In memoriam I.P.S. Mitropolit Visarion Puiu - 136 de ani de la naștere și 80 de ani de la învestirea și înscăunarea sa, ca Mitroploit al Bucovinei.
Visarion Puiu poate fi considerat unul dintre marii ierarhi ai țării, care a văzut și cunoscut în scurta sa misiune ecleziastică, deţinută ca Mitropolit al Transnistriei, ravagiile cumplite produse de comunismul bolşevic al anilor celui de-Al Doilea Război Mondial. Despre personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, au fost făcute nenumărate cercetări și scrieri, din păcate incomplete, din lipsa a celor mai valoroase și atotcuprinzătoare scrieri ale sale din „Jurnalul duhovnicesc al exilului”, dispărut la ordin, imediat după moartea sa. Este posibil ca acesta să se găsească în arhivele C.N.S.A.S. sau ale Patriarhiei.
Om și prelat de o înaltă ținută morală, un ierarh drept și dârz, ce poate a fi bine alăturat marilor ierarhi din generația sa, Mitropolitului Visarion Puiu a luptat pentru Credință, Biserică și Religie, a fost un mare și vehement anticomunist, luând poziție permanent împotriva crimei și a urii propagată de acesta. Se cunoaște foarte bine că puterea care a adus după 1944 blestemul comunist, l-a condamnat la moarte pe mitropolit, în contumacie, în februarie 1946, ca, mai târziu, prin 1950, sinodul B.O.R., urmând linia impusă de partidul comunist, să-l caterisească, decăzându-l din toate demnitățile religioase, fiind considerat un criminla trădător al religiei și poporului românesc.
Cu mare dăruire și cu adâncă cucernicie, preotul profesor Florin Tuscanu din Protoeria Romanului, poartă cu mare grijă lupta și gândurile spre neuitare în memoria celui ce a fost I.P.S. Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei. 27 februarie 2015 reprezintă 136 de ani de la nașterea sa și 80 de ani (1935-2015) de la investirea și înscăunarea sa, ca mitroploit al Bucovinei. Aceste gânduri spre neuitare, adunate de munca fără preget a unui adevărat cucernic Slujitor din Protoeria Roman, vine astăzi parcă să ne arate că memoria pentru noi, românii, și pentru întreaga noastră mare și frumoasă Tară Românească, e împinsă într-un con de umbră, special parcă, spre uitare și nepăsare.
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, cunoscând că avem legi care nu-ţi dau voie să gândești după mintea ta, ci să spui numai ce este permis.
Am văzut, citit, ascultat zilele ce au trecut, cu cât fast și pioșenie, s-au comemorat 70 de ani de la eliberarea de către Armata Roșie sovietică, a lagărului nazist de la Auschwitz. Nimic de zis, e de admirat și de ținut minte ca o rememorare continuă a tot ce s-a întâmplat atunci, genocid, holocaust și este de păstrat această amintire întru neuitare, chiar dacă unele mici amănunte au fost date oarecum uitării, iar ideea însă de mare generozitate ca ele să nu se mai repete, a cam rămas de ordinul unui deziderat depășit din păcate acum, văzând tragediile care se întâmplă zi de zi, pe întreaga scenă a lumii, aproape în fiecare clipă. Rămâne însă, ca un bun de neprețuit, meritul și implicarea spre neuitare și nerepetare. Am fost cu mulţi ani în urmă într-un scurt concediu, era în 1978, pe vremea comunismului și am reușit în mare fugă să văd Ungaria, Cehoslovacia, în drum spre Polonia. La întoarcere, am făcut o oprire în orașul Czestochowa și am vizitat din curiozitate Auschiwitz-ul. Am putut vedea atunci, așa cum apărea el atunci, înfăptuirea greu de înțeles a urii naziste paranoice, lăsat parcă anume să fie văzut spre adevăr și neuitare. Din păcate, acest monstru al urii și nedreptății, nu a fost singurul, timpul și cercetările descoperind altele și altele și mai grozave și mai pline de urgie neînțeleasă. Ceea ce se vede și se artă acum la T.V. sau în ziare, este cu totul și cu totul altceva. Ar mai fi atâtea și atâtea de spus, dar mă opresc aici, cunoscând că avem legi care nu-ţi dau voie să gândești după mintea ta, ci să spui numai ceea ce este permis.
Uitarea, nepăsarea, amnezia impusă, ca și spălarea minților sunt la ordinea zilei.
Mă întorc deci la memoria și la ținerea noastră de minte a tot ce a însemnat trecutul nostru, al țării noastre, obligată la o cât mai bună și repede uitare, nepăsare și amnezie. Se pare că suntem cobaii pe care acest experiment a prins și a reușit, mai bine chiar decât s-a dorit de către cei care l-au impus aproape în fiecare clipă. Şi la acest lucru se adaugă, intenționat, inepțiile nenumăratelor legi ale învățământului, pentru tinerele generații, impuse spre confuzie, nepăsare și necunoaștere, lucru care vrea parcă anume să confirme că istoria, ținerea de minte și memoria a ceea ce a fost, sunt idei nefolositoare și de neurmat. Uitarea, nepăsarea, amnezia impusă ca și spălarea minților sunt la ordinea zilei. Dar e prea mult pentru un biet bătrân și las acum aceste fapte și lucruri în Plata Domnului, cer doar îndurare pentru aceste cugetări dureroase. Mă întorc așadar, la gândurile bunului meu prieten, preotul Florin Tuscanu - nu știu dacă îmi va accepta termenul de prieten - și încerc să arăt în concepția mea cine a fost Visarion Puiu, omul și prelatul a cărui valoare și amintire trebuie necontenit pomenită, spre a nu fi dată uitării, așa cum se vrea și încă se mai caută.
A plecat din această lume nefiind dat uitării de cei care-l condamnaseră la moarte și caterisire.
Păcat, că azi și acum sunt din ce în ce mai puțini cei care știu cine a fost acest mare mitropolit, martir al dreptei credințe. Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, nu mai necesită o prezentare în plus, față de multitudinea cercetărilor și scrierilor de înaltă calitate și probitate ce au apărut. Figura sa impunătoare în care strălucea hotărârea și dârzenia, sub lumina caldă a bunătății și dăruirii creștinești, poartă expresia reală a fizionomiei sale umane și evocă cu mare semnificație un simbol al bisericii creștinești. A avut o activitate prodigioasă și neobosită în cadrul Bisericii Ortodoxe, începând cu anul 1905, dată când, terminând Facultatea de Teologie din București, și când a îmbrățișat viața monahală, până în 1964, când s-a sfârșit la 10 august, în mica localitate Viels Maisons de lângă Paris, în care a trăit bolnav, obosit și părăsit în ultimii ani din viață. A plecat din această lume nefiind dat uitării de cei care-l condamnaseră la moarte și caterisire, căci imediat după decesul său, trimiși speciali ai Patriarhiei sau ai autorităților de la București, sosite ca soli negrii și necreștinești ai morții, să-i răscolească puținul avut rămas și să-i confiște până și puținele straie uzate bisericești ce mai avea, precum și neprețuitul său Jurnal al Exilului, de foarte puțini cunoscuți și care încă și acum e socotit dispărut și de necercetat.
La 14 septembrie 1939, trimitea o scrisoare personală adresată lui I.V.Stalin.
Scrierile sale, puțin cunoscute, unele deloc, sunt pline de dăruire, înțelepciune și înțelegere religioasă. În ele găsești harul de a vedea clar și cuprinzător dinamica vieții creștine în neprețuitele ei aspecte, de mare valoare culturală și teologică. Sunt mult mai mulţi și mai apropiați și bine pricepuți în ale scrisului despre acest atât de reprezentativ mitropolit al bisericii noastre, încât eu, fără a avea o pregătire de specialitate, încerc să arăt în această sumară expunere, două acțiuni mai puțin cunoscute ale I.P.S., care arată o dată în plus, ținuta morală proprie unui înalt prelat și mai ales dârzenia de luptător în apărarea credinței creștine. În 1939, când norii negri se abăteau asupra Europei și a lumii întregi, parcă intuind cataclismul pe care-l va aduce cel de-Al Doilea Război Mondial, din poziția unui Mitropolit care păstorea frumoasa Bucovină, dar atât de aproape geografic de poftele malefice ale unui U.R.S.S. hrăpăreț și revanșard, căruia Germania nazistă, în intenția de a-și realiza dorințele cotropitoare în Vest, îi deschideau larg poftele de ocupare și expansiune în Est, I.P.S., trimite la 14 septembrie 1939, prin intermediul Ambasadei Sovietice la București, o scrisoare personală, adresată lui I.V.Stalin. Copii de pe acesată scrisoare au fost depuse la Patriarhia Română, la Guvernului de la București, din țară și direct Vaticanului, precum şi Ambasadelor Germaniei, Italiei, Franței, Elveției, Marii Britaniei, Nunțiaturii Apostolice.
Abia în 1990, cu prețiosul sprijin al Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, i s-a reabilitat memoria.
Astăzi, această faimoasă scrisoare la vremea ei, de un mare har ecleziastic și de bună actualitate pentru lumea creștină și nu numai, probabil că se păstrează în arhivele necercetate, ale securității și în mod sigur și în dosarul de acuzare care a stat la baza condamnării sale la moarte, în contumacie, la 20 februarie 1946, de către ilegalul și ticălosul Tribunal, așa-zis, al Poporului, în realitate un instrument al bunului plac comunist, impus de Moscova, spre distrugerea valorilor Neamului Românesc. Încă și acum, lucru greu de înțeles în tainele bisericești, este faptul nevrednic și necreștinesc, când în 28 februarie 1950, Sinodul B.O.R. de atunci, la presiunea și ingerința impusă de patriarhul Justinian Marina, hotărăște caterisirea sa, decăzându-l din toate demnitățile și drepturile religioase. A fost rușinos și dureros să fie condamnat și considerat un criminal, trădător al Biserici și al poporului român credincios. Au trebuit să treacă 50 de ani de la acestă mârșavă acțiune comunistă, ca abia în 1990, cu prețiosul sprijin al bunului său prieten din tinerețe, prelatul de o valoare deosebită, Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, să i se ridice oficial hotărârea caterisirii, Sf. Sinod al B.O.R. din acea vreme, reabilintâdu-i memoria, încuviințându-i întreaga activitate ecleziastică din exil și validând toate actele și înfăptuirile religioase, petrecute după caterisirea din 1950. Din păcate însă, nimeni, nici până azi, nu a căutat şi nu a îndrăznit să încerce să facă ceva pentru anularea odioasei sentințe penale din 1946, când a fost condamnat la moarte de acel odios și netrebnic Tribunal al Poporului. O atare acțiune e prea temerară chiar și asăzi.
I-a cerut lui Stalin să pună capăt persecuțiilor religioase.
În scrisoarea adresată lui Stalin, mitropolitul acuză politica sovietică de lipsa toleranței religioase a cultelor, persecutarea și distrugerea tuturor credințelor și bisericilor din imensa Rusie, de suprimare a libertăților religioase și de îndepărtarea poporului, în special a tineretului și a militarilor de la credința religioasă ce o practică. Multe biserici sunt și au fost dărâmate, în special în sate și comune mai îndepărtate, altele au fost transformate în cinematografe sau magazii. Clerul a fost persecutat, desființat prin orice mijloace, alungat în Siberia, unde închisoarea sau moartea erau aceleași, fie pentru creștin, musulman, sionist sau de orice altă credință. În încheiere, după ce îi arată clar exemple de situația ce o semnalează, îi cere hotărât lui Stalin să pună de urgență capăt persecuțiilor religioase, să ocrotească clerul atât cât a mai rămas și să apere biserica de imixtiunile politice purtate de bolșevici, prevestind încă de pe atunci, că un regim nelegiuit, nedrept și nemilos cum este cel comunist, va duce în final, din lipsa credinței în Dumnezeu, la prăbușirea imperiului ticălos sovietic, sub o formă sau alta, căci poporul rus pravoslavnic și credincios, suportă cu greu și ură lipsa, îndepărtarea și desființarea religiei. Nu se știe ce s-a întâmplat cu această scrisoare din 1939 și nu se cunoaște până în prezent dacă a ajuns la destinatar și dacă a existat sau nu o reacție din partea sovietică, dar începuse de mai bine de două săptămâni războiul și lumea privea împietrită la nimicirea Poloniei și împărțirea ei între cei doi mari satrapi ai secolului al XX-lea, Stalin și Hitler. Si era doar începutul! În orice caz, cei care în 1946, l-au condamnat la moarte au avut în vedere curajul opiniei ce a arătat în acea scrisoare Mitropolitul Visarion Puiu, adresată celui mai sângeros tiran al epocii. Este de asemenea de reținut, că, odată ajuns în noua sa mitropolie a Transnistriei, spunea cu toată dreptatea că ceea ce-i scrisese lui Stalin cu timp în urmă nu zugrăvea decât într-o palidă măsură grozăviile reale ale distrugerilor, pe care blestemul comunist îl făcuse bisericii, credinței și oamenilor. Şi câtă dreptate avea!
O scrisoare adresată personal lui Adolf Hitler.
O a doua partea din ceea ce doresc să arăt, se referă tot la o scrisoare, de data aceasta făcută dintr-o altă poziție, aceea care viza pe aliatul german cu care luptam în comun și direct împotriva urgiei bolșevismului. Această scrisoare era adresată personal lui Adolf Hitler, cum fusese şi cea adresată lui Stalin. Se întâmplau lucruri greu de înțeles, crezut și explicat, chiar și pentru acele timpuri, când era totuși război. Este vorba de o luare de poziție fermă și hotărâtă împotriva modului cum trupele S.S. din armata germană, sub comanda unui general, căutau să impună, într-o zonă mică a Trasnistriei, în care se aflau din întâmplare în trecere, ideea că este de dorit să nu mai existe nici o religie, propovăduind ateismul noului om german, încercând cu înverșunare în fața unor bătrâni și copii îngroziți și speriați, în mod precis fără nici o șansă, noua religie nazistă. Luarea de pozitie este provocată de aflarea conținutului raportului Ambasadei Franței la București din 11 februarie 1942, înaintat autorităților române, cu privire la situația religioasă din Transnsitria. Cum raportul Ambasadei Franţei a ajuns normal pe filieră diplomatică la Ministerul de Externe Român, acesta a fost trimis spre știință Guvernământului Transnistriei de la Odesa, ajungând în felul acesta și la I.P.S. Cum lucrurile și faptele arătate în raport erau întru cumva cunoscute, atât la Odesa cât și la București, dar permanent marelui aliat i se treceau multe cu vederea, Mitropolitul Visarion, neținând seama de cutumele diplomatice, nu ezită nici o clipă și-i adresează direct Führerului o scrisoare de protest. Ministerul de externe Român, precum și Patriarhia și guvernul nu au permis ca scrisoarea mitropolitului să ajungă la destinatar, dar autoritățile române de la București și Odesa, au găsit înțelegerea autorităților germane și au rezolvat în același timp atât nemulțumirile franceze, cât și pe cele ale Mitropolitului Transnsitriei, despre acele fapte total îndreptățite.
Este nedrept că nici astăzi comunitatea evreiască nu vrea să recunoască aceste fapte
Poziția Mitropolitului Visarion Puiu, a fost întotdeauna aceea de a milita pentru unitatea creștină, fiind în același timp și un adept al libertății credințelor. Dacă pentru unitatea și măreția creștinismului a activat neobosit încă de pe vremea când își susținea teza de licență, anii războiului, distrugerile materiale și morale provocate populațiilor sub comunism și poate în egală măsură și sub nazism, îl fac să-și canalizeze eforturile în apărarea libertăți tuturor cultelor și credințelor. Astfel, în sudul regiunii, unde erau sate și localități de găgăuzi și tătari mahomedani și creștini la un loc, în bună înțelegere și conviețuire, s-a îngrijit și a alocat din puținele fonduri ce le avea mitropolia, sume pentru repararea și refacerea lăcașurilor de cult distruse, precum și pentru marea moschee din Odesa care a fost reparată și renovată. In zonele unde s-au aflat evrei dislocați din Basarabia sau Bucovina de Nord, s-a hotărât cu administrația de la Odesa și cu acordul guvernului de la București, să se permită deschiderea de sinagogi acolo unde ele mai existau (spre furia și dezaprobarea germanilor). Au existat atari sinagogi date în folosință la Odesa, la Tiraspol și Ovidiopol, iar în lipsa acestora, populația având dreptul ca peste tot unde se afla să-și amenajeze și improvizeze case de rugăciuni. Este nedrept că nici astăzi comunitatea evreiască nu vrea să recunoască aceste fapte şi susţine ideea inexistentului holocaust înfăptuit de români, atât de important pentru comunitate acuma, fiindcă ar avea mult de suferit prin această recunoaștere.
In Odesa, tot prin grija mitropoliei a putut funcționa catedrala Romano-Catolică, o biserică baptistă (acceptată de germani) și una adventistă. Aceste fapte dovedesc o dată în plus că în situația dată și ca urmare a grozăviilor războiului pe care toată lumea îl suporta în aceeași măsură, a contat harul cu care a luptat Visarion Puiu, pentru apărarea și protejarea tuturor cultelor și credințelor, spunând că, în acele momente, lumea este prea îndurerată și apăsată, iar biserica, atât cât poate prin menirea ei, trebuie să fie un sprijin și ajutor moral al tuturor. Din păcate, scrisoarea adresată lui Adolf Hitler, nu s-a păstrat în totalitate, probabil că se află în arhiva secretă a Ministerului de Externe sau a Securității, dar ceea ce redau eu fragmentar e luat din puținele lucruri ce au mai rămas din actele și însemnările lui Olivian Verenca, după ce acesta a fost arestat și bunurile i-au fost confiscate. El trebuie să rămână cunoscut ca un bucovinean drept și cinstit, bun prieten și apropiat al mitropolitului, atât la CernăuțI, cât și la Odesa.
„Să fim lăsați să promovăm toleranța creștin-religioasă, respectând domnia legii și a credințelor de orice fel”.
Spunea mitropolitul Visarion adresându-se lui Hitler: „Nici păgânii romani, care-i aruncau pe creștini fiarelor, spre desfătare în circurile lor, nu au putut să clatine credința în Dumnezeu de atunci și până acum și cum aș putea eu un umil slujitor al Domnului să nu mă revolt când văd că un mare general al marelui Reich, îmbracă pulpana înroșită de sânge a celor cu secera și ciocanul și lovește aidoma bolșevicilor în credință și sfânta biserică. Poporul nostru drept credincios, a pornit un război sfânt împotriva celei mai nelegiute ideologii și acum aici am ajuns să cunoaștem din plin grozăviile comunismului și ticăloșeniile celor fără de credință văzând și cunoscând acuma îndoctrinarea foțată petrecută nu de mult, ca și toate acțiunile anti creștine, iar toate regulile lumești și religioase, grav încălcate și drastic pedepsite de criminali bolșevici, în acest război, acel general al dvs. de partea cui luptă.
Credem cu toți în Iisus Hristos, fiul Domnului Dumnezeului nostru, cel care a murit pentru păcatele noastre spre a ne mântui. Aici și acum, mai mult și mai tare ca nicăieri, trebuie să ne gândim la cei în suferință (nu a le provoca altele în plus) și asta înseamnă în aceste timpuri și nu numai, să facem totul pentru sufletele lor cu iubire și milostenie spre slava Tatălui Ceresc. În clipa de față gândesc că pentru acești oameni, forțați atâția amar de ani să trăiască în silnicie, întuneric și minciună, sper că nu greșesc adresându-mă direct domniei voastre cu marea rugăminte de a fi de partea celor care vor să le readucă credința în Tatăl Ceresc și să fim lăsați să promovăm toleranța creștin-religioasă, respectând domnia legii și a credințelor de ori ce fel”.
Memoria și activitatea I.P.S. Visarion Puiu va dăinui de-a lungul timpului.
Această admirabilă epistolă a I.P.S. Visarion, s-a datorat faptului remarcat mai sus, că, într-o comunicare a Ambasadei Franței, se arăta că un general german, se opune readucerii clerului catolic în localități din Transnistria, unde mai erau resturi de drept credincioși ai catolicismului, căutând să impună ateismul nazist. Nu am posibilitatea acum de a verifica în întregime autenticitatea celor consemnate de Verenca, bunul Dumnezeu l-a luat la el cu anii în urmă, dar cunoscând dârzenia luptătorului Visarion Puiu, sunt convins că relatările îmbracă cu fidelitate gândirea mitropolitului. Memoria, precum și activitatea I.P.S. Visarion Puiu, dăinuie de-a lungul timpului și va dăinui ca o dăruire plină de har a unui mare ierarh. Ea se poate înscrie, alături de a altor mari drept credincioși, în rândul celor ce au avut de suferit, cu prisosință și total nedrept, prigoana și vrăjmășia declanșată de blestemul communist asupra întregii omeniri și în special asupra bisericii și a slujitorilor ei. Si-a iubit Neamul și Tara, cu toată ființa sa și cu toate că rămășițele lui pământești sunt încă departe de Tară, locul lui, alături de alți mari ierarhi, va fi din totdeauna în rândul slujitorilor de seamă ai Bisericii și Neamului Românesc.
Unde este nevoia de memorie și de viața noastră cea adevărată, pentru noi și pentru tot ce este românesc?
Mă întorc la începutul acestor rânduri și mă întreb unde mai este nevoia de memorie și de viața noastră cea adevărată, pentru noi și pentru tot ce este românesc? Uitarea ce ne-a fost impusă nu poate fi dată la o parte nici măcar acuma și probabil, încă mult timp de acum încolo, cât se caută să ne mai fie indusă și impusă. Din țara noastră au dispărut toți oamenii adevărați, s-a dorit și se doreșete să nu mai avem modele și nici credință; am ajuns o turmă împinsă și dusă spre amnezie și uitare, avem doar odăjdii goale, poleite și cumplită dezamăgire. Nume a tot ce a fost românesc în valorile neamului au devenit de neauzit și necunoscut, au fost bine acoperite de cei ce au manipulat uitarea și încă o mai fac.
Să încercăm să dăm la o parte mantaua hâdă și nemiloasă a uitării, a abandonului și a nepăsării și să revenim la cei ce am fost odată.
Stăm adesea umili și neputincioși în fața televizoarelor și privim doar ceea ce se vrea să știm și să cunoaștem, în rest liniște, nepăsare fără nici o reacţie. Uitați-vă și gândiți-vă doar la un lucru simplu și normal. Toate marile țări ale lumii au o zi festivă în care-și sărbătoresc existența și istoria: America, Franța, Germania, Rusia etc., etc. Acea dată e o zi marcată de bucurie și mândrie, căreia i se acordă toată importanța și onorurile. Avem și noi zilele noastre de 1 decembrie sau 24 ianuarie, sărbători naționale, dar până și aceste zile care ar trebui să strângă în ideea de neam curat și cinstit pe toți românii, au ajuns să ni le batjocorim singuri sau la comandă, prin gesturi și urlete de mahala, mârlănie și huiduieli politice revanșarde. Aici s-a dorit să fim aduși. Uitarea este stilul nostru de viață și înțelegere! E mai bună nepăsarea și neimplicarea, memoria și tot restul, fiind lăsate la o parte. Este suficient să fim hrăniți și înșelați cu complicitatea întregului aparat media, spre inducerea voită în eroare, spre a asista doar la lupta nesfârșită cu corupția și marii corupți, spre a nu mai vedea și observa realitățile hotărâte de alții, ce ne vor decima și duce la pieire. Hai să încercăm să dăm la o parte mantaua hâdă și nemiloasă a uitării, a abandonului și a nepăsării și să revenim la cei ce am fost odată!
Cum să mai vorbești despre Visarion Puiu, uitat între străini, la o atât de mare distanță de la moartea lui și de la cei 80 de ani de la învestire? Cum să-ți mai faci auzită vocea de neauzit despre el, în vacarmul spectacolelor jalnice care ni se oferă până la saturație, până la insuportabilul fizic, de toate vocile distonante ale caricaturilor politicianiste de azi? Ar fi o minune, dar și un mare deziderat, ca, lângă noi, toți oamenii adevărați și cinstiți ce s-ar mai afla, să pună umărul cu mare dragoste, spre reînvierea neamului, iar marele mitropolit Visarion Puiu ar veni cu duhul și gândul bun alături de noi toți și s-ar afla cu mare dragoste în primele rânduri, spre slava Tatălui Ceresc.