redacţia lui Hardian Daicoviciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
[4] George Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, Bucureşti, 1968, p.15
[5] Ion Horaţiu Crişan, Rădăcinile istorice ale poporului român, în File din istoria militară a poporului român, vol.10, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.21
[6] Gruia Fazecaș, arheolog: "Toate epocile cuprinse în această limită sunt surprinse, epoca cuprului, epoca fierului, a bronzului, epoca dacică, a migraţiilor. Primele dovezi provin de undeva de acum 7.000 de ani."
[7] Herodot, IV, 93
[8] Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, Bucureşti, 1970, p.64
[9] Colonel dr. Gheorghe Tudor, Începuturile istoriei patriei noastre. Procesul formării poporului român, în „Istoria poporului român", Editura Militară, Bucureşti, 1933, p.14
[10] Herodot, IV, 46
[11] Colonel dr. Gheorghe Tudor, Armata geto-dacă, Bucureşti, 1986; Ştefan Pascu, Epopeea luptei poporului geto-dac pentru apărarea fiinţei sale, secolele VI î.e.n. - I e.n., în 2500 de ani de luptă eroică pentru libertate, independenţă, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.71-78
[12] Gr. G. Tocilescu, Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p.730
[13] George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p.25
[14] Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterbaltungen – Istoria Transilvaniei în povestiri de seară, Sibiu, Martin Hachmeister, 1784, p.22
[15] Colonel dr. Gheorghe Tudor, Mari comandanţi ai lumii geto-dace Dromichaetes, Burebista şi Decebal, în 2500 de ani de luptă eroică pentru libertate şi independenţă, Editura militară, Bucureşti, 1987, p.79-91
[16] Dr. George Popoviciu, op.cit, p.21
[17] Ibidem, p.23
[18] G. G. Tocilescu, op.cit., p.72
[19] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1971, p.43
[20] Nicolae Iorga, Istoria poporului român, vol. I, partea I, Bucureşti, 1936, p.228
[21] De-atâtea veacuri, în „Viaţa militară", nr.5 din 1980, p.11
[22] Iosif Constantin Drăgan, Statele traco-geto-dace şi istoria lor, în File din istoria militară a poporului român, vol.12, Editura Militară, Bucureşti, 21982, p.1-32
[23] Silviu Sanie. Civilizaţiua romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec.I î.e.n. – III e.n.), Editura Junimea, Iaşi, 1981, p.14
[24] Iuliu Valaori, Cezar Papcostea, G. Popa-Lisseanu, Excepte din I. Caesaris – comentarii di bella gallica, editura „Cartea românească", Bucureşti, 1920, p.XVIII
[25] Andrei Bodoir, Structura societăţii geto-dacice, în Studii dacice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.13-14
[26] N. S. Derjavin, Istoria a Bolgarii, vol.I, Moscova, Leningrad, 1945, p.60
[27] Rudolf Bergner, sienbenburgen, Herman Bruckner, Leipzig, 1884, p.227
[28] Vasile Moga, Din istoria militară a Daciei romane, Editura Dacia, Cluj-Napoca
[29] G. Vâlsan, Cetatea de Munţi, Bucureşti, 1924, p.7-8.
[30] G.I. Brătianu, Teorie nouă în învăţământul istoriei, Iaşi, 1926, p.18.
[31] A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 9.
[32] G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Bucureşti, 1988.
[33] Vasile Lucaciu, Epistolă publică către Rectorul Universităţii din Budapesta, Baia Mare, 1898, p. 11, 16.
[34] General N. Portocală, Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni, Bucureşti, 1932, p.120
[35] Sergiu Iosipescu, Organizarea politico-statală unitară a poporului român în secolele III-XIII, în 1918 – triumful marelui ideal, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.77
[36] Camil Mureşan, Oastea transilvană în luptele împotriva expansiunii otomane. Biruinţele obţinute de Iancu de Hunedoara împotriva Imperiului otoman, în File..., vol.11, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p.106-119
[37] Nicolae Iorga, La place des Roumains dans l'histoire universelle, p.120
[38] Din Istoria Transilvaniei, vol.I, ediţia a II-a, 1961, p.164-165
[39] Ibidem
[40] M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol.II, Bucureşti (f.a.), p.751
[41] N. Orghidan, Ce spun cronicarii străini despre Ştefan cel Mare, Craiova, 1915
[42] I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol.II, p.354
[43] Dobroliubov, N. A., Sobrannie Socineniia, tom. IV, Stati i reţenzii, Ianovariium, 1859, Moscova-Leningrad, 1962, p.250
[44] Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p.110
[45] Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p.201
[46] Ion Rusu Abrudeanu, România în războiul mondial, Bucureşti, 1921
[47] Vasile Pârvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p.524
[48] Biblioteca Editurii Tipo MC şi www.cavalerideclio.ro

footer