Revista Art-emis
„Eu nu știu pentru ce am fost condamnat!” (4) PDF Imprimare Email
General Col. (r) Iulian Vlad   
Joi, 13 Aprilie 2017 09:40

General-colonel (r) Iulian VladAmbasadorul U.R.S.S. în România, Evghenii Tiajelnikov și scenariul arestării mele

Convenisem cu Nicolae Militaru în ajun, ca a doua zi, pe data de 30 decembrie 1989, să merg la M.Ap.N. cu două planuri foarte importante care, după cum o să se vadă, le-am prezentat. Ce s-a întâmplat însă cu acele documente, inclusiv cu copiile lor care rămăseseră în fișetul meu de la minister, nu știu. După arestarea mea, a fost măturat totul... Fiind plecat de la minister din ziua de 21 decembrie 1989, mai întâi la C.C. unde am rămas până în noaptea de 23/24 decembrie și apoi la M.Ap.N. mai multe zile de-a rândul, le-am spus lui Iliescu și celorlalți de față că nu pot să conduc colosul care este Ministerul de Interne cu un telefon de pe colțul unui birou de la Ministerul Apărării Naționale, că am nevoie de colaboratori măcar pentru a nota ordinele ce le dau ori pentru a rezuma rapoartele care vin de la unități. În același timp eram zdrobit de oboseală, nu mai dormisem de mai mult de o săptămână. Mă simțeam aproape epuizat. Dar mai mult decât atât, nu puteam să-mi asum, fără termen, răspunderea conducerii Ministerului de Interne dintr-un loc din afara Instituției și fără minimumul de mijloace necesare. Așa fiind, aflându-mă cu generalul Gușă la generalul Militaru și de față fiind și Ion Iliescu și alți câțiva din cei cu care se înconjurase, am spus să audă toți: „Eu trebuie să merg la minister. Instituția aceasta nu poate funcționa normal fără o conducere la fața locului".

Toți cei prezenți, luați probabil prin surprindere de cele spuse de mine și de tonul hotărât folosit, s-au uitat unii la alții fără să scoată o vorbă. Tăcerea lor am luat-o ca un accept, astfel încât în timpul cel mai scurt m-am înapoiat la fostul meu loc de muncă.
Ajungând la Ministerul de Interne, am mobilizat șefii de unități, cărora le-am dat teme și termene ca în câteva ore să-mi prezinte propuneri, puncte de vedere etc. cu privire la proiectele de mai jos. Apoi am lucrat o zi și o noapte neîntrerupt la cele două proiecte foarte importante:
- Primul material denumit „Stadiul măsurilor întreprinse și direcțiile de acțiune pentru clarificarea diversiunii teroriste din perioada 22-23 decembrie 1989" era un plan coerent și realist pentru identificarea adevăraților teroriști și începea prin trecerea în revistă a posibilelor scenarii. Deci, concepusem un plan pentru descoperirea adevăraților teroriști (dacă au existat), pentru că unii ne considerau pe noi ca fiind teroriști. Or din unitățile noastre nu s-a tras un foc de armă. Pentru că ar fi fost suficient să se fi tras un singur cartuș și n-am mai fi putut să demonstrăm că nu s-au folosit arme de foc.
- Al doilea material era intitulat „Proiect de reorganizare a Departamentului Securității Statului ca Serviciu de Informații pentru Siguranță Națională". Era o schița dezvoltată a viitoarei structuri de securitate ce urma a fi subordonată Ministerului Apărării Naționale, pentru că așa dorea Nicolae Militaru sau, poate, așa primise instrucțiuni de la șefii săi din G.R.U.

În dimineața zilei de 31 decembrie, pe la orele nouă, am dat telefon că sunt gata cu cele două lucrări. Militaru ajunsese să nu mai răspundă personal la niciun apel telefonic... Lângă aparat era postat colonelul Șerb, șeful Transmisiunilor de la armată. El ridica receptorul și îl ducea la ureche lui Militaru. I-am zis:
- Sunt în măsură să vă prezint documentele pe care le-am elaborat.
- Da, tovarășe Vlad, ne vedem, dar poate peste o oră-două. O să vă dau eu un telefon când să porniți.
Am așteptat o oră-două, dar n-am primit niciun telefon. Am sunat din nou. Mi-a răspuns omniprezentul colonel Șerb:
- Tovarășul ministru e plecat, dar a zis ca vine la ora unu.
M-am hotărât să plec dar când să pornesc, primesc din nou telefon:
- Tovarășul ministru a zis să veniți la ora două. Probabil că nu erau perfectate toate momentele pentru ceea ce urma, inclusiv finalizarea pregătirii părții tehnice, logistice. Dar pe urmă mi-am dat seama că lucrurile erau infinit mai de amploare. În fine, am plecat spre M.Ap.N. cu adjuncții mei, generalii Stamatoiu și Bucurescu, precum și cu generalul Vasile Gheorghe, șeful Direcției C.I. militare. Pe generalul Ștefan Alexie, Secretarul de Stat, nu l-am luat Și s-a supărat. De ce nu l-am luat? I-am explicat cu răbdare:
- Măi Puiule - că așa-i ziceam - crezi că noi plecam să primim niște galoane și tu rămâi nebăgat în seamă? Când am hotărât să te las la minister, eu m-am gândit în primul rând la tine, la sănătatea ta.
El fusese până în urmă cu câteva zile în spital. Apoi era nevoie să mai rămână cineva și la Ministerul de Interne. Dar așa sunt oamenii. Cei mai bine îi cunoști în situații limită. În fine, am plecat spre M.Ap.N. Pe drum, aveam radioul deschis. Cred că era trecut de orele 13, când la radio s-a transmis un comunicat prin care s-a anunțat că întreaga conducere a Departamentului Securității Statului, în frunte cu generalul Iulian Vlad, a fost arestată.

Nu știu ce gânduri mi-au trecut atunci prin minte, dar acum, privind în urmă cu 27 de ani, pot să formulez câteva judecăți:
a) comunicatul fusese trimis presei din timp de autorii a ceea ce avea să urmeze, dar nu au mai revenit asupra schimbării orei;
b) nu erau puse încă la punct ultimele amănunte ale arestării, îndeosebi coordonarea cu prezența la acest moment a ambasadorului U.R.S.S. la București;
c) sconta cineva pe frica sau lașitatea mea care, la aflarea veștii, să intru în panică, eventual să comit un gest necugetat care le-ar fi ușurat îndeplinirea planurilor malefice.

Am continuat drumul, am ajuns la Ministerul Apărării Naționale, la cabinetul ministrului. Toate încăperile din jur erau pustii. Văzând că nu-mi iese nimeni în întâmpinare, am intrat în biroul ministrului. Acolo se aflau Gelu Voican Voiculescu și gl. Vasile Ionel proaspăt numit în funcția de Șef al Marelui Stat Major. Mi-au motivat că ministrul este într-o audiență. Întra-adevăr Militaru era deja cu ambasadorul sovietic Evghenii Tiajelnikov și ocupaseră locuri de unde puteau să urmărească panorama... Se postaseră la fereastra sălii de protocol! Generalii Gianu Bucurescu și Aristotel Stamatoiu, adjuncții mei, precum și generalul Gheorghe Vasile, șeful Direcției de contrainformații militare cu care venisem la întâlnirea ce ni s-a spus că nu mai poate avea loc, au fost poftiți de cei doi să plece. Dar de fapt în antecameră au fost arestați și conduși la TAB-ul care i-a transportat la locul de deținere.

Eu am rămas ultimul, iar Gelu Voican Voiculescu, care m-a condus spre ușă, mi-a spus „La mulți ani!", ceea ce putea fi luat ca o urare tradițională, având în vedere că peste câteva ore pășeam într-un Nou An. Nu acesta era însă sensul urării ce-mi fusese adresată de Voican Voiculescu, lucru despre care aveam să-mi dau seama imediat. La ieșirea din cabinetul ministrului, mă aștepta generalul Ion Hortopan, comandant al Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, care coordonase personal represiunea de la „Baricada" din fața Hotelului Intercontinental, un lt. col. în uniformă de infanterie, probabil de Ia D.I.A., și o grupă de soldați. Hortopan mi-a comunicat pe un ton oficial că are ordin să mă aresteze, a încercat apoi să mă percheziționeze și mi-a cerut să-i predau pistolul. I-am precizat că sunt neînarmat, că n-am purtat niciodată armă și i-am spus că este degradant pentru un general al armatei române să percheziționeze personal pe cineva, indiferent de gradul și poziția acestuia. I-am mai spus că în situația dată e mai bine să mă percheziționeze ofițerul. Ca urmare i-a ordonat ofițerului să facă el acest lucru. Apoi am fost luat între baionete de o grupă de soldați echipați ca de război și condus în afara clădirii la un TAB cu care am fost transportat la locul de deținere, unde am rămas până la 19 martie 1990 când, în fine, am primit mandatul de arestare. Mai departe, până la 30 decembrie 1993, am fost pe drumul pușcăriilor...

Nicolae Militaru și ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov au urmărit pe viu arestarea mea, apoi din cadrul ferestrei sălii de protocol unde stăteau alături, au trecut în revistă grupa de soldați echipată în ținută de război care m-a introdus în TAB-ul aflat lângă autoturismul „Ceaika", cu steagul U.R.S.S., ce era parcat ostentativ, la vedere.

footer