Decebal VasiuDecebal Vasiu - Decu, aşa cum îi spuneau colegii, a fost unul dintre cei mai buni şi mai statornici prieteni ai lui Petrică Georgescu, foşti colegi de bancă în ultimii doi ani de liceu la „Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea. Tatăl său, Ion Vasiu, un bărbat voinic şi foarte chipeş, era din părţile Sibiului, de pe la Mărginime. Se oploşise în oraşul Călimăneşti, unde îşi deschisese o activitate individuală de prestări servicii. Era om de lume, de spirit ales şi mai cu seamă de o atracţie fizică irezistibilă în faţa femeilor, cărora, la prima vedere, le rupea inimile şi le arunca, fără voia lui, în boala grea a dorului şi a oftatului după dragul care le dădea buzna în suflete. Într-o vară, Ion Vasiu a cunoscut familia binecunoscutului pictor Sava Henţia, aflată la băi la Căciulata. Sava Henţia lucra ca pictor şi decorator la Palatul Regal. Văzându-l şi îndrăgindu-l din prima clipă, fata pictorului a hotărât să-l ia în căsătorie numaidecât pe fermecătorul tânăr sibian. Hotărâre care s-a şi împlinit, din căsătoria celor doi rezultând trei copii minunaţi - Decebal (Decu), Dinu (Puiu) şi Pompilia. Moştenind, prin mamă, darul şi harul artelor frumoase, Dinu Vasiu s-a realizat în viaţă ca un renumit pianist şi pictor, cu lucrări de artă plastică excepţionale, apreciate în perioada interbelică în câteva expoziţii din Occident. După război, Dinu Vasiu a lucrat şi ca scenograf, cu nume conspirativ, desigur, pentru a nu fi identificat şi închis în puşcăriile tinerei şi revoluţionarei republici populare. De ce trebuia să stea şi să lucreze în anonimat?

Fiindcă fugirea lui Decebal din ţară şi stabilirea lui în Franţa, atrăsese o grea povară şi un permanent pericol din partea regimului popular asupra întregii familii Vasiu din ţară, care a avut multă vreme de pătimit pentru crima transfugului Decu, trădător de ţară. Pompilia a urmat Şcoala de artă dramatică, devenind actriţă de teatru. Fără strălucire, însă. Ea s-a căsătorit cu un ofiţer superior (prima căsătorie, că au mai urmat şi altele), nunta lor fiind organizată regeşte în pitorescul Ostrov al Călimăneştiului. Nuntă de basm, cu participare selectă a elitei sociale a timpu-lui, în zorii declanşării celui de-al doilea război mondial, cu discursuri celebre şi momente artistice dintre cele mai elevate, care să-l onoreze mai întâi pe tatăl fetei - Ion Vasiu, acum puternic şi influent om de afaceri, proprietar al unuia dintre cele mai mari şi mai moderne hoteluri din oraşul-staţiune Călimăneşti. A făcut şi politică, naţional-ţărănistă, fiind mulţi ani consilier judeţean şi chiar preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea - în anii 1932-1933. Decebal a venit la Râmnicu-Vâlcea în anul al treilea de liceu. Aici, la Râmnic, impresiona prin ţinuta de elev strălucit la carte, însă principala forţă de atracţie la el consta în expresia fizică şi în exprimarea sportivă, fiind un gimnast şi acrobat care putea sta oricând pe treaptă de podium la multe dintre probele de concurs de profil. Decu se pregătea fizic în particular, din pasiune, având acasă o adevărată bază sportivă, cu aparate de gimnastică - inele, bare paralele, frânghii pentru căţărare şi tracţiune, cal cu mânere... Armata a făcut-o la aviaţie, farmecul şi miracolul acestei arme captivându-l şi înrobindu-l pentru totdeauna. După stagiul militar, a urmat cu entuziasm Şcoala superioară de pilotaj, pentru care s-a dovedit că avea o vocaţie cu care şi-a identificat întreaga viaţă. Pilot de elită, participând şi la concursuri aviatice de acrobaţie, Decebal Vasiu a ajuns, în timpul războiului, pilotul Mareşalului Ion Antonescu - şeful Guvernului României, alături de care a trăit multe momente cruciale din viaţă. Cel mai dramatic dintre ele însă a fost arestarea Mareşalului, când Decebal a întrevăzut norii negri şi grei ce aveau să se abată, foarte probabil şi foarte repede, asupra întregii ţări. Imediat după încheierea războiului, când în România s-a instaurat republica populară sub steaua sovietică, Decu Vasiu şi-a luat zborul.

A fugit în Franţa cu avioneta mareşalului Antonescu. Îşi pregătise totul minuţios, aşa cum îşi ordona întotdeauna viaţa. Primise şi garanţia că avioneta va fi înapoiată statului român. Ceea ce s-a şi întâmplat. În Franţa, unde avea şi prieteni buni printre confraţii într-ale aviaţiei, s-a remarcat repede, prin imensul şi solidul său bagaj de cunoştinţe profesionale, prin muncă şi seriozitate, dar mai ales prin viziunea strategică asupra obiectivelor privind organizarea şi punerea în funcţiune la parametri de maximă eficienţă şi siguranţă a aviaţiei militare. În astfel de condiţii, guvernul francez i-a încredinţat o misiune extrem de importantă: aceea de a organiza pe fundament ştiinţific puternicele baze aeriene ale Franţei în Tahiti. A fost o misiune de anvergură, de importanţă excepţională pentru apărarea şi siguranţa naţională a Franţei, care s-a încheiat cu lauri pentru Decebal Vasiu, pentru vâlceanul, pentru românul care avea să mai adauge astfel o preţioasă piatră la temelia şcolii aviatice a lumii. Şcoală celebră, la al cărei pionierat îşi făcuseră cursurile, cu rezultate strălucite, în premieră mondială, inginerii de aviaţie Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coandă...

În misiunile sale de după război, care-l făceau adesea călător prin lume, cetăţeanul francez de origine română Decebal Vasiu a cunoscut o tânără şi superbă doamnă, soţia unui colonel român cam paraponisit, consul militar la o ambasadă dintr-o ţară Nord-Africană. S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Din fericita lor căsătorie a rezultat un copil, devenit medic stomatolog la Paris. Acolo, în capitala Franţei, în ţara luminilor, Decebal Vasiu a avut o viaţă frumoasă, o gospodărie prosperă, vilă cu două etaje şi garaje imense, în care îşi ţinea bijuteriile inimii sale: trei limuzine mari şi elegante, dintre cele mai grozave de pe piaţa automobilistică a lumii şi două motociclete puternice -motoarele fiind pasiunea cu care şi-a confundat viaţa. De acolo, din Paris, în anul 2000, la vârsta de numai 84 de anişori, cetăţeanul francez de origine română Decebal Vasiu din Călimăneştii Vâlcii, avea să vină la Bucureşti, cu motocicleta! Scumpa şi superba lui soţie n-a avut curajul unei asemenea aventuri. Ea a călătorit cu avionul. La Bucureşti, într-un local de pe lângă Palatul Telefoanelor, atunci, în anul 2000, octogenarul Decu Vasiu, încă elegant şi atletic, dar cu o acută afecţiune a auzului, datorită zgomotului puternic al motoarelor printre care şi-a consumat trepidanta-i viaţă, a organizat o duioasă şi nostalgică întâlnire, la care au participat fraţii Dinu şi Pompilia şi încă patru prieteni de suflet din zvăpăiata lor tinereţe. Acolo s-a văzut Decebal Vasiu pentru ultima oară cu fostul lui coleg de bancă la Liceul Lahovari - bunul şi nepreţuitul său prieten Petre Georgescu.