Ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de membrii familiei din care facem parte. Extrapolând noţiunea de familie la naţiune se poate face aceiaşi afirmaţie: ne place să mândrim cu rezultatele obţinute de un român fie că este sportiv, fie că este artist, fie că este inventator, fie că este om de ştiinţă. Deşi doar câţiva români au primit Premiul Nobel, aceştia s-au format la şcolile româneşti, iar acest aspect trebuie cunoscut şi recunoscut.

Naşterea Premiilor Nobel.

Celibatar, mizantrop, dar generos, inventatorul dinamitei , Alfred Nobel, a murit fără să aibă moştenitori direcţi, lăsând în urma sa un testament de 300 de cuvinte prin care dona o mare parte din averea sa pentru acordarea unor premii celor care promovează idei şi „doctrine" noi. Testamentul savantului suedez, redactat la Paris, cu un an înainte de moartea lui, dispunea ca premiile să fie repartizate astfel: „o parte celui care a făcut descoperirea sau invenţia cea mai importantă în domeniul fizicii, alta celui care a făcut descoperirea sau a înregistrat progresul cel mai remarcabil în chimie, alta celui care a făcut descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinei, alta celui care a produs în domeniul literar lucrarea cea mai remarcabilă de o tendinţă idealistă şi o altă parte celui care a acţionat cel mai bine sau mai vizibil pentru fraternitatea popoarelor, abolirea sau reducerea numărului armelor permanente, ca şi pentru organizarea şi difuzarea congreselor de pace". Totuşi, din punct de vedere legal, testamentul nu desemna un legatar pentru averea în sine, iar după lectura sa în ianuarie 1897 el a fost vehement contestat de unii membri ai familiei Nobel. De altfel, Alfred Nobel nu consultase diversele instituţii în chestiune pentru a se asigura că sunt de acord să-şi asume responsabilitatea atribuirii premiilor. S-au mai scurs trei ani până când problema a fost în fine rezolvată, atunci când s-a decis să se instituie ca legatar Fundaţia Nobel, care administrează capitalul premiilor Nobel, în timp ce diversele organisme menţionate în testament au acceptat să se ocupe de atribuirea premiilor.

Premiile Nobel sunt acordate din anul 1901 pentru literatură, pace, fizică, chimie şi medicină. În anul 1901, la 10 decembrie, au fost decernate primele premii Nobel, la cinci ani după dispariţia lui Alfred Nobel: Premiul pentru literatură - francezului Sully Prudhomme, Premiul pentru pace -elveţianului Henry Dunant şi francezului Frédéric Passy, Premiul pentru fizică- germanului Wilhelm Röntgen, Premiul pentru chimie olandezului Jacobus H. Van't Hoff şi Premiul pentru medicină germanului Emil von Behring. În fiecare an, cei 18 membri ai Academiei Suedeze, aleşi pe viaţă, îi desemnează pe câştigătorii premiilor. Primele premii Nobel constau din: o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut la 1.000.000 dolari SUA. În anul 2001, la o sută de ani de la înmânarea primelor Premii Nobel, s-a inaugurat la Stockholm un muzeu dedicat memoriei lui Alfred Nobel, dar şi deţinătorilor acestui Premiu: copii ale medaliilor obţinute, documente de la ceremonia de înmânare a acestor premii dar şi din etapa de selecţie a laureaţilor.

George Emil Palade

George Emil Palade s-a născut în data de 19 noiembrie 1919 la Iaşi, ca al doilea copil al unei familii de intelectuali, cu rădăcini înspre ţăranul cu ştiinţă de carte, Lupu Palade , din satul Cudalbi, judeţul Galaţi. Tatăl său, Emil Palade, a fost profesor de filozofie şi pedagogie la Şcoala normală „Spiru C. Haret" din Buzău şi director al ei, iar mama sa, Constanţa, născută Cantemir, a fost institutoare. Primii doi ani de şcoală primară i-a făcut la Iaşi, apoi Liceul la Buzău. În liceu era pasionat de istorie dar considera că în viaţă trebuie să-ţi propui un scop pe care să nu-l pierzi din vedere. Deşi tatăl său dorea ca George să urmeze filozofia, el se înscrie ca student , în 1930 , la Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Aici s-a remarcat prin pregătirea sa de excepţie, prin inteligenţă, disciplină, memorie, stăpânire de sine dar şi pentru umorul său. Iată ce spunea, Ion Juvara, unul dintre colegii săi: „S-a dus vestea în an că e unul de la Buzău cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori străini. Preşedintele era universitar. Mi-am zis: cine o fi, dom'le, tipul ăsta? Băiat de ministru ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi, iaca, am devenit prieteni atât de buni încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux".

Motivaţia pentru activitatea de cercetare.

După absolvire, în 1936, a lucrat doi ani la spitalul „Colentina". În acea perioadă era internat poetul Tudor Arghezi care fusese operat de polipi la vezica urinară dar suferise o infecţie postoperatorie la coloana vertebrală. Deşi fusese consultat de medicii vestiţi ai vremii, nu s-a descoperit cauza durerilor insuportabile. Se presupunea că are cancer osos şi i se administra sistematic morfină. Meritul lui Palade, în calitate de terapeut, a fost că a reuşit să-l dezintoxice pe Tudor Arghezi care era în pragul de a deveni dependent de morfină. Plecând de la această întâmplare, Arghezi a scris piesa de teatru „Seringa". Experienţa trăită aici, dar şi experienţele trăite în perioada 1942-1945, în calitate de component al Corpului Medical al Armatei Române, l-au determinat să se dedice cercetării , aşa cum rezultă şi mărturisirile sale: „Hotărârea de a mă dedica cercetării fundamentale a fost dictată de două motive. Mai întâi mă tulbura ideea că există o diferenţă, aproape o prăpastie, între ce ştiam eu ca medic şi speranţele pe care bolnavii şi le puneau în mine. Perspectiva de a deveni medic într-un cabinet sau într-un spital mă nemulţumea. Suficienţa, schematismul şi plafonarea căreia îi cădeau victime cei mai mulţi dintre colegi m-ar fi împins, fără îndoială, spre blazare, spre ratarea adevăratei mele chemări, care era incursiunea în necunoscut. Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice. Să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naşte ştiinţa. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc « Basic Science », « Pilonii pe care se sprijină medicina »". Aşa a început să studieze anatomia. Contactele cu profesorul de anatomie Francis Rainer şi cu profesorul de biochmie, André Boivin, l-au dirijat către cercetarea biomedicală. A început să lucreze la catedra de anatomie la o temă mai puţin obişnuită pentru un student la medicină: rinichiul delfinului. Dar acest studiu i-a permis să intre în tainele structurilor şi să înţeleagă modul în care structura se poate adapta funcţiei. În 1940 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă".

În laboratoarele americane.

În 1945 a plecat în SUA cu o bursă postdoctorală. Vreme de câteva luni, în 1946, a lucrat în laboratorul de biologie al lui Robert Chambers, de la Universitatea New York. Aici, la o conferinţă despre studiile de microscopie electronică, l-a întâlnit pe belgianul Albert Claude. După conferinţă au avut o discuţie, iar Albert Claude îl invită să lucreze împreună cu el în Departamentul de Patologie celulară al Institutului Rockefeller.

În cercetările sale, George Palade a colaborat cu biochimistul Philip Siekevitz cu care a combinat metodele de fracţionare a celulei cu microscopia electronică, producând componenţi celulari care erau omogeni morfologic . In 1953, a reuşit să pună în evidenţă particulele numite ulterior ribozomi sau „granulele Palade" şi să explice mecanismul celular al producţiei de proteine.Analiza biochimică a fracţiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie. El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în RNA, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor. În 1954, împreună Keith Porter, a descris reticulul endoplasmatic, explicând funcţiile acestuia şi au editat „The Journal of Cell Biology" (Revista de Biologie Celulară), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

Profesor universitar în America

Toate aceste rezultate au făcut ca în 1956 să fie numit profesor de biologie celulară la Universitatea Rockefeller, iar în 1961, a fost numit şef al departamentului de biologie celulară al Institutului de cercetare Rockefeller. În acelaşi an a devenit Membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe a SUA. A continuat să studieze procesul de secreţie intracelulară folosind paralel sau succesiv două metode de cercetare: metoda fracţionării celulare şi metoda radioautoradiografie.Pe baza acestor cercetări s-au formulat concluziile privind sinteza şi procesarea intracelulară a proteinelor pentru exportul în afara celulei. În 1973 s-a mutat la Yale University, iar din 1990 a activat la Universitatea din San Diego, California.

Laureat al Premiului Nobel

La 10 noiembrie 1974 primeşte Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină pe care l-a împărţit cu Albert Claude, reîntors la Universitatea Liberă din Bruxelles şi Christian de Duve care şi-a continuat activitatea la Universitatea Rockefeller. Cu ocazia ceremoniei de decernare a Premiului, organizată în data de 12 decembrie , a ţinut conferinţa „Aspecte intracelulare în procesul de secreţie a proteinelor", publicată în 1992 de Fundaţia Premiului Nobel. La 12 martie 1986, Preşedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Naţională pentru Ştiinţă –în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (pioneering) a unei serii esenţiale de structuri supercomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii".

Legătura cu ţara.

În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica industriaşului român Malaxa. Au avut doi copii, Georgia şi Philip. Fata, Georgia Van Dusen - filolog, iar Philip - profesor de neurofiziologie la Glaveston, Texas, S.U.A. În 1970, după mai mulţi de la decesul Irinei, s-a recăsătorit cu Marlyn Gist Farquar, cercetător în domeniul biologiei celulare cu care a lucrat la Universitatea Rockefeller. Tot timpul s-a simţit legat de ţară, fapt demonstrat de vizitele destul de dese pe care le-a făcut în 1965, 1969, 1971, dar şi de legăturile profesionale cu Nicolae şi Maia Simionescu, ale căror destine s-au împletit cu existenţa Institutului de Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti, înfiinţat în 1979 cu aportul lor. A venit şi în 1975, împreună cu Marlyn Farquar. Cu această ocazie a fost primit în Academia Română, ca membru de onoare. Moartea mamei, Constanţa Palade, în 1978, îl readuce pentru scurt timp în ţară, dar revine un an mai târziu, în 1979, pentru a participa la Colocviul „Transportul macromoleculelor în sisteme celulare", organizat la Bucureşti, fiind însoţit atunci şi de Christian De Duve, cu care a împărţit Premiul Nobel. Ultima vizită a fost făcută în 1995, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Începând cu anul 1993, ziua de 19 noiembrie a fost declarată „Ziua cercetătorului şi proiectantului din România". În anul 2008, Preşedintele României l-a decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Colan. S-a stins din viaţă miercuri 8 octombrie 2008. Avea 96 de ani.

Ioan Moraru

Ioan Moraru, născut la data de 8 septembrie 1927 în localitatea Dârlos, lângă Mediaşi, judeţul Sibiu, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985 ca membru al Organizaţiei Internaţionale a Medicilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, a obţinut titlul de doctor în medicină în 1957 şi titlul de doctor docent în 1968. În perioada 1964-1966 a fost Secretar general la Ministerul Sănătăţii apoi, în perioada 1966-1969 Ministru adjunct. A lucrat în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secţia de anatomie patologică a I.M.L. Bucureşti, iar apoi la Institutul „Victor Babeș" din Bucureşti. A fost copreşedinte al Organizaţiei Internaţionale a Medicilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear, împreună cu Mihail Kuzin din U.R.S.S. şi Bernard Lown din S.U.A.. Deşi a făcut mai multe demersuri pentru înfiinţarea unei filiale a acestei organizaţii în România, a fost refuzat mereu deşi activitatea profesională era de notorietate. În 1983 a reuşit totuşi,să înfiinţeze o filială în România. În plină perioadă a Războiul Rece, organizaţia a făcut o analiză complexă , bazată pe argumente ştiinţifice, privind consecinţele unui război nuclear, pe baza căreia , în 1985, organizaţia a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace. Organizaţia Internaţională a Medicilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear a fost înfiinţată în 1980 şi funcţionează ca o federaţie de organizaţii medicale naţionale, iar în 1985 erau afiliate 41 de ţări şi avea 135.000 de membrii. În 1985, Ioan Moraru era membru al Consiliului Director, compus din 22 de persoane.

În calitate de copreşedinte al Organizaţiei premiate a fost invitat să participe la ceremonia de decernare a Premiul , programată pentru data de 11 decembrie 1985 la Oslo. Deşi iniţial nu a primit aprobarea să participe la această ceremonie, a reuşit, în final, să participe, fapt confirmat de fotografia făcută alături de Bernard Lown şi Mihail Kuzin (foto). Totuşi, se presupune că, deoarece doar cei doi au ţinut câte un cuvânt de mulţumire, Ioan Moraru a ajuns mai târziu, iar fotografia a fost făcută după ceremonie la sediul Organizaţiei Internaţionale a Medicilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear. Deşi pe site-ul organizaţiei „Premiul Nobel" nu este menţionat şi numele lui Ioan Moraru alături de Bernard Lown şi Mihail Kuzin, deşi pe site-ul organizaţiei I.P.P.N.W. la capitolul istoric sunt menţionaţi mulţi alţi fondatori, iar Ioan Moraru lipseşte, fotografia expusă în casa sa din Bucureşti, este un document relevant alături de altele existente încă.

Cultura Recunoştinţei

Ne place să ne mândrim cu românii care ne-au adus faimă bună în lume. Trebuie să ne întrebăm ce am făcut pentru ei până să primească recunoaşterea internaţională şi ce facem pentru ei noi, cei de acum.

George Emil Palade s-a format în România. A plecat în 1945, aşa cum, în alte timpuri, a plecat Gogu Constantinescu, a plecat Constantin Brâncuşi. Nu putea ajunge la culmile Premiului Nobel dacă rămânea aici. A păstrat legătura cu ţara. Ziua cercetătorului din România, 19 noiembrie, este legată de ziua sa de naştere .Se pot face mai multe. Pot spune:avem dreptul moral să ne mândrim cu George Emil Palade laureat al Premiului Nobel
Ioan Moraru, deşi s-a format în România, deşi a rămas în România, este greu de demonstrat pe baza documentelor cunoscute, contribuţia lui la obţinerea Premiului Nobel. Cert este că a înfiinţat la Bucureşti o filială a Organizaţiei Internaţionale a Medicilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear, laureată a Premiului Nobel, care acum are sediul la Deva. Pot spune: vom avea dreptul să ne mândrim cu Ioan Moraru dacă unul dintre noi, dacă o organizaţie profesională, dacă o instituţie va obţine documente concludente. Nici un efort nu ar fi prea mare. Din aceste exemple, din exemplele cu ceilalţi români care ar fi putut obţine Premiul Nobel, pot spune că avem datoria morală să construim o Cultură a Recunoştinţei care să înceapă cu recunoaşterea meritelor fiecăruia dintre noi, să continue cu Susţinerea Naţională şi, când este cazul, cu susţinerea Internaţională.

Bibliografie
- Manolea Gheorghe Invenţii şi istoriile lor. Despre inventatori, Craiova, Editura ALMA, 2010
- Mussski Serghei 100 Laureaţi ai Premiului Nobel, Bucureşti, EuroPress Group, 2008
- *** http://nobelpeaceprize.org

- *** http://www.ippnw.org/history.html