P.F. Iustinian Marina 1Un apostol neînfricat, un apologet neînfrânt, un propovăduitor dinamic, un mărturisitor neînduplecat, un apărător nemitarnic, un slujitor vrednic, harnic şi darnic precum şi un părinte bun, milostiv şi authentic, la patruzeci de ani de la mutarea din lumea aceasta, pământească şi naşterea lui în viaţa cea cerească şi veşnică (1901-1977).

Scurtă introducere şi prezentare biografică

Patriarhul Justinian Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate. Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. „Preoţia mea - mărturisea el - a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată".

Unul dintre înaintaşii săi, Părintele Dumitraşcu din Dejoi, fusese spânzurat în faţa bisericii din sat, chiar în ziua de Sfintele Paşti, pentru că se ridicase împotriva ienicerilor turci care-i jefuiau pe creştini, iar un alt strămoş se înrolase în fruntea pandurilor de pe Valea Cernei, în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Multe alte fapte ale străbunilor săi, istorisite neîncetat în familie, au lăsat urme adânci în sufletul tânărului fecior de ţărani, întreţinându-i dragostea pentru vatra părintească. Crescut în atmosfera aceasta de vrednicie a înaintaşilor, deseori, în anii copilăriei şi ai tinereţii, pe care i-a petrecut pe meleagurile natale, printre ţăranii de pe ogoare, şi-a ajutat părinţii cu braţele la coasă, la sapă şi la alte munci. Niciodată nu şi-a tăgăduit obârşia sa ţărănească şi legătura cu brazda străbună. Zestrea moştenită de la părinţi, s-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, adâncind şi lărgind principalele trăsături ale personalităţii sale: credinţa curată în Dumnezeu, dragostea de neam şi omenia ridicată la rang de virtute creştină.

Despre studiile sale teologice şi începuturile slujirii sale ca preot şi învăţător

Frământat de dorul sfânt al slujirii Sfântului Altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae" din municipiul Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din acest oraş. Şi-a început lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca, judeţul Vâlcea.
După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna Băbeni, judeţul Vâlcea. Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924 s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni. Îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.

În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi a obţinut licenţa în anul 1929. În anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a consacrat slujirii preoţeşti. Manifestând însuşiri ce depăşeau ogorul de activitate al unui preot de sat, Vartolomeu Stănescu - Episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1 noiembrie 1932, director al Seminarului teologic Sfântul Nicolae din municipiul Râmnicu Vâlcea. Pe aceeaşi dată a fost detaşat slujitor la Catedrala Sfintei Episcopii. Vacantându-se Parohia Sfântul Gheorghe din oraşul Râmnicu Vâlcea, la 1 septembrie 1933 a fost transferat, la cererea sa, preot la această parohie. În anul 1935 a fost numit şi confesor al cercetaşilor din municipiul Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1936 catehet al premilitarilor din oraş. Acum, la vârsta de 34 ani, în zbuciumul unei munci rodnice şi în plin avânt al tinereţii, i-a fost dat să sufere şi o grea înfrângere, prin pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de 27 de ani. Rămas văduv, nu şi-a înfrânt năzuinţele generoase de slujitor bisericesc şi ostenitor pe tărâm social, ducând o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi binelui obştesc. Şi-a revărsat întreaga afecţiune sufletească asupra celor doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă, asigurându-le o instruire înaltă şi o educaţie aleasă.

Preot paroh, de enorie, la sat şi la oraş

Puterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la Parohia Băbeni, judeţul Vâlcea, unde erau trei biserici, pe care le-a găsit într-o stare deplorabilă. În vara anului 1925 a renovat complet biserica parohială, cu hramul Buna Vestire, făcându-i temelie din beton armat, consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii, separând-o de cimitir şi de casa parohială. În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş cele două biserici filiale, Sfântul Nicolae şi Sfântul Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei. Totodată, a constituit corul bisericii, din elevi de la şcoala primară, care a dat în mod constant răspunsurile armonice la Sfânta Liturghie, şi a înfiinţat un comitet cultural, împreună cu care a organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale, fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc. Încât, consilierul referent eparhial care i-a făcut inspecţia la parohie în anul 1933, pe bună dreptate scria în raportul său: „Plin de energie şi cu spirit organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot cu mult prestigiu moral".

Cu aceeaşi osârdie s-a avântat şi în parohia Sfântul Gheorghe din municipiul Râmnicu Vâlcea, unde s-a transferat în anul 1933, găsind biserica deteriorată, cu crăpături în zid şi în acoperiş, încât ploaia pătrundea în sfântul lăcaş, iar casa parohială, veche şi dărăpănată, susţinută de proptele şi acoperită cu şiţă, era gata să cadă. În patru ani, cu fonduri strânse de la enoriaşi, a restaurat complet biserica. A rezidit cele două turle, a refăcut acoperişul cu tablă plumbuită pe turle şi galvanizată pe biserică, a înlocuit tencuiala în exterior şi a făcut importante lucrări interioare, inclusiv refacerea picturii. De asemenea, a construit o nouă casă parohială, cu parter şi etaj, însumând zece camere, în care a instalat cancelaria şi biblioteca parohială, cu sală de lectură. A înfiinţat şi un cor din persoane pregătite, fiind singura biserică cu cor din oraş, care prezenta anual şi câte 3-4 concerte de muzică religioasă, atât în localitate, cât şi în staţiunile balneare din judeţ. Pe lângă predicile duminicale, a susţinut şi conferinţe publice.

În timpul războiului a înfiinţat o cantină în casa parohială, dotată cu toate cele necesare, care a hrănit 60 de elevi săraci de la şcolile primare din oraş. La stăruinţele sale, enoriaşii parohiei au dăruit 100 de paturi, cu lenjeria corespunzătoare (saltele, cearşafuri, pături şi perne), spitalului pentru răniţii instalat în localul liceului de fete din municipiul Râmnicu Vâlcea. De două ori pe săptămână, prin purtarea sa de grijă, parohia aproviziona cu alimente cantina răniţilor din acest spital .

Director de seminar şi conducător de tipografie

Paralel cu slujirea preoţească, la 1 noiembrie 1932, din încredinţarea Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, a preluat conducerea Seminarului Teologic Sfântul Nicolae din municipiul Râmnicu Vâlcea, într-un moment dificil, când acesta era pe cale de a se desfiinţa, din cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiţi furnizori. Noul director, om energic şi hotărât, a stăruit atât în presa locală şi centrală, cât şi pe lângă unele personalităţi politice şi culturale ale vremii, deplasându-se în mai multe rânduri la Bucureşti, pentru menţinerea seminarului eparhial, şi a obţinut în final patronajul Ministerului Învăţământului şi înscrierea lui în bugetul statului. Totodată, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci şi minunat profesor, neîntrecut duhovnic şi adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuinţă, corectitudine şi iniţiative personale de natură economică, a reuşit să achite datoriile din trecut ale seminarului, dar să şi micşoreze simţitor taxele elevilor, uşurând astfel situaţia multor familii de săteni nevoiaşi, care se luptau din greu să-şi menţină copiii în seminar. Cu toate că taxele erau mai mici, internatul n-a avut de suferit, căci i-au fost asigurate toate dotările necesare, iar elevilor o hrană cu mult mai bună ca în trecut.

La 1 noiembrie 1938, episcopul Vartolomeu se pensionează şi este numit locţiitor arhiereul Irineu Mihălcescu Târgovişteanul. În gospodăria eparhială era mare neorânduială, iar vestita tipografie a episcopiei se găsea pe marginea prăpastiei. A fost chemat, ca specialist, Pavel Suru, fost director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, ca să preia conducerea tipografiei eparhiale, pentru a o rentabiliza. Constatând starea grea a tipografiei, acesta a întocmit un referat către episcopie, în care şi-a exprimat pesimismul că s-ar mai putea îndrepta ceva, spunând: „Dacă este ca tipografia să fie înmormântată, apoi lăsaţi ca prohodul să i-l cânte cei care au adus-o în această stare. Cine a avut foloase să aibă şi ponoase". În faţa refuzului lui Pavel Suru, Episcopia a recurs la preotul Ioan Marina, singurul om din eparhie care mai putea să încerce să aducă tipografia pe linia de plutire. Astfel, la 25 august 1939, a fost trecut de la direcţia seminarului la conducerea tipografiei eparhiale. În numai opt luni de zile, întrecând aşteptările tuturor, a achitat toate datoriile către furnizorii anilor anteriori şi a restabilit încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de tipografia eparhială, atât de necesară unei întreprinderi economice, salvând-o de la prăbuşire. În primăvara anului 1940, predă tipografia negrevată de nici o datorie, Mitropoliei Olteniei, înfiinţată în 7 noiembrie 1939, unde refuză să meargă, atât pentru durerea pricinuită de desfiinţarea, pe aceeaşi dată, a Episcopiei Râmnicului, cât şi pentru a nu se despărţi de preoţimea vâlceană, al cărei conducător era.

Preşedinte de societăţi cooperatiste, Director de bănci populare şi de cămine culturale

Ca director al Băncii populare şi preşedinte al Cooperativei din Băbeni a venit în sprijinul enoriaşilor săi, mai ales în anii de lipsuri, procurându-le la preţuri avantajoase cereale şi nutreţ pentru animale. În anul 1929, la stăruinţa sa, a luat fiinţă Banca populară a preoţilor din judeţul Vâlcea, unică în felul ei la noi. A lucrat efectiv la redactarea statutelor şi a fost ales în comitetul de conducere al cestei bănci. Zelos susţinător al acţiunilor Societăţii „Renaşterea", a conferenţiat deseori la reuniunile acesteia, cum a fost Congresul de la Turnu Severin, din anul 1930, unde a prezentat conferinţa despre „Cooperaţie şi Creştinism". La Congresul de la Craiova, din anul 1931, a fost ales membru în Comitetul Central al Societăţii „Renaşterea". În calitate de preşedinte al Societăţii „Ajutorul" a preoţilor vâlceni, a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, în care şi-au stabilit sediul Banca populară a preoţilor şi cântăreţilor, protoieria, căminul preoţesc, căminul cultural orăşenesc şi judeţean şi biblioteca acestuia. Iniţiativa a fost urmată şi de preoţii din alte părţi, încât în toate capitalele de judeţ din eparhie s-au înfiinţat societăţi cooperatiste preoţeşti.

În iunie 1942, ca preşedinte al preoţilor vâlceni, împreună cu prietenul său Mihail Roşianu, conducătorul învăţătorilor vâlceni, şi în unire cu preşedinţii asociaţilor profesorilor secundari şi cântăreţilor bisericeşti, a convocat într-o mare adunare pe toţi preoţii, învăţătorii, cântăreţii şi profesorii secundari din judeţul Vâlcea, pentru constituirea unei asociaţii culturale. Au participat la această adunare 760 de persoane. După dezbateri şi clarificări, s-a căzut de acord să se constituie o cooperativă de librărie, tipografie şi editură, cu denumirea „Înfrăţirea". S-a ales şi un consiliu de administraţie, avându-l ca preşedinte pe preotul Ioan Marina. În câteva luni s-au înscris 1250 de membri şi s-a adunat un capital suficient pentru a se cumpăra trei librării din Râmnicu Vâlcea şi alte trei librării dintre cele refugiate aici din pricina războiului (Cartea Românească din Cernăuţi, Librăria corpului didactic din Tecuci şi Librăria Mitropoliei Moldovei). Din fondurile cooperativei au fost subvenţionate cancelariile protopopeşti, cancelaria Inspectoratului şcolar judeţean, căminul cultural orăşnenesc şi s-au acordat diferite ajutoare copiilor orfani de preoţi, profesori, învăţători şi cântăreţi bisericeşti. Cooperativa a reprezentat cel mai viu exemplu de afirmare a spiritului de solidaritate a intelectualilor – preoţi, profesori
şi învăţători - din satele şi oraşele judeţului Vâlcea.

În primăvara anului 1943, la cererea Primăriei orăşeneşti, a preluat conducerea căminului cultural „Constantin Brâncoveanu" din municpiul Râmnicul Vâlcea, pe care l-a organizat în patru secţii, între care şi o Universitate populară, în cadru căreia au conferenţiat profesori universitari din Bucureşti şi Sibiu şi membri ai Academiei Române. A mai înfiinţat în cadrul căminului o bibliotecă cu peste 3000 de volume, pe care a pus-o la dispoziţia cititorilor, precum şi o orchestră şi un cor, care au dat mai multe concerte în oraş, bine primite de locuitori. A condus acest cămin până în luna ianuarie anul 1945.

Prezenţă luminoasă în viaţa publicistică

Pe lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare activitate publicistică, în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice, unde a publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc. A colaborat asiduu la cotidianul „Cuvântul" din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină „Renaşterea " din Craiova, unde a publicat, printre altele, „Cooperaţie şi Creştinism", care s-a tipărit şi în broşură. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară „Floarea de Foc", din Bucureşti, întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor), unde colaborau scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.

În anul 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a înfiinţat revista „Muncă şi Voie Bună" pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar mai târziu bilunară. Revista avea o pagină bisericească, intitulată „Pentru suflet", pe care a scris-o singur, până în septembrie 1939, când, datorită ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-o scriitorului Gala Galaction (Preotul Grigore Pişculescu). Avea în manuscris, gata de tipărire, un istoric de 200 de pagini al Mănăstirii Govora, o dezvoltare a tezei sale de licenţă în teologie, şi o monografie a mănăstirii Bistriţa, iar în curs de definitivare Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul. Recunoscând roadele strădaniilor sale, depuse timp de 20 de ani de preoţie, autorităţile eparhiale l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), iar preoţii l-au ales în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Sfintei Mitropolii, i-a acordat răsplata „Meritul cultural clasa I pentru Biserică".

Din cele arătate mai sus rezultă că Părintele Ioan Marina nu era un preot simplu de sat, cum afirmă astăzi unii necunoscători, ci un preot de frunte al clerului vâlcean, bine cunoscut în toată Oltenia, la Bucureşti, şi mai departe în ţară. Legat sufleteşte prin obârşie de păturile de jos, cărora le-a închinat cu dragoste şi dăruire toată viaţa şi munca sa, Părintele Ioan Marina avea strânse legături şi cu intelectualii vremii, în rândurile cărora, de asemenea, era cunoscut şi bine apreciat. Prin muncă fără contenire, prin voinţă hotărâtă, prin clarviziune şi realism, dublate de cinste, demnitate şi moralitate exemplară, el s-a înălţat în elita clerului de mir, din care s-au recrutat arhierei de mare valoare ai Bisericii noastre. Nu avea adversari sau duşmani, ci era unanim socotit părintele celor necăjiţi şi oropsiţi şi sfătuitorul de bine al tuturor. Iubit şi stimat, era dorit şi aşteptat pretutindeni pentru curata mireasmă creştină desprinsă din vorba, din privirea şi din purtarea sa, ce vădea pe adevăratul apostol al lui Iisus Hristos.

Activitatea publicistică şi editorială

Patriarhul Justinian Marina a publicat 12 volume sub titlul semnificativ Apostolat social (Bucureşti, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările şi articolele sale. S-au editat noi periodice bisericeşti ori şi-au continuat apariţia cele vechi: „Biserica Ortodoxă Română" (din anul 1874); „Ortodoxia"; „Studii Teologice"; „Glasul Bisericii" (a Mitropoliei Ungrovlahiei); „Mitropolia Moldovei şi Sucevei"; „Mitropolia Ardealului"; „Mitropolia Olteniei"; „Mitropolia Banatului".

O serie de periodice editate de comunităţile ortodoxe române de peste hotare.
S-au reeditat: Biblia sinodală, în două ediţii (1968 şi 1975); Noul Testament, toate cărţile de cult, fiecare în mai multe ediţii aproape toate manualele necesare pentru învăţământul teologic superior şi seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, sau teze de doctorat[1].
Arhiereu Vicar şi Mitropolit la Iaşi

Mai mult decât în alte provincii ale ţării, cel de-al doilea război mondial lăsase peste tot în Moldova răni adânci, vizibile în ruine, devastări, mizerie socială. Eparhiile Moldovei erau şi ele dezorganizate economic şi administrativ. Se cerea o vastă operă de reconstrucţie morală şi materială, printr-o strictă chivernisire a resurselor şi totală dăruire a celor angrenaţi în acest efort. Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era suferind şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea eparhiei, din toate punctele de vedere. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşeneanul, om înaintat în vârstă, abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi, unde, potrivit actului de fundaţiune, nu putea fi delegat decât vicarul-arhiereu. Pe acest temei, în primăvara anului 1945, Mitropolitul Irineu Mihălcescu a cerut stăruitor Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de Arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, Mitropolitul Irineu, în calitate de chiriarh şi eparhiot al locului, a recomandat Sfântului Sinod să aprobe alegerea în acest post a Părintelui Ioan Marina, de la biserica Sfântul Gheorghe din municpiul Râmnicul Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de Episcop la Râmnic şi apoi de Mitropolit la Craiova, apelând deseori, în chestiunile cele mai grele ale eparhiei, la sprijinul său energie şi înţelept.

În propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu Mihălcescu – Mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe Părintele Ioan Marina: „Este un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. În Mitropolia Olteniei este cel mai respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie a Moldovei în aceste grele împrejurări".

Luând act de propunerea Mitropolitului Irineu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de Arhireu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul. După emiterea Decretului de confirmare a alegerii, în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în treapta de Arhimandrit. În acceaşi zi, în Catedrala Mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifierea Arhimandritului Justinian Marina. Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din laşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, şi a fost săvârşită de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu Episcopul Antim Nica şi Arhierul Valeriu Moglan. În cuvântarea rostită după hirotonie, noul Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Justinian Vasluianul, spunea: „Nu am altă rugăciune către Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu lumină".

Înaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, Mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun şi Patriarhul Nicodim Munteanu l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa Patriarhului Nicodim Munteanu, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti sub îngrijirea medicilor în clima de la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei pe Arhiereul Justinian Marina, care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu-vicar. Nou alesul Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, mărturisea în faţa membrilor Colegiului Electoral: „Primesc însărcinarea grea pe care mi-o încredinţaţi astăzi ca pe o poruncă de sus. Şi o primesc cu nădejdea, mai ales, că mi se dă prilejul să-mi continui mai temeinic munca mea în eparhia unde am activat doi ani. Ţinând seama de împrejurarea specială în care se găseşte Moldova, după un război atât de nimicitor, urmat de o secetă cumplită, activitatea noastră va fi pusă în slujba renaşterii spirituale, morale şi materiale a poporului credincios din această parte de ţară".

După primirea investiturii, la 22 decembrie 1947, a fost instalat în scaun la 28 decembrie, acelaşi an, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, săvârşită de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi. La sfârşitul ceremoniei de instalare, Mitropolitul Justinian Marina s-a adresat celor prezenţi în Catedrală, spunând, între altele: „Biserica este tot mai mult chemată - de vremuri şi de oameni – să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească, să aducă în viaţa socială duhul păcii şi al înfrăţirii, duhul slujirii şi al jertfelniciei, propovăduind tuturor munca paşnică, cinstea, dreptatea şi omenia; este chemată să împuternicească sufletul românesc cu tăria iubirii, a solidarităţii şi a unirii". Şi a adăugat: „Avem multe de înfăptuit. Ţinta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, diriguirea şi vindecarea sufletească, luminarea conştiinţelor prin înlăturarea confuziei care domneşte în lume, împăciuirea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, prin stimularea sentimentelor nobile şi prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru".
- Va urma -

--------------------------
[1] Cf. http://patriarh.ro/Justinian/actpublicistica.php - 29.08.2016.