Revista Art-emis
Gheorghe Ţiţeica - Strămoşii, viaţa şi urmaşii (1) PDF Imprimare Email
Col.(r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea & Ing. drd. Cristina Neamţu-Rizea   
Miercuri, 03 Iulie 2013 17:53

Gheorghe Ţiţeica, art-emisDespre eminentul matematician Gheorghe Ţiţeica, unul dintre fondatorii prestigioasei reviste ştiinţifice „Gazeta Matematică”, strălucit pedagog şi academician s-au scris şi se vor scrie multe articole. În modesta mea abordare doresc să prezint unele secvenţe mai puţin cunoscute publicului, aşa cum le-am descoperit de-a lungul timpului în conştiinţa colectivă a comunităţilor de care se leagă numele marelui om de ştiinţă. Părinţii săi, Stanca şi Radu Ţiţei (nu Ţiţeica), originari din localitatea Cilibia, judeţul Buzău, înainte de a se stabili la Turnu-Severin, erau cunoscuţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca fiind din neamul „lu’ ministeru”, iar rude ale lor, la a patra generaţie, care locuiesc astăzi în satele Mânzu, Poşta, Bentu şi Găvăneşti sunt mândre de distinsul lor înaintaş. Copiii savantului Gheorghe Ţiţeica, Radu, Gabriela şi Şerban, au dus mai departe tradiţia părintelui lor şi au devenit profesori universitari de marcă în domeniul chimiei, geologiei, fizicii şi matematicii, primii primind premii ale Academiei Române, iar cel de-al treilea, a devenit membru şi vicepreşedinte al acestei renumite instituţii. La mijlocul anilor ‘70, profesorul universitar doctor docent Radu Ţiţeica preda cursuri la Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, fiind unul dintre cei mai apreciaţi dascăli. Numele său apare alături de cel al academicienilor Nicolae Petrulian, Alexandru Codarcea, Gheorghe Macovei, Sabba Ştefănescu şi alţi mari profesori, în cartea „Petrol, Gaze, Dezvoltare şi (In)Securitate”- Editura SIPG, Bucureşti, ediţia a II-a, pe care am editat-o în anul 2008.

Abstract:

About eminent mathematician Gheorghe Ţiţeica, one of the founders of the prestigious scientific journal “Mathematical Gazette” brilliant teacher and scholar has been written and will be write many articles. In my humble approach seeking to introduce some less known sequences, as I have discovered over time in the collective consciousness of the communities that link to the name of the great scientist. His parents, Stanca and Radu ŢIŢEI (not ŢIŢEICA), born in Cilibia town, Buzau County, before settling in Turnu Severin, were known, in the second half of the nineteenth century, as the family of „the ministry” and their relatives, to the fourth generation, today living in Mânzu villages, Poşta, Bentu and Găvăneşti, are proud of their distinguished predecessor. Children of the scientist Gheorghe Ţiţeica, Radu, Gabriela and Şerban carried on the tradition of their father and became brand professors in chemistry, geology, physics and mathematics, the first ones received the prize of the Romanian Academy, and the third became Member and Vice-President of this prestigious institution. In the mid 1970s, Ph.D. Professor Radu Ţiţeica teaches at the Oil and Gas University, being one of the most esteemed teachers. His name appears alongside that of academicians Nicolae Petrulian, Alexandru Codarcea, Gheorghe Macovei, Sabba Ştefănescu and other great professors in the book “OIL, DEVELOPMENT AND (IN) SECURITY” - SIPG Publishing House, Bucharest, second edition, which I have edited it in 2008.

Argumentaţie

Nu există persoană care să nu păstreze în „sacul cu amintiri al copilăriei” imagini, fapte, întâmplări, evenimente, rădăcini efemere ale existenţei şi trecerii fiecăruia prin viaţă. Şi acum, după mai bine de 50 de ani de când am păşit prima dată pe treptele şcolii generale din comuna Bentu, judeţul Buzău nu pot uita amprenta olfactiv-vizuală a sălii cercului de matematică unde inimoşii şi severii învăţători Maria şi Stan Ioniţă, împreună cu directorul Alexandru (Puiu) Ifrim adunau şcolarii din clasele primare pentru a-i pregati pentru concursurile şi olimpiadele de matematică. Sala de clasă a cercului de matematică „Gheorghe Ţiţeica” se afla într-o fostă magazie de materiale a şcolii vechi, amenajată cu grijă şi modestie de către cei trei dacăli, cu sprijinul preşedintelui C.A.P. „Unirea”. Mirosea mereu a petrol, duşumeaua fiind lustruită săptămânal cu un produs negru (cel mai probabil motorină amestecată cu păcură) care nu lăsa praful să se înalţe de la podea şi era singura încăpere din şcoală în care, pe pereţi nu existau portretele marilor ideologi comunişti. Plafonul era atât de jos, încât dacă tablourile ar fi fost agăţate pe pereţi, aproape ca am fi dat nas-în-nas cu Marx, Engels, Lenin, Gh.Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Bodnăraş, etc. Era, în schimb, un tablou măiestos al academicianului matematician Gheorghe Ţiţeica, între o masă din stejar masiv care ţinea loc de catedră şi tabla negră aşezată pe colţ, pe un suport de lemn, care permitea reglarea înălţimii acesteia, astfel încât, elevii mai mici să poată scrie exerciţiile.

Toate caietele de aritmetică din acea vreme aveau pe copertă portretul pe fond maroniu, cu semnătura lui Gheorghe Ţiţeica, iar timbrele de pe plicuri şi ilustrate cu chipul acestuia erau adunate cu mare grijă, fiind cele mai valoroase în schimburile jocurilor noastre copilăreşti cu capace metalice aplatizate cu ciocanul de la sticlele de bere şi sirop, sau cu capacele colorate ale cutiilor de chibrit. Nu era oră ca distinşii noştri dascăli să nu ne reamintească despre faptul că ilustrul matematician Gheorge Ţiţeica se trăgea din neamul lui Ţiţei, din localitatea apropiată Cilibia şi că toţi suntem cumva rude cu acesta, iar la concursurile organizate cu şcolile din Săgeata, Gălbinaşi, Smeeni, Padina, Pogoanele, etc. trebuie să fim la înălţime. Mai târziu, prin anii studenţiei (1978-1983), şi apoi în perioada pregătirii tezei de doctorat (1995-2000), discuţiile despre Gheorghe Ţiţeica aveau să fie reluate cu colegul meu Ştefan Mirea, devenit doctor inginer petrolist, a cărui bunică era din Cilibia, descendentă din neamul lui Ţiţei şi mai apoi cu mentorul meu, prof.univ.dr.ing. George Iordache, coleg şi prieten cu fraţii Raru şi Şerban Ţiţeica, primul fiindu-i coleg la Institutul de Petrol din Bucureşti şi Ploieşti, actualmente Universitatea de Petrol-Gaze din Ploieşti.

Strămoşii marelui matematician

Localitatea Cilibia din judeţul Buzău, locul de baştină al lui Radu Ţiţei şi Stanca Ciolănescu, părinţii lui Gheorghe Ţiţeica se află la sud – sud-est de municipiul Buzău, pe drumul naţional 2B Buzău-Făurei-Brăila, la graniţa de nord-est a Câmpiei Bărăganului. Cilibia, ca şi satele dinspre Buzău (Mânzu-Poşta-Bentu-Gălbinaşi-Tăbărăşti), dar şi cele dinspre Brăila (Vintilă Vodă, Ruşeţu) este un sat de câmpie din gura Bărăganului. Denumirea de Bărăgan provine de la cuvântul „Buracan” – câmp pustiu bătut de vijelie, pronunţat de turcii speriaţi de crivăţul iernii, de zăpezile spulberate de-a lungul şi de-a latul unei întinderi pustii. De altfel, mai toate localităţile din acea zonă a „Buracanului” au denumiri ce provin din limba turcă. De exemplu, CILIBIA vine de la termenul turcesc „çelebi” deoarece locuitorii săi erau mai cilibii, mai fuduli, mai făţoşi şi se ocupau cu lucratul pământului. (Termenul cilibiu din limba română are sensul de graţios sau gallant). Numele satului Bentu, vine de la termenul turcesc „bent“ (loc mai înalt, un fel de terasă înconjurată de ape).

Istoria satelor Cilibia-Bentu nu se pierde în negura vremurilor. Ele au o vechime relativ recentă, aproximativ două secole, ceea ce înseamnă maximum, cinci - şase generaţii. Prima atestare documentară o găsim la biblioteca Episcopiei Buzău, într-una din cărţile ce poartă denumirea de „Glasul bisericii” unde se menţionează numele de „sătucul Bentu” la anul 1812. La formarea satelor Cilibia - Bentu au stat doi factori: Transhumanţa (coborârea turmelor de oi din Ardeal spre Delta Dunării), şi Boierul Săndulache Musceleanu şi fiica lui, Ana, căsătorită cu Iancu Samurcaş. Moşia pe care s-au aşezat sătucele Cilibia şi Bentu, se numea Tăbărasca, cumparată de Medelnicerul Săndulache Musceleanu la 1816, luna iulie. Lângă această moşie se afla şi moşia Dudeşti pe care o cumpără tot Medelnicerul Săndulache şi pe viitor moşia poartă numele de Bentu-Dudeasca. Cum se realiza această trashumanţă? Toamna, când plecau cocorii spre apus, ciobanii ardeleni plecau spre răsărit cu turme mari de oi. Ei treceau munţii către Câmpia Română şi Insula Mare a Brăilei. Pe vremea aceea, marea Câmpie Română nu era cultivată în totalitate din lipsă de forţă de muncă şi animale. Aşa încât parcele foarte mari de teren rămâneau nelucrate. Pe acestea creştea iarbă din belşug, înaltă şi de calitate. Trecerea munţilor avea loc pe la Sita Buzăului, Întorsura Buzăului, Nehoiu, Cislău pentru a ajunge în zona Buzăului se coborau către Câmpia Râmnicu-Sărat. Acolo unde găseau o rezervă mai mare de iarbă, se opreau.

În jurul anului 1800, mai mulţi ciobani din Voevodeni, localitate aşezată la poalele munţilor Făgăraş şi alţii din Daneş, de lângă Sighişoara, au plecat în transhumaţă spre Câmpia Română şi spre Insula Mare a Brăilei. Au coborât pe Valea Buzăului şi la 14 km de mers faţă de oraşul Buzău pe un drum de ţară, adică spre comuna Săgeata de astăzi, au dat de o întindere mare, bogată în iarbă pentru păşunat. Acesta este izlazul actual al satului Bentu-Cilibia. Aveau condiţii optime de aşezat pe aceste meleaguri. Pădurea actuală, pe vremea aceea era unită pe malul Buzăului cu pădurea de la Cotul Băcanului. Toate bălţile sau albiile care înconjoară satul astăzi erau pline de mult stuf. Iarba de pe izlazul actual, pe vremea aceea era înaltă cât un lan de grâu în faza verde. Ciobanii au observat că sunt condiţii optime de iernat şi au construit colibe sănătoase la o distanţă de 100 m de râul Buzău. Râul Buzău constituia o condiţie optimă pentru asigurarea apei pentru oi. Pentru construirea colibelor şi saivanelor aveau materiale din belşug. Material lemnos de la pădure, nuiele de cătină pentru îngrădit pereţii, pământ galben necesar la pămânstirea pereţilor şi mult stuf pentr acoperit colibele, precum şi pentru adăpost la oi (saivane).

În anii următori majoritatea și-au refăcut locuinţele dându-le aspect de mici căsuţe modeste. Încet, încet s-a conturat o mică aşezare de ciobani ardeleni pe malul Buzăului. În anii următori, unii dintre ei se întorceau la locuinţele din Ardeal şi aduceau şi pe ceilalţi membri ai familiei şi bruma de lucruri ce mai aveau. Acea mică aşezare de pe malul Buzăului se regăseşte în documente, în Arhivele Statului din judeţul Buzău, sub denumirea de „Sătuc”. Însă un lucru n-au putut prevedea acei ciobani. Râul Buzău. La un număr de ani, în special primăvara, inundă. Pe vremea aceea malurile râului Buzău nu erau regularizate ca astăzi şi ieşea destul de des din albie. La aceasta contribuia şi firicelul de apă numit Tochila, care asigura în mod natural o scurgere a apei Buzăului cu Călmăţuiul. Ciobanii si-au mutat colibele pe platforma care începe din vatra satului Bentu, Poşta (loc în care opreau poştalioanele de pe ruta Buzău-Brăila pentru a-şi adăpa caii din gârla Buzăului), Mânzu, până la Cilibia. Această platformă este mai înaltă faţă de iazul comunal cu unu, doi metri. Terenul pe care se opriseră ciobanii era proprietatea marelui boier, medelnicerul Săndulache Musceleanu. El a dat oamenilor teren pentru construirea de case având în vedere faptul că unii membrii ai familiilor de ciobani lucrau pe moşia lui.

Pe vremea aceea nu exista cale ferată (aceasta a fost pusă în funcţie în 1873, fiind cunoscută ca magistrala C.F.R. 500), astfel că se forma un convoi de căruţe aproximativ zece care erau trase de boi şi cai din herghelia boierului. La Brăila, pe malul Dunării, negustorii aveau depozite mari din zid unde primeau marfa, pe care o expediau cu vaporul până în inima Europei. Astfel că România era numită pe drept cuvânt „grânarul Europei”. Incepând cu anul 1860, la frageda vârstă de 15 ani, cilibiul Radu Ţiţei, (tatăl viitorului matematician şi academician Gheorghe Ţiţeica) împreună cu bentarul Mitică Crăciun (din neamul lui Corciu, ciobani înrudiţi cu cei din neamul Moise) şi alţi flăcăi, pleacă la Brăila unde se angajează în port, ca mecanici, macaragii, hamali, alţii la o firmă italiană ce construia şoseaua Buzău-Brăila, sau la calea ferată. În sat se vorbea deja despre cei care lucrau la aceste firme controlate de proaspătul stat România (rezultat al Unirii din 1859, ca fiind ai lu’ ministeru).

Starea socială a locuitorilor din zonă

În virtutea obiceiului pământului, locuitorii sătucelor Cilibia, Bentu, Gălbinaşi, Tăbărăşti puteau folosi pământ pentru arat, semănat, cosit, păşunat în mod nelimitat, cât le trebuia, cu singura obligaţie de a da proprietarului moşiei a zecea parte din orice fel de produs agricol şi gospodăresc, cunoscută ca zeciuială. Unii stăpânitori de moşie au căutat să limiteze, drepturile sătenilor, dând mai puţin loc, dar domnitorii fanarioţi, ca Mihai Şutu, în a doua domnie (1791 - 1793) şi Alexandru Moruzii, tot în a doua domnie (1799-1801), dau hrisoave ca sătenii să nu fie opriţi pentru trebuinţa hranei lor. În urma războaielor de la începutul veacului al XIX-lea, stăpânitorii de moşii au luptat să restrângă acest drept şi să-i supună pe săteni la zile de clacă în folosul lor personal.

Între anii 1831 şi 1848, lupta dintre săteni şi stăpânitorii de moşie se ascute, se nasc nemulţumiri mari şi chiar revolte, care se sfârşesc de fiecare dată, în folosul celor puternici. Starea aceasta rea, apăsătoare şi nemultumitoare se sfârşeşte cu reforma agrară din 1864 a domnitorului Al.I.Cuza şi a sfetnicului său Mihail Kogălniceanu, când se dă pământ sătenilor după categorii. Proclamaţia domnească anunţa pe ţărani: „claca e desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre” la 14/26 august 1864 (publicată în Monitorul Oficial nr. 181, sâmbătă 15/27 august 1864).

La 1864 locuitorii satelor sunt împroprietăriţi după categorii: cei cu 4 boi, cu 11 pogoane; cel cu 2 boi, cu 7 pogoane şi 19 prăjini; cei cu braţele cu 4 pogoane şi 15 prăjini şi cinci cu locuri de casă, cu 498 stanjeni, în total 76 locuitori şi clerul cu 17 pogoane. Dezvoltându-se agricultura (cu maşini de treier, pluguri de fier), făcându-se şi export de cereale, pământ nu era de ajuns: unii săteni au primit loturi la 1881 pe moşia satului Tăbărăşti (fostă a Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti). Cei ce au primit loturile s-au numit „Însurăţei”. Veteranii din Războiul de Independenţă 1877-1878, din Cilibia şi Bentu, au fost împroprietăriţi în moşia Vîrtoapele a Mănăstirii Banu.

După răscoala din 1907, satele Cilibia şi Bentu au primit islaz pentru păşunatul vitelor din moşia Bentu-Dudeasca, ce era stăpânită de Eforia Spitalelor Civile după testamentul din 4 martie 1877 făcut de Ana S. Musceleanu, acestei instituţii, neavând moştenitori. După războiul mondial 1916-1918, moşia Bentu-Dudeasca, la 1923, s-a parcelat toată - nefiind moşie individuală - în folosul sătenilor din Bentu, Cilibia, Ruşeştu, Gălbinaşi şi împrejurimi. La început, locuinţele erau foarte modeste. O locuinţă se compunea dintr-o singură cameră mai mare şi o intrare. Pentru cele trebuitoare pădurea le stătea la dispoziţie. Îngropau stâlpi groşi la colţuri, după care îşi aliniau alţii mai subţiri. Împleteau stâlpi cu nuiele de cătină şi salcie de la pădure, apoi pămânsteau pereţii cu pământ galben amestecat cu paie. Această modestă construcţie era acoperită cu stuf care creştea din belşug în bălţile din partea dreaptă a râului Buzău. În camera cea mare se improvizau unul sau două paturi, astfel încât să aiba loc toţi membrii familiei. La început, casele erau ridicate mai în interiorul curţii, în grădini. Încet, încet a apărut o nouă arhitectură a caselor care s-a numit „case bătrâneşti”. Acest tip de locuinţă a dăinuit până după anul 1850. Casele aveau o trăsătură comună: „prispa” era aşezată pe latul casei, iar casa era cu faţa la răsărit. Noul tip de casă a început să se răspândească, iar cele vechi deveneau grajduri sau aveau alte destinaţii. Prispa juca un rol deosebit. Aici se aduna întreaga familie, se luau hotărâri importante, uneori se servea masa, iar în nopţile de vară era locul preferat pentru dormit.

Noile case erau amplasate în grădina cea mare şi se ajungea la ea pe o cărare marcată de flori şi pomi fructiferi. Într-un asemenea decor au hotărât probabil, mecanicul de vapor fluvial, Radu Ţiţei şi soţia sa Stanca Ciolănescu să plece la Turnu-Severin, un loc mult mai civilizat şi avansat tehnologic, aflat mulţi ani sub stăpânire austriacă. Acolo avea să se nască, la 04/17 octombrie 1873 Gheorghe Ţiţeica. Numele de Ţiţeica a fost luat de la faptul că, în acea perioadă era la modă ca, la naşterea unui copil, să i se dea un nume rezultat din combinaţia numelor părinţilor. În speţă, copiii soţilor Ţiţei şi Ciolănescu au fost trecuţi în acte Ţiţeica (de la Ţiţei şi Ciolănescu, rezulta Ţiţeici. Această explicaţie am primit-o prin anii 1970 când terminam clasa a VIII-a, de la profesorul de limbă franceză, Nenu Petre.

Repere biografice ale matematicianului academician Gheorghe ŢiţeicaGh. Titeica, arbore-genealogic

La scut timp după ce vaporul fluvial încărcat cu grâu din Bărăgan a acostat la Turnu- Severin, iar Radu şi Stanca Ţiţei au hotărât să se stabilească aici, avea să se nască în octombrie 1873 primul copil al tinerei familii. Băieţelului Gheorghe, aveau să-i urmeze trei fete, Elena, Maria şi Ana.

Cei patru copii aveau să fie crescuţi cu grijă şi dragoste de mama lor Stanca. În jurul anului 1880, orăşelul Turnu Severin avea circa 13.000 de locuitori, în plină ascensiune economică datorită înfiinţării Şantierului Naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă.

În localitate existau numeroase comunităţi dar cea germană era cel mai bine organizată. La vârsta de şase ani, Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş, apoi a urmat şcoala primară în Turnu-Severin, obţinând în fiecare an, premiul I.

La îndemnul profesorilor şi unor prieteni, uimiţi de uşurinţa cu care Gheorghe învăţa şi de raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns, modeştii săi părinţi au făcut eforturi şi l-au înscris pe fiul lor la liceul din Craiova. Începând cu anul şcolar 1885 până în 1892, Gheorghe Ţiţeica a frecventat cursurile Şcolii Centrale din Craiova, actualul Liceu „Carol I“. Aici s-a făcut din nou remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele, dar în special la matematică, obţinând în fiecare an premiul I, precum şi bursa de studii „Eufrosin Poteca“, care consta din suma de 30 lei lunar şi întreţinere gratuită în internatul liceului. În ultimul an de liceu, tatăl său trece în nefiinţă, iar tânărul Gheorghe este nevoit să-şi ajute financiar familia, din bursa primită, dar şi din meditaţii. Era un tânăr deosebit de activ, sufletul tuturor activităţilor cultural-ştiinţifice organizate şi desfăşurate de elevi. Pasionat de vioară, cânta frecvent la concertele şcolii şi se implica serios în conducerea rubricii de matematică din „Revista şcoalei“. Constant, publică în revistă articole dedicate matematicii, dar şi articole filozofice, studii de critică literară.

După susţinerea cu succes la 15 iunie 1892 a examenului de bacalaureat, în toamna aceluiaşi an a fost admis la Şcoala normală superioară din Bucureşti. Pe Certificatul de absolvire a liceului, directorul şcolii, fostul său profesor de matematică din clasele cursului inferior, Scarlat Mateeacu, a ţinut să adauge, la mediile anuale înscrise pe documentul oficial eliberat, o „recomandare permanentă”, în care se menţiona între altele, că distinsul absolvent Gheorghe Ţiteica „a dat dovezi de o exemplară moralitate”, a urmat „tot cursul” liceului cu un „eminent succes”. Gestul directorului său l-a impresionat profund pe tânărul absolvent al liceului şi i-a marcat întreaga viaţă. Deşi marcat de moartea prematură a tatălui său, tânărul student simte nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară şi se înscrie şi la Universitate, Facultatea de Ştiinţe, Secţia de matematică, unde audiază cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii, printre care David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul ştiinţei.

În 1895, obţine licenţa în matematică şi ocupă un post de profesor suplinitor, pentru o perioadă de aproape doi ani, la seminarul teologic „Nifon“ din Bucureşti. Pentru a accede în învăţământul superior, tânărul matematician avea nevoie de studii în străinătate.


Plecarea la Paris

Pasionat de geometrie şi cu o dorinţă nestăpânită de a se perfecţiona, în 1897 se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris, unde întâlneşte profesori renumiţi, printre care şi pe marele geometru Jean Gaston Darboux, cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate“, pe care a susţinut-o pe 30 iunie 1899, devenind al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu. Publică mai multe articole la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi în alte reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica: „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă din conştiinţa datoriei împlinite“.

4.2. Un geniu al geometriei

După susţinerea cu mare success a tezei de doctorat, tânărul Ţiţeica revine în ţară unde, în toamna anului 1899, i se încredinţează cursul de Calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, la doar 27 de ani, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine. Un profesor de excepţie, care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie. Iată doar câteva: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“, 1931, „Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor“, 1924, „Un pedagog înnăscut“. 

Un fost student al său, Nicolae Mihăileanu mărturisea: „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs, el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit, fără să se folosească de nici o notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică“.

Militant pentru răspândirea ştiinţei

Primul numar al „Gazetei” apare în 15 septembrie 1895, la o zi după inaugurarea festivă a Podului „Regele Carol I” de la Cernavodă, având deviza: entuziasm, armonie, sacrificii continue, muncă dezinteresată. Este prima revistă de matematici apărută în limba română. Activitatea revistei în primii 15 ani a fost remarcabilă. Apare „Biblioteca Gazetei Matematice”, unde au fost publicate culegeri de probleme cu răspunsuri şi indicaţii, chiar şi cărţi în sprijinul elevilor dornici să adâncească studiul matematicii. Regele Carol I şi-a manifestat dorinţa de a vedea Gazeta Matematică şi a primit în audienţă, în anul 1903, pe profesorul Gheorghe Ţiţeica. Acesta i-a prezentat toate volumele din colecţia Gazetei.

 - Va urma -

Bibliografie:

- Moise, G.; Moise, E. - Bentu, străveche vatră de așezare și locuire țărănească.

- Manolea, Gh. - Gheorghe Țițeica, un creator al școlii românești de geometrie,  http://gheorghe.manolea.ro

- Trifu, M. - Fenomenul Gazeta matematică la 110 ani – O (posibilă) istorie despre fapte și oameni,  http://www.gazetamatematica.net/?q=node/26

- Vlada, M. - 2010: Gazeta Matematică la 115 ani de apariție. Apărut în: Elearning. Romania, 2010-02-08. Bucureşti: TEHNE - Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în Educaţie.

Disponibil online:  http://www.elearning.ro. http://elearning.ro/articol.php?id_categ=4&id_articol=579

- Ceaușu, V. – Gabriela G. Țițeica și Ion Alexandru Stoenescu profesori de elită ai învățământului superior ethnic, în Revista ”Aspecte din istoria mecanicii”, nr.1 din 2010.

- Rizea, M.; Rizea, E. – Petrol, Dezvoltare și (In)Securitate, Ed. ”Societatea Inginerilor de Petrol și Gaze”, București, ediția a II-a, 2008.

footer