Bătea dinspre Dunăre un vânt rece iar sălciile scânceau a plânset de vădana când ne-am urcat pe vaporul de la Tulcea să fugim spre Brăila. Se zvonea că veneau ruşii dinspre răsărit şi lumea înnebunise de spaimă la auzul unor întâmplări de necrezut când intrau soldaţii în oraşe şi sate. Frica ce mă îngheţa cu totul îmi trimitea mesaje devastatoare şi de eram un nod de copil fără experienţe de vreun fel. Trenul cu toate lucrurile din casa noastră plecase spre Brăila prin Cernavodă dar... n-a mai ajuns niciodată. Vaporul înainta foarte încet contra curentului şi m-am strecurat mai aproape de locul unde venea căldura de la sala maşinilor. Aveam de străbătut cam şase-şapte ore pe apă iar noaptea se ridica ameninţătoare, neagră, fără o stea pe cer, ca şi destinul ce ne suna la porţile sufletului precum un clopot de înmormântare. Nu pricepeam ce se petrece în jurul meu dar intuiam că va fi foarte rău totul. Mama mă lăsa în pace să stau unde vreau şi astfel îmi puteam trimite mintea mea de copil să viseze undeva la lumi fantasmagorice cu păpuşi şi luminiţe de cristal, cu turte dulci şi cozonaci mirosind a sărbătoare. In visele mele, alese anume, mă refugiam ca într-o cetate simţindu-mă în siguranţă. Am repetat acest joc si mai târziu în viaţă când nu mai aveam soluţii de ieşire din disperare. Tata fusese luat pe front iar Grivei, câinele nostru lup, a urmat trenul cu care el a plecat; câinele nu s-a mai întors acasă, iar bunica a spus că nici tata nu se va întoarce de la război fiindcă cine calcă pământul rusesc nu poate scăpa cu viaţă decât la Siberia, iar unde rusul a pus cizma nu-l mai scoate nimeni niciodată. Vorbe din care nu pricepeam o iotă au rămas în adâncul memoriei mele şi ies din când în când să mă viziteze. Bunica a rămas în Dobrogea, s-a dus la Islam şi a murit după scurt timp; se odihneşte acum sub cireşul uriaş din grădina casei bătrâneşti. Frau Brandemburg plecase către Germania cu soţul, Maria şi Ferdinand, iar Cristian era în război, la ruşi. Nemţii din Dobrogea, aduşi de regele Ferdinand când a colonizat locul, trebuiau să plece fiindcă veneau ruşii şi cum războiul era pierdut, puteau fi ucişi sau luaţi prizonieri. Ce-o fi aia să fie ucişi gândeam eu; nu ştiam ce înseamnă cuvântul „ucişi" şi mă tot chinuiam să-i aflu sensul înainte de a o întreba pe mama care era profesoară şi la îndemână să o înnebunesc cu întrebările. „Vin ruşii", numai asta auzeam între cei călătorind cu noi pe vaporul plin de oameni de tot felul, mirosind a mahorcă şi băuturi. Plutea printre noi un aer îmbâcsit cu ameninţarea că vin ruşii ceea ce eu traduceam a fi un fel de invazie cumplită, în mintea mea de copil de câţiva ani; s-a dovedit că aşa a şi fost dar în clipa aceea eu mă simţeam un personaj important participând la un eveniment epocal. Am aţipit în cântece tânguitoare venind dinspre maluri de la satele pe lângă care trecea vaporul şi care se disipau în noapte. Însuşi călătoria cu vaporul era ceva nou pentru mine deci experienţa căpăta o şi mai mare importanţă.
- Cine sunt ruşii ăştia, mamă? De ce fugim şi fuge toata lumea de ei, iar dacă sunt atât de răi de ce l-au trimis pe tata tocmai acolo? Nu mi-a răspuns, era şi ea cu mintea cine ştie unde în lume şi in frica zilei de mâine. Îmi spusese că mergem la mama-mare (adică mama ei) lângă Brăila, fiindcă în oraş erau încă bombardamente şi era periculos să ne ducem la casa noastră.
- Ce sunt acelea bombodamente, mama şi de ce ne bombodează? Vin cu bomboane? Mama a zâmbit amar la neştiinţa mea.
- Da, un fel de bomboane ceva mai mari, dar vin din ceruri şi ne cad în cap.
- Tot nu am înţeles. Aveam să înţeleg mai târziu: „veneau ruşii"!
Am ajuns la Însurăţei, vreo 60 km. departe de Brăila, şi am cunoscut nişte rude: pe mama-mare, nişte verişore, o mătuşa bogată de la Cioara-Doiceşti şi m-am bucurat că aveam să mă joc cu vreo şapte-opt câini superbi şi cu caii lui nenea Dumitru, care îmi lăsase mie în grijă pe Soldăţel, un mânzoc negru cu o stea albă în frunte. Trai pe vătrai! Mai că şi uitasem de ruşi când mai găsisem şi nişte copii pe uliţa satului, peisaj complet nou pentru mine, deci o lume ca de poveste. M-am trezit la miez de noapte când mama-mare cu nepoatele şi fiica ei mai mare stăteau în faţa unor imense gropi săpate în grădina casei şi unde la lumina ascunsă a unor lămpi îngropau covoare, bunuri necunoscute mie, grâne în saci dubli, iar eu mă uitam uluită, fără să înţeleg.
- N-ai văzut nimic, ai înţeles?! (mi-a strigat aspru mama-mare) du-te de te culcă doghitoc-afurisit, a fost „alintarea" ei. Am numit-o vitrigoiul în mintea mea şi nu mi-a mai păsat de ea din acel moment, dar n-am iertat-o şi la prima ocazie, când şi-a făcut o mulţime de cozonaci pentru musafiri, le-am tăiat fundurile şi mâncat pe furiş cu copiii aşa încât când i-a adus la masă a murit de ruşine. Dimineaţa am fost instruită să stau afară la poartă si pe uliţa satului cu alţi copii ca să anunţăm dacă vedem venind înspre sat oameni îmbrăcaţi în haine militare. Toate fetele dispăruse ascunse în hambare de grâne, prin poduri de case părăsite, fugite la vii în afara satului, nevestele, mamele mai tinere de asemeni iar noua ni se spunea să nu rostim o şoaptă ca le omoară; dacă vom fi întrebaţi să spunem că nu ştim nimic. M-am simţit foarte responsabilă de misiunea mea şi mi-am jurat că nimeni nu va afla o vorba de la mine. Mama era şi ea fugită cu alte femei din sat, deşi era o doamnă distinsă şi nu se prea putea amesteca cu ţărancele locului. Îşi dăduse cu cenuşă pe faţă ca sa pară mai bătrână şi împrumutase nişte haine negre ponosite cu un baston de care se sprijinea. Un ropot de cai m-a asurzit când a apărut din senin un grup de soldaţi călare pe nişte cai arabi scunzi, urlând ca sălbaticii din filme; primul care s-a oprit în faţa noastră, grupul de copii ce ne făceam de lucru în drum, era un calmuc cu faţa turtită, urât şi rău, cu un ceas deşteptator C.F.R. (cum mai vazusem prin case) legat cu o sfoară de gâtul lui scurt şi urlând a întrebat:
- Gde Bierlina?
Ne-m uitat unii la alţii ca nişte proşti că nu înţelegeam ce vrea.
- Gde hazaica?
Noi tot muţi am rămas şi am fugit care încotro risipindu-ne prin case. M-am speriat foarte, dar au plecat mai departe călărind ca turbaţi şi am scăpat pentru moment de ei. Intrase ruşii în ţară şi cum ne aflam pe partea de răsărit, aveam să mai vedem multe. La ţară fiind încă, au apărut în cohorte căutând vin şi orice alte băuturi tari. Am văzut ruşi înecaţi în vin, când nu li s-a dat băutura la cerere, iar ei au tras cu armele în budanele de vin inundând pivniţele şi murind în beţie. Au violat fete şi femei tinere, dar nu în satul acela. Au invadat moşia lui Pană, la Viziru, sat la 14 Km distanţă de al nostru şi au distrus cât s-a putut distruge din conacul plin de mobile aduse de la Paris, picturi alese, oglinzi veneţiene şi pivniţe pline de rezerve substanţiale de băuturş veche. Când s-au săturat i-au dat foc. Ne-am mutat la Brăila când eu am început şi şcoala înainte de vârsta potrivită. Ne-au adus ruşi în casă şi auzisem că trebuie să învăţăm limba rusă. Au stat la noi în casă vreo trei rânduri de ruşi, dar amintirea cea mai de neuitat rămâne a unui general de armată însurat cu fosta bucătăreasă a regimentului care se îmbrăca vara în rochii de mătase naturală transparentă, de i se vedeau toate dedesubturile grosolane şi divers colorate, aşa încât domnul Turcu, vecinul nostru, a rostit:
- Ia uite-o şi p'asta de stau rochiile pe ea ca şaua pe vacă! Punea parfum (duhi) în cizme, fără a se spăla şi mă întrebam de ce pe mine mă omoară mama să mă spăl dimineaţa şi seara şi de câteva ori pe zi pe mîini, când ăştia nu se mai spălau decât in vodcă de 90 grade. Aveau şi un magazin special de la care îmi aduceau uneori vreo ciocolată. Se vorbea în casă că ei primesc cam 4.000 lei (fiecare din soţi) salariu, în timp ce mama avea vreo 600 în învăţământ. Nu eram eu foarte tare la aritmetică, dar tot nu ieşea socoteala; de ce să aibă nechemaţii ăştia de şase-şapte ori mai mult ca un profesor? De la magazinul lor îşi aduceau geamantane enorme pline cu stofe fine, covoare şi bijuterii ce le trimiteau mai apoi in Rusia. Nu înţelegeam ce căutau ruşii la noi şi nici nu întrebam. Nici nu aveam voie. Vorbeam doar cu mine însumi în tăcerea în care m-am refugiat pentru restul vieţii. A mai venit şi foametea, că ruşii nu erau destul; o nenorocire nu vine niciodată singură! Mă trimitea mama să stau la coada la gaz, sau la mâncare la gamelă dată pe stradă, unde oamenii se aşezau la rând de la miezul nopţii. Nici nu-mi amintesc să fi mâncat altfel de mâncare la acel timp decât de la cantină sau de la gamelă şi cea mai bună prăjitură era un turtoi făcut din mălai pe care se punea marmeladă ca să-l mâncăm cu plăcere. O delicatesă era când făceam rost de câţiva biscuiţi şi o bucăţică de rahat între ei, ca să ne socotim copii răsfăţaţi. N-am văzut vreodată pom de Crăciun şi trebuia să uităm de Crăciun, că venise Moş Gerilă. Nici ruşii de la noi din casă nu serbau Moş Crăciun, deci nu prea am avut eu de lucru cu acest subiect că nu mi s-a dat şansa să înţeleg diferenţa. Nimeni nu vorbea nimic despre sărbători religioase. Icoana mare montată în argint cu Sfînta Maria şi pruncul de deasupra patului meu şi o alta pictată în ulei pe lemn, cu Sf. Nicolae, au dispărut într-o ladă, undeva. Salba de cocoşei de aur a trebuit „dată" nu ştiu unde. Trăiam într-o spaimă că vărul Ştefan fusese arestat şi dus de acasă fiindcă a găzduit doi colegi de seminar într-o trecere prin Doiceşti. Mama lui şi sora mamei, împreună cu fiica ei Gina, duse la puşcărie pentru că nu au însămânţat pământul, erau chiaburi mari, ba chiar moşieri „periculoşi". Pe nenea Dumitru l-au arestat pentru îndrăzneala de a munci ca un apucat să cumpere pământ pe care nu l-a putut însămânţa; avea cai şi gospodărie îndestulată, mândria satului. L-au eliberat când a mai avut de trăit câteva luni fiindcă contractase un cancer la gât. N-a aflat niciodată de ce l-au arestat şi maltratat; s-a stins curând după eliberare.
Cu mintea mea de copil neştiutor nu puteam înţelege de ce aceşti buni gospodari, harnici, morali, erau trimişi la puşcărie. Nici nu cred că ştiam exact ce este aceea puşcărie, iar dacă întrebam ceva eram imediat repezită să tac, că nu este treaba mea. Priveam şi ascultam împietrită de spaima celor din jurul meu. Bătrânii, moş Stefan şi baba Tudora, ce moşteniseră pământuri de câteva sate, au dat totul la stat înfricoşaţi că vor intra şi ei în puşcărie la aproape 80 de ani, apoi au venit la noi să se întrebe zilnic cu ce au greşit în viaţa lor decât cu munca?
Cânta săracul moş Ştefan de ţi se rupea sufletul:
„Plopule foaie rotundă ce-mi aduci atâta umbră/ Tu cu umbra, eu cu mândra/ Până ţi-o cădea şi frunza"... Era înalt şi semeţ, purta ghetre fine, avea o noblete regească şi citea orice îi cădea în mână. A murit povestind: „Le-am spus, de ce domnule mi-aţi luat pământul, ce primesc eu în schimb? Râdeau de mine fostul văcar al satului, ce ajunsese primar. Unde este dreptatea?"
Veniseră ruşii
Am stat la Brăila cu ruşii în casă, vreo opt ani, până s-au îndurat să plece de zicea madame Antonescu, care spăla rufele cu ziua pe la vecini:
- Să plece doamnăăă... unde şi-a înţărcat dracul copiii şi să mai vină câţi am botezat eu!
- Da de unde, că au plecat unii militari şi au venit alţii în haine civile, spune madame Nicolau. Tot nu pricepeam despre ce vorbeau vecinele noastre. Începuse să ne chinuie cu limba rusa cântînd „şiraka strana maia radnaia", „miachii snack" şi „tviordii snak" la pronunţie de parcă mi se desluşeau abia acum înţelesurile acelei spaime cu care am crescut sub teroarea că vin ruşii! Pretinsele profesoare de limba rusă erau nişte catastrofe fără vreo pregătire pedagogică care ne puneau să învăţăm pe dinafară, ca papagalii,poezii nesfârşite. „Dvadtai pervoie deckabria, deni rajdenia Josifa Visarionovicia Stalina"! Instructorul de pionieri ne-a şi ordonat să plâgem când a murit „tătucul nostru Stalin". Tatăl meu nu s-a mai întors niciodată de pe front şi am învăţat ce înseamnă cuvîntul „orfan de război"; mi se trăgea tot de la ruşi. Tatăl lui fusese omorât tot de ruşi. Destine!... Eram copil de intelectual şi comisesem un fel de crimă numai dacă mă îmbrăcam curat. Hainele se făceau din pardesie vechi şi întoarse, din gabardină elegantă sau din costumele tatii scoase din lăzi şi mă criticau la şcoală că sunt burgheză. La fel mă ironizau că am crescut cu limba germană, că ştiu franceza, ceea ce era un semn de educaţie burgheză ce trebuia ascunsă cu mare grijă. Se cânta „Internaţionala" pe străzi, scria „votaţi soarele" pe garduri si oamenii intraseră ca într-o transă în construirea societaţii noi, pe baze ideologice noi, comuniste. Nu aveam nici chemare, nici vocabular pentru asemenea misiuni şi nu s-au lipit de mine în niciun fel. Eram ocupată cu cărţile citite noaptea pe sub plapumă, ce mai rămăsese după aruncarea masiva a celor din ediţia regală a tatii.
Mă refugiasem în lumea mea
Amintirile mele din copilărie sunt pline de mersul la scos cartofi pentru C.A.P., toamna la cules porumbul din balta Brăilei, morcovii de la Stăncuţa şi alte gospodăii „nechibzuite", munci patriotice cu lozinci imbecile, critici pentru nimic, infiltrarea sentimentului de vinovăţie în fiecare dintre noi, mai târziu ameninţările (tot fără motiv) şi nesfârşitele cursuri de istoria P.C.U.S. cu informările politice ţinute de semi-analfabeţi. Aşa ne-au mâncat verile să nu avem timp nici de gândire nici de joacă. Ne-au făcut şi pionieri, ne-au dus în tabere unde ne îndoctrinau cu pregătire politică adecvată şi ne-au sluţit copilăria şi aşa inexistentă. Nu am avut nici păpuşi, nici radio, nici TV, nici pom de Crăciun cu cadouri, nici voie să mergem la biserică de sărbători (Crăciun sau Înviere de Paşte), că ne adunau ca pe vite cu arcanul si ne eliminau din şcoli sau facultăţi, făcându-ne dosar la Securitate că suntem elemente periculoase. Ne-au promis în schimb un viitor de aur. Am crescut mare într-o noapte, atunci când am venit de la Tulcea cu vaporul pe Dunăre, unde toţi oamenii trăiau o singură spaimă: că vin ruşii! Sigur, am înţeles mai târziu că ruşii „ne eliberaseră" ocupându-ne, dar asta a fost... atunci!