Teritoriile şi naţiile de pe suprafaţa Pământului au şi ele destinul lor. Era predestinat ca suprafeţele să fie diferite, să se formeze naţii diferite pe ele în timpuri neinteresate de exploatarea bogăţiilor naturii. Naţiunile grupate şi organizate au căutat în lupta lor pentru îmbogăţire alte teritorii, au purtat lupte pentru dominaţie, unde au ocupat bogăţii, putere, altele au fost ţinute în sărăcie datorită conducătorilor ei, altele datorită incapacităţii de a se organiza şi înfrângerea lor în lupte au dus la dispariţie. Naţiilor dispărute desigur le aparţine vina, sau destinul, cum să te lupţi cu o naţie mai puternică. Pe uscat s-a aplicat legea mării. Peştele mai mare îl înghite pe cel mai mic. Teritoriile au suportat naţiile ce sau perindat, unele înlăturându-le pe altele. Suprafeţele mai îndepărtate au devenit noi spaţii de locuire, pentru noi populaţii. Factorii erau extrem de mulţi. Populaţii treceau de pe un continent pe altul. Spaţiul munţilor, râurilor şi câmpiilor din zona carpato-dunăreano-pontică se vede că a fost tentant din moment ce aici au venit mulţi şi au luat „pământ şi apă" şi nu numai. Înaintea dacilor au fost alte popoare-naţii, după daci au urmat altele din diferite direcţii. Aceasta a fost soarta şi a altor teritorii şi naţii.
Învălmăşeala după perioada de avânt a migraţiilor din secolele IV, V e.n. a schimbat şi desfiinţat vechile etnii şi populaţiile băştinaşe sedentare o perioadă de timp şi s-au impus dominaţii migratoare ce au supus băştinaşii pentru obligaţii şi folosirea lor în lupte. Acesta este şi cazul populaţiei de teritoriul ţării noastre. Românii şi aromânii au şi ei un istoric pornit din antichitate nu suficient lămurit şi atestat. Cert este că după migraţiile şi transformările din secolele VI, VII, VIII, românii se impun peste neamul slavilor, bulgarilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor şi sub forma care erau organizaţi nici ea suficient lămurită, reuşesc să şi definească mai bine spaţiul, chiar sub denumiri diferite de la Nistru la Tisa, dar nu reuşesc să formeze un stat puternic precum cel al lui Burebista sau Decebal trăind sute de ani despărţiţi ca teritorii, dar nu ca limbă, cu dorinţa unirii în cuget şi chiar cu proiecte de unire.
Mihai Viteazul a fost iniţiatorul unirii teritoriilor româneşti, dar nu primul, el reuşeşte pentru scurt timp o unificare a românilor din spaţiul amintit, dar repede şi-a găsit răsplata, poate una dintre trăsăturile specifice ale românilor. Luptele locuitorilor români cu turcii, austriecii, au dus la importante pierderi pentru români şi au apărut chiar domnitori şi stăpâni din alte neamuri. Românii au plecat capul la dorinţele cuceritorilor, dar au supravieţuit fără a se impune faţă de ocupanţi. A venit şi vremea lor prin patrioţii de la 1848, realizarea statului modern de către unionişti, dar repede au venit hienele străine şi au înghiţit ţara mică şi visătoare prin aducerea de stăpâni străini, cum să rămână ţara asta a românilor necurăţată şi cu lucrătura străinilor infiltraţi în ţară au uneltit aducerea blestemului, dacă nu au reuşit cu un prinţ francez sau italian au găsit un prusac. Se spune că acesta a condus ţara la obţinerea independenţei faţă de turci, eu cred că şi cu un domnitor român se putea obţine independenţa, dar asta e o altă problemă.
Realizarea statului unitar românesc la 1918 ca un stat centralizat al tuturor teritoriilor unde se vorbea majoritar româneşte a stat în gât în primul rând statelor vecine. La 1940 ocazionat de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial s-a ciopârţit teritoriul românesc. După Al Doilea Război Mondial poporul român a rămas fără câteva teritorii şi vecinii tot nu erau mulţumiţi. Anii socialismului au redat demnitatea românului de rând (şi aceasta e o altă problemă) dar a venit fatidicul decembrie 1989 când cozile de topoare româneşti au închinat ţara străinilor şi reziduurilor politice şi culturale româneşti. Unii au numit-o revoluţie, eu o numesc involuţie. Involuţia statului românesc după 1990 a dus la involuţia specificului naţional, al naţiei înseşi, transformată static în populaţie.
Conducătorilor postdecembrişti le-au lipsit şi le lipsesc: demnitatea de Om, interesul faţă de propăşirea naţională şi respectul faţă de Neamului Românesc, iar populaţia rămasă în ţară se comportă la fel de inteligent precum „Les moutons de Panurge" (Oile lui Panurge).