Ioan Marian, art-emisOamenilor le plac minciunile

Nu-mi ies din cap nişte întrebări generate de ceea ce se întâmplă prin lumea asta. Nu că m-ar interesa! Nu mă mai interesează de multã vreme ce se întâmplă în lume. Cam de când am înţeles cã degeaba mă interesează. Dar întrebări n-am cum să fac sã nu-mi mai încolţească în minte. Cred că acolo, în mintea mea, de când am început să uit pe rupte, terenul a devenit fertil pentru întrebări. Mai ales d-alea de nerăspuns:
- Pentru cine au jucat, de fapt, fioroşii antisemiţi, care, prin acţiunile lor, au generat curentul antisemit, care a făcut ce a făcut, iar la sfârşitul a ceea ce s-a întâmplat, finanţele mondiale au încăput în mâinile... semiţilor?
- Pentru cine joacă, de fapt, cei care au îngrozit lumea cu ideea terorismului islamist, care a generat războiul împotriva terorismului islamist, care a avut ca rezultat moartea lui Sadam Hussein şi a lui Moamar Gadhafi, doi indivizi care... cam luptau împotriva islamismului? Intre timp, islamiştii antiislamişti umplu Europa cu moschei, iar pe unde au dispărut liderii anti-islamişti, au fost înlocuiţi de lideri islamişti (vezi Egipt).
- Pentru cine joacă, de fapt, marii anticomunişti, care au aţâţat şi întreţinut lupta împotriva comunismului, luptă la capătul căreia americanii s-au lăudat că au învins comunismul, după ce luaseră bătaie în războiul din Vietnam pe care l-au dus ca să stăvilească invazia comunismului? Intrebarea asta o pun pentru că, după victoria împotriva comunismului, numărul celor care zic că parcă era mai bine în comunism depăşeşte cu mult numărul celor care erau membri ai partidelor comuniste, deşi nu credeau în ele.
- Aştia care tot ţipă în România „Jos comunismul" şi acuma, după 23 de ani, dar care iau măsuri ca pe vremea comunismului, pentru cine joacă, de fapt?
- Aştia care, prin ceea ce fac şi ceea ce spun, pun România în poziţie dezavantajoasă în raport cu cei care ne pot asigura resurse energetice şi piaţă de desfacere pentru produsele româneşti, pentru cine joacă, de fapt? Cu alte cuvinte, care o fi adevărul din spatele minciunilor cu antisemitismul, antiislamismul şi anticomunismul? Că nu conteazã ce spune omul, mai ales ăla cocoţat pe cai înalţi, ci care sunt efectele spuselor lor. Din păcate, oamenilor le plac minciunile.

Aud că în Libia, lupta împotriva terorismului islamist a dat primele roade imediat după uciderea dictatorului. Noile autorităţi, impuse „democratic", au adoptat legea islamică şi au dat drumul la poligamie. In ritmul ăsta, parcă văd că peste câţiva ani va apare Uniunea Comunisto-Islamistă Americană, iar marii anticomunişti români vor decreta mintenaş România stat comunist. Să nu mi se spună „Băi, ce întrebări pui şi tu!", că ştiu. Răspunsuri n-am!

Daţi milităria jos din pod!

Incep prin a mărturisi că am folosit intenţionat acest titlu, numai pentru a atrage cât mai mulţi cititori. Adică şi pe cei avizi de senzaţional, şi pe cei curioşi, dar şi pe cei care chiar cred că militarizarea ar fi o soluţie. Eu, însă, nu acolo „bat". Cei care au făcut armata ştiu că înainte de a intra un soldat în postul de santinelă era verificat de medic. Să se vadă dacã este sănătos şi, mai ales, dacă este în deplinătatea facultăţilor mintale. Căci, o santinelă are şi ceva gloanţe pe ţeavă. Mai ştiu cei care au făcut armata că nici mãcar Subofiţerul de Serviciu pe Punctul de Control nu intra în serviciu fără să fie verificat de medic, chiar dacă nu avea gloanţe pe ţeavă. Iar despre Ofiţerul de Serviciu pe Unitate nici nu mai zic! Ala nici nu se punea problema să intre în serviciu fără aviz medical, aviz care era şi consemnat în registru, ca să constituie document oficial care constata starea de sănătate a respectivului ofiţer, astfel încât să existe certitudinea că acel om va acţiona cu deplin discernământ în exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau. Si toate astea în condiţiile în care cei menţionaţi anterior exercitau acele atribuţiuni pe parcursul a numai 24 de ore, nu pe parcursul câtorva ani.

Oare, miniştrii, nu or avea şi ei nişte responsabilităţi măcar de nivelul unui Subofiţer de Serviciu pe Punctul de Control? Sau premierul? Ca să nu mai pomenesc de preşedinte, care este tot parte a executivului. Cred că dacă s-ar fi instituit controlul medical, unii n-ar mai fi ajuns miniştri, defecţiunile lor fiind vizibile cu ochiul liber, delirul verbal şi privirile adâncite în propriul interior fiind semne mai mult decât evidente ale unei suferinţe care se accentuează şi se amplifică pe măsura exercitării actului ministerial. Iar aceste defecţiuni, din păcate, nu se vindecă nici măcar prin „reevaluare" prezidenţială. Dacă premierul şi miniştrii ar fi fost controlaţi înaintea şedinţelor de guvern, cu siguranţă nu ar mai fi fost adoptate atâtea HG-uri şi proiecte de legi care au fost anulate a doua zi, fie pentru cã erau neconstituţionale, fie pentru că erau în totală contradicţie cu alte HG-uri adoptate de aceeaşi miniştri. Dacă preşedintele ar fi fost controlat înainte de a promulga legi, nu ar mai fi promulgat legi pe care nu le respectă el însuşi declarând non-şalant că îşi asumă responsabilitatea. Păi cum ar veni ca o santinelă să îi împuşte pe ăia care-i ies în cale, iar după aia să zică „Imi asum responsabilitatea" şi să se ducă, bine merci, să bea o bere cu colegii? Iar dacă ar fi fost controlaţi şi membrii guvernului şi preşedintele înaintea ieşirilor în spaţiul public, ar fi fost evitate multe declaraţii care incită la ură, sau care provoacă panică în rândul populaţiei, sau care denigrează categorii socio-profesionale, sau care incită oamenii unii împotriva altora, sau care pun România în dificultate în relaţiile cu alţi parteneri...

D-aia zic: daţi milităria jos din pod! Adică, băgaţi controlul medical obligatoriu, ca la Armată, şi verificaţi starea de sănătate a celor care ar trebui să manifeste maximă responsabilitate dar care se dovedesc, adeseori, a fi total iresponsabili! Adică, tot cam cum eram eu când eram mic şi făceam numai nefăcute, deşi nu eram nici ministru şi nici măcar preşedinte. Numai că, pe atunci, după fiecare nefăcutã îl auzeam pe tata zicând: „Ei, las' că dau eu milităria jos din pod dacă-i vorba p-aşa!". Consecinţa era nu că luam eu papară, ci că nu mai făceam nefăcute. Măcar o perioadă de timp. E adevărat că nu mă ţinea patru ani, dar eu nici nu hotăram soarta naţiunii.
Din păcate, tata s-a dus şi văd cã nu prea mai are cine sã dea milităria jos din pod!