Este povestea bătrânilor care trăiesc în cătunele din judeţul Buzău, uitaţi de autorităţi, fără drumuri, fără medic, fără biserică. Singurii lor prieteni sunt câţiva tineri pasionaţi de off-road care înainte de Paşti le-au adus alimente şi produse casnice. În numai două zile, au reuşit să ajungă la 100 de gospodării.

Paşti petrecut în singurătate, izolare şi sărăcie

Răzvan Cirap, preşedinte club G.T.C. Motorsport: Să vezi gospodarul care nu are de niciunele, dar totuși, cumva, trăiește acolo în vârf de munte. Noi mergem la bărâni, de câţiva ani noi mergem numai la bărâni şi copii şi încercăm, cumva, să revenim în anumite zone şi listele noastre, cu acei bătrâni, de exemplu, de anul trecut până acum, de la Crăciun până acum sunt 11 decese. Deci, practic, se întâmplă exact asta: oamenii mor, tinerii au plecat demult, bătrânii sunt singurei acolo pe vârf de deal. Deci, efectiv sunt tragedii din punctul ăsta de vedere. Dar, pe de altă parte, ei au viaţa lor firească, noi venim şi venim şi ajutăm cât putem şi noi şi cam asta. În toată ţara, mii de români trăiesc izolaţi în zone în care distanţa de la un vecin la altul se măsoară în kilometri. Aici, uneori iarna durează şi şase luni. În codul nescris al cluburilor de off road există o lege: cei care au maşini de teren îi ajută pe oamenii care trăiesc în locurile izolate. Membrii clubului G.T.C. Motorsport organizează, de peste 10 ani, câte o acţiune umanitară, de Crăciun şi de Paşti. Anul acesta au mers în cele mai greu accesibile locuri din zona Nehoiu, judeţul Buzău.

Nehoiu, zona cu cele mai multe alunecări de teren

Răzvan Cirap: Sunt patru maşini, o să facem coloanele. Pe măsură ce vă indicăm, vă puneţi în spate. Nu contează ordinea în care vă puneţi în coloana respectivă. Sunt zone mai potolite, în sensul că mai mergi şi pe jos când chiar e groasă, dar nu te bagi cu maşina. Şi sunt, grupa mea ca de obicei, ultima de acolo, care merge pe Stănila Curmătura. Deci acolo e vorba de, na, off road de-adevăratele, trebuie să fie maşini dispuse să le mai strâmbe. Sau să...
Vasile Lefter, Primar comuna Lopătari: În ultima vreme nu s-a făcut niciun fel de investiţie în aceste locuri. Guvernul n-a dat până acum, sperăm să dea. Primăria nu are fonduri ca să facă aşa ceva, având în vedere şi sancţiunea pe care o avem pe A.F.I.R., pe un drum mai vechi. Noi, în ultimul an, am făcut investiţii pe un program operaţional regional: un centru multifuncţional. Am făcut investiţii pe fonduri proprii la şcoli, la cămine culturale, la primăria pe care o aveţi în faţă.

Oamenii sunt dezamăgiţi de primării şi se simt ai nimănui. Mulţi nu au radio sau televizor şi rar primesc câte o veste de dincolo de deal. Cei de la clubul de off-road documentează viaţa celor din zonă prin ghizi locali. Bătrâni care încă pot merge de pe un deal pe altul și știu tot ce mișcă în zonă. Ştefan Ivaşcu este pasionat de off-road şi îi place că poate ajunge în locuri în care, pe jos, nu ar avea nicio şansă. Când nu este la volanul unei maşini de teren, lucrează în faţa unui monitor, iar în cartea lui de muncă scrie IT-ist. Din anul 2010 participă la fiecare acţiune umanitară organizată de clubul de off-road.

Bucuria de a mai vedea un om

Ştefan Ivaşcu, membru G.T.C. Motorsport: Am avut cazuri unde am ajuns în cătune, unde ne-au spus efectiv că de trei luni de zile suntem primii oameni pe care îi văd, nu ne mai lăsau să plecăm ca să aibă cu cine să vorbească jumătate de oră cât am stat acolo. Sunt bătrâni care nu mai pot ieşi din casă, mai ales pe zăpadă sau când e frig şi, care, tot aşa, sunt extaziaţi că pot să vorbească efectiv cu cineva. Există încă zone unde sunt câteva luni pe an când se intră numai cu genul ăsta de maşini, nici măcar cei de la primărie nu se obosesc să ajungă până acolo, însă acolo sunt oameni care ştiu că trei luni de zile nu se vor întâlni cu nimeni şi atunci au provizii făcute.
- Bună ziua, mamaie! Ce faci matale?
Maria Popa: Eh, ce fac eu să nu mai facă nimeni. Mi-a fost rău, că am răcit şi n-am pastile. N-am niciun fel de pastilă. Aş da bani, să îmi aducă cineva, dar cine? Cine?
- De cât timp locuiţi aici?
- De 55 de ani, dar eu am stat sus acolo. Tocmai mai sus şi de-acolo dacă m-am luat cu al meu de aici, a fost şi el tot de aici. Şi ne-am luat amândoi şi am muncit, nu era terminată casa şi am muncit aici la casă, adică am făcut, ca fiecare, dacă am avut şi copii.
- Câţi copii aţi avut?
- Patru şi am crescut şi doi nepoţei. În vară au mai venit, acum nu mai sunt şi mi-e dor de ei, îmi aduc aminte de ce făceau ei, jocurile lor, cum mai făceau şi năzbâtii. Da. Da, singură stau, de trei ani de zile stau singură. Nu mă pot duce la magazin, decât la sfânta biserică. Că nu mă mai duc picioarele, nu mă mai duce nici inima, nici capul nu mă duce. Aici mă duc cu băţul, aşa. Pe nimeni nu avem, o jumate de kilometru nu-i nimeni.
- Câţi oameni locuiesc acum în sat?
- Nu mai îmi aduc aminte, dar mai multe văduve. A rămas o grămadă de văduve şi în vârstă, de la 70 de ani în sus.
- V-aţi gândit vreodată, în tinereţe, să plecaţi? V-ar fi plăcut să mergeţi altundeva?
- Nu, că aici am trăit, am muncit. Cât era pământul nostru, munceam pământul, pe urmă la CAP. De la CAP am ieşit la pensie, dar aveam prea puţin şi mi-a lăsat-o de la soţul meu, dar tot nu am. 5 milioane, 550 de lei.
- Ce vă e cel mai greu aici?
- Singurătatea, că nu-i vecin, nu-i nimeni. Dacă nu poţi să vorbeşti la telefon ce te faci?
- Cum vă trece o zi? Ce faceţi?
- Foarte greu. Mai citesc când pot, dar obosesc. Viaţa Maicii Domnului toată am citit-o acum, că mi-a adus-o fata cartea, i-a dat-o nu ştiu cine. N-ai cum să nu plângi, prin câte chinuri a trecut Maica Domnului pentru Iisus. Da, şi am zis doamne, pentru păcatele mele, că eu am fost o păcătoasă pe pământ.
Biserica, printre singurele alinări ale bătrânilor din zonă, este şi ea departe. Nici slujba nu se ţine în fiecare duminică, nici preotul nu apare la fiecare sărbătoare.
- Ce să fac? Dacă vine părintele şi sunt sănătoasă, mă duc la Prohod, că prohodul dă roată bisericii, mă duc la slujbă. Vine vineri şi sfinţeşte rămurele din salcie la noi, că duminica e la Păltineni. De azi într-o săptămână vine iar la biserică, pentru colivă, pentru că sunt Sâmbetele, trebuie să le plătim, că a citit şi părintele tot postul şi-acum trebuie răsplăteala. Da. Bucurii...m-am bucurat cu copiii, aşa, că le-am făcut nunţi. Eu n-am făcut nuntă. Când ai rămas un amărât pe pământ nu îţi mai aduci aminte. Cu ea am trăit. Noi, două proaste, Lizuca. Noi suntem două proaste, două proaste, amândouă a nimănui. Da, aşa, noi suntem două prostuţe, da, Lizuca. Ia uite unde s-au culcat şi acolo le mănâncă vulpea, trebuie să le mut. Am aici patru puiculiţe din vara asta şi cocoşelul şi acolo mai am bătrâne, cinci găini bătrâne. Am cinci şi cu patru, nouă şi cu cocoşul, zece. Şi mai am doi cocoşi din vara asta, dar îi tai în ajunul la Paşte. Stai aşa, poartă, că mai intră Lizuca pe aici.

Unii n-au mai schimbat o vorbă cu cineva de luni întregi, alţii n-au mai ieşit de la ei din curte de ani de zile, pentru că n-au avut unde să se ducă. Sunt complet izolaţi şi nu pot să-şi facă de lucru decât prin gospodărie.

Lucia, satul Curmătura: Cum să fie? Bine, acum că a dat soarele. Dar nu suntem bine că nu mai suntem sănătoşi, ne-am prostit. Bătrâni.
- Dumneavoastră aveţi copii?
- Am cinci, dar sunt împrăştiaţi.
- Unde sunt?
- Eh, prin Italia, pe la casele lor. Sunt departe, nu ne ajunge să ne întâlnim. Vin şi aia când pe la Paşte, când pe la Crăciun şi cam aia.
- Cât e de aproape magazinul?
- La şosea, jos e. Am un băiat aici, se duce el, face o jumătate de oră până acolo, o oră cu una, cu alta. Când e timpul mai bun. Când e timpul rău, unde să te duci. Asta e. Sănătate mai bine să fie. Mă doare mijlocul, nu pot să stau mult.
Cel mai apropiat magazin, la 8 kilometri distanță
- Avem două cazuri din ce ştiu eu în vârful pantei. Urcăm şi noi, Toni, în vârf trebuie să fie 2 familii. Urc şi eu, ceilalţi să rămână mai jos, sunt lângă şcoala părăsită.
- Cum aţi găsit familiile de aici?
- Păi, este simplu, este satul Stănila, de care a auzit multă lume. În lumea off-roadului chiar este o locaţie de ajuns la umanitară, că este celebră. Mai sunt vreo 9 bătrâni, fiecare cu bucăţica lui de deal şi vedeţi cam cum se poate ajunge la ei. Cel mai apropiat magazin, practic nu este, că este atât de departe încât ei nu au cum să coboare. Şi vorbim de, până jos, sunt cam 7-8 km până la şosea. Foarte greu pentru un bătrân să îi parcurgă, iar în condiţii de iarnă este exclus.

Aprovizionarea este cheia supravieţuirii. Cei norocoşi sunt vizitaţi de copii sau nepoţi măcar o dată pe an. Mai există şi norocul celor cu un vecin tânăr.
Minoiu Floarea: Am pornit pe 81 din septembrie încoace.
- Şi toţi cei 80 de ani i-aţi trăit aici?
- Aici în Stănila, aici m-am născut, aici am crescut, aici. Au venit nişte vecini de aici de sus şi vorbirăm de câtă lume era aici şi cum a rămas satul ăsta de pustiu.
- De când a început lumea să plece de aici?
- Păi, de multişor. Nu mai ţin minte. Dar, uite, am vorbit cu părintele, a venit într-o zi cu botezul, şi cu un băiat care e născut aici. A zis că a văzut la capul satului, la porţi, într-o parte e numărul 1 şi într-o parte 104 sau 105, cam aşa a zis. Atâtea case erau atunci pe timpul ăla, când s-au pus numerele la poartă. Au plecat toţi, au murit, aici jos erau 3-4 case. Una, două, trei, patru...
- Dumneavoastă aţi plecat vreodată de aici din sat?
- N-am plecat. Am plecat aşa, până la Nehoiu, mă ducem la piaţă, la biserică, eram de colo până colo, puteam, puteam, dar acum nu mai pot.
- De când n-aţi mai plecat de acasă?
- N-am mai plecat de vreo 3-4 ani.

Chiar şi pentru cei de la clubul de motorsport a fost complicat să ajungă la toate gospodăriile de pe lista lor şi, de câteva ori, au rămas cu roţile blocate în noroi.
Multe familii trăiesc aici pentru că a fost singurul loc în care şi-au permis să aibă o locuinţă. Dar, odată cu moştenirea casei din vârful dealului, au moştenit şi o viaţă trăită în izolare.
- Şi cum ajungeţi?
Moraru Fredi: Pe aici pe pod şi pe aici.
- Cât de des coborâţi de acasă să vă aprovizionaţi?
- Cobor de 2-3 ori pe săptămână.
- Şi cât durează drumul?
- O jumate de oră fac cu piciorul până în oraş, o jumate întors. O oră, o oră şi ceva.
- Ce simţiţi că vă lipseşte cel mai mult?
- Sănătatea.

Pe lângă alimente, cei de la clubul de off-road au adus lemne pentru acoperişul unei familii care a supravieţuit iarna aceasta într-o casă acoperită cu o prelată.
- Când e vreme mai rea, cum vă descurcaţi să ajungeţi până la pod?
Mihaela Moraru: Cu cizmele, cu lopata, mai facem cu lopata, dacă îi zăpadă. Când plouă, umbrela. Dar coborâm câte unul, nu coborâm toţi odată. El rămâne acasă, mă duc eu mai mult, că el mai mult stă acasă, că el e şi cam bolnav. E şi microbuz, dar vine târziu, pleacă târziu, noi nu putem sta după microbuz. Pleacă la 9 şi urcă la 13. Eu nu stau după mircrobuz, să plec la 9 şi să urc la 13. Eu vin mai curând, poate mă grăbesc, că am copiii, se duc la şcoală, unu-doi dimineaţa, unu după-masa şi nu pot să stau pe drumuri.
- Ce viitor vedeţi pentru copiii dumneavoastră?
- Ce viitor, Dumnezeu ştie, eu aş vrea un viitor bun, să văd un viitor bun, Dumnezeu ştie.
David Moraru, elev: 10,10,10,10. Comunicare, matematică, comunicare mai mult.
- Şi care îţi place cel mai mult?
- Matematica.
- Mate? Câte ore stai la şcoală, pe zi?
- Patru ore.
- Când vii acasă, după patru ore, ce faci?
- Îmi fac temele, scriu şi mănânc.
- Te-ai gândit ce vrei să te faci când creşti mare?
Pompier.
- Şi te-ai gândit să fii pompier aici în sat sau altundeva?
- Aici în sat.

Câţiva medici oftalmologi s-au alăturat convoiului, i-au consultat pe localnici şi le-au dat ochelari.
Anghel Gheorghe: Se vede, se vede, dar nu prea ştiu eu carte, c-am mâncat cerneala. Am păţit multe, multe. Mi-au spart uşa de acolo, m-au furat până m-au găsit dracii. Degeaba am muncit în viaţa mea, că am 82 de ani, dar mai bine eu nu munceam deloc, că nu am câştigat nimic. Că poliţia e poliţie, degeaba îi aduci, că sunt hoţi.

- Frumoasă poziţie v-aţi pus, tocmai aici pe deal, dar e mai greu de coborât.
Doamna Cujbă: Este, mai ales acum pe timp de iarnă, că se face un polei. Nu prea mai au spor banii. Mai munceşte soţul pe la pădure, mai cu alocaţia la copii. Băiatul cel mare face 14 ani acum în vară şi el. Fata are 16 ani, cel mic, 10 ani în septembrie. Sunt toţi sunt la şcoală, da. Un singur autobuz e până aici, dacă l-ai pierdut pe ăsta, nu mai ai cu ce pleca. Doar să te duci până la Lopătaru. Pleacă dimineaţa, mai vine seara la 17. Mai pleacă a doua zi dimineaţa. E rău că e doar 1, că dacă erau două la schimb, aşa. Dacă l-ai pierdut dimineaţa, mai pleci mâine dimineaţă. Dacă nu, te duci până la Lopătari pe jos. Aici distanţa are un alt înţeles. Să parcurgi 10 kilometri pe jos face parte din normalitate. Mai ales că viaţa localnicilor nu se poate sincroniza cu programul autobuzului care trece o singură dată pe zi.
- Când cresc copiii, ce aveţi de gând?
- Păi, şi aşa fata cea mare la anu trebuie să meargă în clasa a 9-a, zicea că se duce la Lopătari. Acum depinde de taică-su. Fata, dacă se duce la Lopătari într-a noua, zicea că vrea să stea acolo, să vină la săptămână acasă, că nici să facă naveta în fiecare zi, în fiecare zi, vino seara, pleacă dimineaţa, că n-are niciun rost. Şi să vină la săptămână. Acum cum decide taică-su, dacă o lasă sau nu o lasă.

Tranşant, viaţa se rezumă la două opţiuni: fie pleci, fie te căsătoreşti cu cineva din zonă şi rămâi. Numărul de clase absolvite este direct proporţional cu resursele materiale ale familiei. E şi cazul familiei Drăgănescu. Ei s-au cunoscut la piaţă. Soţul are zece clase pentru că familia lui a fost altfel, adică mai înstărită, iar a ei, cu situaţia mai grea, şi-a permis să o trimită la şcoală doar patru ani. Cei doi s-au îndrăgostit, au făcut nuntă şi 9 copii. Acum, împart o casă, izolaţi de restul lumii, de medic sau de şcoală. 7 copii sunt acasă, fac naveta la şcoală şi doi sunt la internat. Trăiesc de pe o zi pe alta.
Doamna Drăgănescu: S-a mai dus cu ziua, pe aici, cinci sute de mii îi dă pe zi, să le iau pâine la copii şi mâncare.
- Când vreţi să mergeţi la medic, ce faceţi?
- Plătim o maşină şi mergem până la Lopătari.
- Ce distanţă e?
- Sunt vreo opt, nouă km, e jos, jos de tot, ce să facem, asta este.
- Ce aveţi de gând când o să crească, dacă vor să meargă la liceu?
- Poate le ajută Dumnezeu şi ajung. Fata este clasa a X-a, trebuia să fie a XI-a, dar n-am dat-o un an, tot aşa că n-am avut posibilităţi, era tocmai la Lopătari, era frig, era iarnă şi n-am putut să-o dau şi apoi a repetat anul. Acum este la internat, stă la internat la Lopătari. Să ajungă, poate ei ajung mai departe. Poate ne ajută Dumnezeu.

Notă: Textul reprezintă dialogurile purtate în ajunul sărbătorilor pascale extrase din filmarea acţiunii relatate[1].

Grafica - I.M.

---------------------------------------------------
[1] sursa https://www.digi24.ro/special/reportaje/reportaj/reportaj-paste-petrecut-in-singuratate-izolare-si-saracie-909404