Revista Art-emis
Steaua maestrului Ion Ungureanu (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, Chişinău   
Miercuri, 12 Iulie 2017 17:16

Ungureanu IonIon Ungureanu (n. 02.08.1935, Opaci-Căușeni, actualmente Republica Moldova - d. 28.01.2017, București).

La sfârșitul lui ianuarie 2017, pe un pat de suferință de la spitalul „Colțea" din București, a încetat să mai bată inima marelui luptător român pentru Reîntregirea neamului și a Țării Ion Ungureanu, apostol și pilon al românismului în Basarabia, personalitate de credință și cultură aleasă, om politic și de stat, regizor, actor de teatru și film, neîntrecut orator și tribun. Deși președintele prorus al Republicii Moldova a refuzat să decreteze ziua despărțirii fizice a poporului îndurerat de fiul său credincios Ion Ungureanu drept zi de doliu național numai pentru faptul că acesta se declara deschis român și unionist (cuvinte care au fost pescuite cu grijă și izgonite cu „ură proletară" din necrologul semnat de oficialitățile republicii! Ce nedreptate a sorții: omul care toată viața s-a considerat român, s-a zbătut pentru redeșteptarea conștiinței naționale a concetățenilor săi, pentru revenirea Basarabiei și a nordului Bucovinei la sânul Patriei-mame, să nu fie numit patriot român!...), totuși, clopotele bisericii din Opaci i-au zvonit, îndurerate și ele, de rând cu toată suflarea românească a Basarabiei, îndelung, cu jale, plecarea, mai multe primării din raion și din republică au arborat steagul în bernă, guvernul Republicii Moldova s-a considerat dator (Bravo lui!) să-i organizeze funeralii naționale cu onoruri militare, iar sutele, miile, zecile de mii de suflete îndoliate au putut să-și ia adio de la îndrumătorul, însuflețitorul și ocrotitorul lor la catedrala „Sf. Spiridon cel Nou" din București, la biserica „Sf. Teodora de la Sihla" și la Palatul Național" Nicolae Sulac" din Chișinău.

Îl cunoșteam și îl admiram de prin 1960, când un grup de tineri actori basarabeni se întorseseră de la înalte studii teatrale de la Moscova și, prin jocul lor adolescentin și dicția lor scenică, provocaseră un adevărat reviriment lingvistic în rândurile publicului românofon de la Chișinpu. Ne-am cunoscut mai îndeaproape în timpu Mișcării pentru renaștere națională din perioada 1988-1989, am devenit prieteni de luptă și speranță în timpul ministeriatului (1990-1994, Domnia sa la Cultură și Culte, subsemnatul - la Știință și Educație) și de crez și suferință în anii „exilului" de la București (1995-2005). Ion Ungureanu a fost, prin statura sa fizică, dar și morală, prin convingerile sale, dar și prin capacitatea de a le transmite și electriza publicul, cu un cap mai înalt decât noi toţi. Era aproape imposibil să te ridici la cota spirituală a Omului Ungureanu. Domnia sa, care, în copilărie, visa să ajungă preot, nu numai că a fost în stare să devină, ci chiar a devenit, figurat vorbind, un preot blajin, un dascăl îndrăgit, un tribun fulminant. Un mare actor, un mare regizor (unul din primii 5 din fosta U.R.S.S., în aprecierea renumitului actor rus Mihail Ulianov!), un mare om de cultură, un veritabil analist politic, un declamator de zile mari.

A fost o personalitate din cele care se nasc la depărtări de veacuri, un mare patriot, bărbat al neamului cum puţini se mai găsesc astăzi în Basarabia, care şi-a sacrificat liniştea şi bunăstarea în numele unui crez, al unui ideal, în numele adevărului. Care s-a împărtăşit mai devreme decât noi, sorbind din mult râvnita cupă a libertăţii. Care, în numele dreptului de a fi liber să facă ceea ce ştie, ceea ce a învăţat, ceea ce poate să facă, a preferat de două ori exilul decât supunerea oarbă: o dată, pentru mai bine de 17 ani, la Moscova, altă dată, pentru 10 ani şi mai bine, la Bucureşti. (Oricât de paradoxal sună să fii exilat la tine acasă, însă aceasta s-a întâmplat cu cei doi miniștri!) Acest dulce cuvânt: Libertate! nu e numai titlul cunoscutului film al regizorului lituanian Vitautas Jalakiavicius, turnat la studioul „Mosfilm" în 1972 (film în care Ion Ungureanu, ca actor de cinema, a interpretat rolul senatorului Ramirez), a fost nu numai visul nostru, al românilor basarabeni de sub ocupație țaristă și sovietică, de a ne smulge de sub cortina de fier. Libertate și independență a fost însuşi sensul vieţii omului de creaţie Ion Ungureanu. Spre deosebire de mulți dintre noi, Ion Ungureanu a avut fericirea să soarbă un strop din cupa libertăţii cu o oră mai devreme. Încă înainte de revirimentul de la 1989 Domnia sa reuşise să izgonească, vorba lui Cehov (pe care îl adora), sclavul din sine şi să devină, astfel, un om liber. Căci numai izgonind frica, laşitatea, slugărnicia, supunerea oarbă şi mersul de râmă, poţi deveni un om cu adevărat liber, cu atât mai mult - un om de creaţie.

În timp ce noi, iştilalţi, de-acasă, numai visam la libertate - gând tainic şi rebel pentru timpurile când filmul omonim, Acest dulce cuvânt: libertate, ne răvăşea sufletele –, maestrul Ion Ungureanu se simţea oarecum descătuşat în chiar „gura chitului", cum îi plăcea să se exprime. Căci în mediul intelectualităţii de creaţie, al intelighenţiei ruse de la centru, exista, totuşi, un dram de libertate. Pe când această sete de libertate era sugrumată cu bestialitate la periferie de ciracii satrapilor ideologici locali.

În 1960, un stol de cocori, proaspeți absolvenți ai Şcolii Teatrale Superioare „B. V. Şciukin" din cadrul Teatrului de Stat „Evgheni Vahtangov" din Moscova, după 5 ani de studiere a artei scenice şi a măiestriei actoriceşti cu reputaţi profesori şi reprezentanţi ai genului, se întorceau acasă, plini de elan şi de setea de realizare pe arida scenă teatrală moldovenească de atunci. Scenă văduvită nu atât de talent actoricesc (pe care îl aveau din plin şi „veteranii" de la Naţional), cât, mai cu seamă, de spirit naţional şi de pronunţie literară autentică, pură, perfectă, românească. Aveau ambiţia să întemeieze un teatru nou, pe potriva vârstei şi a romantismului lor. Teatru care să abordeze şi să interpreteze problemele tineretului din unghiul de vedere al acestuia. Cu exuberanţa lor încă adolescentină se încumetaseră să ne aducă pe scena exuberantului, nou înființatului teatru pentru tineret pentru tineret „Luceafărul" (denumirea "Mihai Eminescu" nu ar fi trecut, drept care s-a recurs la stratagema substituției) - şi de unde? Tocmai de la Moscova! - un model de rostire literară românească, pe care n-o mai auzise nici Parisul (cuvântul Bucureşti, la fel, era interzis!), necum sălile de teatru şi nici aulele facultăţilor de litere sau cele cu predarea în limba română de la universităţile din Chişinău.

Înalt ca un plop semeț, frumos ca un zeu, sobru ca un senator roman sau un taraboste dac, hotărât și curajos ca un rege persan, Ion Ungureanu devenise în curând prim-regizor al teatrului, iar pe scenă se derulau piese din dramaturgia națională și universală, care captivau publicul prin romantism și exuberanță și printr-o excelentă pronunție românească a inovatorilor vahtangoviști chișinăuieni: Copiii şi merele de C. Condrea, Nota zero la purtare de V.Stoenescu și O.Sava, Vicleniile lui Scapin de J.-B.Molière, Steaua fără nume de M. Sebastian (spectacol la scurtă vreme interzis, pentru că în el se vorbea de trenul Bucureşti - Sinaia!), Pescăruşul de A. Cehov, Hipolit de Euripide, Casa Bernardei Alba de Fr. Garsia Lorca, A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, Intrigă și iubire de F. Schiller, O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Radu Ştefan întâiul și ultimul de A. Busuioc, Minodora de A. Strâmbeanu (ultimele două spectacole de asemenea interzise la scurt timp de la montare de atotveghetorii regimului pentru deficiențe de ordin ideologic)...

Efervescenţa cu care evoluase tânărul teatru de la Chişinău, euforia care cuprinsese nu numai tineretul studios din capitală, ci şi întreaga republică, gestul temerar al prim-regizorului Ion Ungureanu de a monta piese din dramaturgia naţională (şi acesta era un act de curaj pentru vremurile acelea!), precum şi piese din repertoriul clasic rusesc şi internaţional (Shakespeare, Mollière, Cehov), dar cu replici actualizate sau cu subtext „subversiv", cum erau ele catalogate în sferele vigilenţilor locali, crearea unui climat cavaleresc-camaraderesc care le dădea posibilitate şi altor colegi de trupă să poată monta spectacole pe scena teatrului, faptul că era invitat să monteze spectacole în teatrele din metropolă – toate acestea îi supăraseră rău pe diriguitorii vieţii culturale din Moldova Sovietică. Într-un răstimp relativ scurt ilustrul prim-regizor este destituit din funcție pentru grave abateri de ordin ideologic și nevoit să ia drumul exilului. În pofida intervențiilor oficialilor moldoveni de a nu fi primit la nici un teatru, grație talentului și capacităților sale strălucite de a monta spectacole teatrale, este angajat ca regizor la vestitul Teatru al Armatei Sovietice, montează spectacole druțiene cum ar fi „Sfânta sfintelor", „Biserica Albă" respinse de conducerea republicană, colaborează cu alte teatre cunoscute din Moscova și Țările baltice, joacă în filme și la TV centrală rusească.

Montează peste 25 de spectacole la Teatrul Mic, „Sovremennik", Teatrul Armatei, Teatrul Naţional din Estonia după piese din W. Shakespeare, H. Ibsen, R. Boit, I. Druţă etc. Piesele lui Druţă Păsările tinereţii noastre, Biserica Albă şi Sfânta sfintelor, interzise să fie jucate acasă, la Chişinău, erau vizitate de temerarii chişinăuieni la Moscova şi la Tallinn. La finele spectacolelor plângeau, de emoție, spectatorii, își ștergeau pe furiș lacrimile până și generalii cu trei și patru stele. Martorii relatează că renumitul actor Arkadi Raikin în persoană a îngenuncheat pe scena Teatrului Armatei din Moscova în fața regizorului basarabean în semn de înaltă prețuire a talentului acestuia. Maestrul Ungureanu, la lumina rampei, ovaţionat îndelungat, putea să se considere un artist împlinit. În străinie, nu acasă...

În calitate de actor de cinema, a jucat (după evoluările anterioare de la studioul „Moldova-film" din filmele Când omul nu-i la locul lui, 1958; Serghei Lazo, 1966; Se caută un paznic, 1967, etc.), la studioul „Mosfilm", în mai multe filme de rezonanţă, cum ar fi: Acest dulce cuvânt: libertate, 1972; Centaurul, 1976; Povestea unui necunoscut, 1979; Enigma vilei Greta, 1984; Serghei Vavilov, 1985, ş.a. Are în palmaresul său peste 25 de roluri de actor de film. A evoluat în compania/anturajul unor somităţi în domeniul actoriei şi regiei de teatru şi cinema precum: Anatoli Efros, Inokentii Smoktunovski, Donatas Banionis, Vitautas Jalakiavicius, Sava Kuliş, Irina Miroşnicenko, Emil Loteanu ș.a. Sporadic, de-a lungul celor 17 ani, a fost invitat ca actor de cinema şi la „Moldova-film" din Chişinău în filme precum: Calul, puşca şi nevasta, 1975; Favoritul, 1977; Podurile, 1980; Povestea lui Făt-Frumos, 1981; Dansul efemer al dragostei, 1988, ş.a.

Aşa cum actorul de teatru şi cinema Ion Ungureanu terminase, între timp, şi cursurile superioare de regie de la Institutul Teatral „A. V. Lunacearski", în aceeaşi perioadă, ca regizor de cinema, montează 6 filme la Televiziunea Centrală din Moscova. Funcţionează în calitate de cadru didactic şi de prorector la Filiala Chişinău a Institutului Teatral „Evghenii Vahtangov". Cu promoţia de actori pe care i-a educat la Moscova viitorul domn ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova va legifera, în 1991, la Chişinău, debordantul teatru „Eugène Ionesco".

De-a lungul anilor, artistul Ion Ungureanu ne-a mângâiat auzul în emisiunile radiofonice cu vocea sa catifelată, citindu-ne rânduri înaripate de versuri şi proză din literatura română, cea rusă şi universală. La posturile de radio Chişinău, Bucureşti, Moscova, actorul Ungureanu era aşteptat ca la el acasă. Iar radioascultătorii îl aşteptau în miez de zi, ca şi în miez de noapte, ca să-i apropie – cu timbrul său domol, cameral, intim sau sobru, patetic, invocator - de marea literatură: Shakespeare, Lermontov, Cehov, Antoine de Saint-Exupéry, Cantemir, Creangă, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Ion Druță... Semnatarul acestor rânduri este mândru de faptul că peste 30 dintre cele mai frumoase sonete de-ale sale au fost aduse la mintea și inima ascultătorului basarabean prin vocea de aur a maestrului Ungureanu. Sper ca în fonotecile radio de la Moscova, Chișinău și București să se fi păstrat benzile magnetice și casetele cu irepetabila-i voce.

Talentul şi vocaţia nu putea să i le ia, nici chiar să i le ignore cu impertinenţă nici vechea, nici noua, postnouăzecistă, nomenclatură. Astfel, în 1980 Moscova îi conferă titlul de maestru emerit în arte din Federaţia Rusă. In iunie 1989 Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. e nevoit să-i confere şi el titlul onorific de artist al poporului din R.S.S. Moldovenească „pentru înaltă măiestrie artistică cu un bogat conţinut de idei, contribuţie adusă la propagarea dramaturgiei naţionale moldoveneşti, educaţia schimbului oamenilor de creaţie", în 1990 i se acordă Premiul Național al Republicii Moldova, în 2009 i se conferă titlul de doctor honoris causa al AȘM, în 2015– de d.h.c. al Universității de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu" din Chișinău, iar în 2012 devine cavaler al Ordinului Republicii. Îmi spunea cu o anumită durere în glas că, la o aniversare recentă, președintele Federației Ruse Vladimir Putin, care te-ai mira să-l fi cunoscut personal, n-a uitat să-l felicite călduros, în timp ce conducătorii Țării-mame uitaseră de visepreședintele de odinioară al Fundației Culturale Române și și-au văzut de treburile lor mult mai importante.

În plină restructurare gorbaciovistă, odată cu preludiul căderii zidului Berlinului şi al renaşterii naţionale în aşa-zisele republici unionale ale U.R.S.S., pe când marea majoritate nici nu intuia apropiata destrămare a „unităţii de nezdruncinat" a imperiului sovietic, Ion Ungureanu nu aderase numai cu sufletul Ia programul de revendicări şi la acţiunile întreprinse de Frontul Popular din Moldova, ci contribuia în persoană la elaborarea strategiei şi tacticii mişcării de renaştere şi  de revigorare naţională. Se înrolează în campania electorală pentru constituirea unui nou parlament, pe care ni-l doream cu toţii democratic. Devine deputat al acestui nou parlament, alături de alţi luptători pentru cauza naţională. Se află în epicentrul revendicărilor mişcării de eliberare naţională. D-lui este cel care, în măreţul august 1989, prin vocea sa detunătoare, a dat glas, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, în faţa unei mulţimi de peste 700.000 de oameni veniţi din toate colţurile republicii, Documentului final al acestei adunări a poporului - „Despre suveranitatea statală și despre dreptul nostru la viitor", care avea să fie adoptat în 23. 06.1990 și de către parlament ca Declarație a Suveranității R.S.S. Moldova; în calitate de deputat în parlamentul republicii, este semnatar al Declaraţiei de Independență a Republicii Moldova din 1991. Independență de "imperiul răului", cum fusese concepută atunci de noi, cale deschisă spre realizarea visului de veacuri: reîntregirea cu Țara. La finele lui 1989, după victoria obţinută de forţele democratice în problemele limbii, inclusiv revenirea la alfabetul latin, vechile cadre de nomenclaturişti, în încercările lor disperate de a mai salva ceva din corabia cu numele R.S.S.M., care intra într-un naufragiu iminent, îi propun maestrului postul de ministru al culturii în guvernul pe ducă Pascari.

Am avut norocul să lucrez, în perioada 1990-1994, în calitate de ministru al ştiinţei şi învăţământului, alături de ministrul culturii și cultelor Ion Ungureanu, în trei guverne consecutive: Druc, Muravschi, Sangheli. Ca ministru, a purces cu râvnă de Hercule la curăţirea de noroi a grajdurilor lui Augias din aşa-zisa cultură naţională moldovenească, care numai naţională nu era. Cu ce elan, cu câtă îndârjire s-a apucat de zidirea templului naţional în cultură dornicul de libertate şi de dăruire totală pentru deşteptarea neamului ministru şi actor-tribun Ion Ungureanu! A elaborat, secundat fiind de regretatul curajos sufletist Iacob Burghiu, strategia privind reformarea învăţământului artistic şi a celui religios din seminariile duhovniceşti, introducerea predării religiei în şcoala de cultură generală, instituirea învăţământului religios superior în limba maternă prin crearea facultăţii respective în cadrul universităţii de stat şi, în perspectivă, deschiderea Academiei de Teologie în limba română; dezvoltarea reţelei de biblioteci publice naţionale, alimentarea lor cu carte în limba maternă şi eliminarea reziduurilor ideologice învechite; reabilitarea şi, în consecinţă, oficializarea bisericii ortodoxe române din Basarabia prin crearea Mitropoliei Basarabiei, smulgerea ei de sub tutela Patriarhiei moscovite şi readucerea firească sub oblăduirea Patriarhiei române; restabilirea lăcaşelor de cult creştine distruse de buldozerele ideologiei bolşevice şi comuniste; reformarea activităţii teatrale şi muzeistice: renovarea sediului Teatrului Naţional şi a sediilor diferitelor instituţii publice de cultură, orientarea repertoriului spre dramaturgia şi opera naţională şi spre marile capodopere ale dramaturgiei şi operei universale, evidenţierea componentei naţionale în ilustrativitatea muzeelor, îmbunătăţirea situaţiei materiale a slujitorilor Melpomenei, depolitizarea instituţiilor pendinte ministerului şi dezideologizarea artei vizuale plastice, monumentale etc.

Ministrul Ungureanu nu numai că a elaborat, ci şi a întreprins paşi concreţi pentru materializarea acestei strategii, iar câteva acțiuni de anvergură chiar i-au reușit. A izgonit din bibliotecile publice duhul satanic al literaturii ideologizante şi de partid. Ce tămbălău ridicaseră atunci locotenenţii fostului regim, incriminându-i că ar face autodafeul literaturii în limba rusă, înlocuind-o cu cea în limba română! Nu scoteau, în schimb, o vorbă că toate bibliotecile zise naţionale erau completate, în medie, cu doar trei la sută literatură în limba maternă a populaţiei majoritare din republică. Cât priveşte aşa-zisa distrugere din biblioteci a marii literaturi ruse, ce blasfemie mai păgână poate fi adusă pe capul unui om de cultură, crescut în spiritul adoraţiei faţă de scrisul lui Lev Tostoi, Alexandr Puşkin, Mihail Lermontov, Fiodor Dostoievski, Anton Cehov, Fiodor Tiutcev, Serghei Esenin, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Mihail Bulgakov!

La solicitarea neamului ce se voia eliberat din întunericul unei ideologii care îl lipsise de conştiinţa identităţii de sine, a zătrit, împreună cu inimosul primar Nicolae Costin (care a plătit cu preţul propriei vieţi temerara sa acţiune de aducere în sânul neamului un oraş completamente înstrăinat), din plin centrul Chişinăului, simbolurile din oţel inoxidabil şi din granit ale lui Marx, Engels, Lenin, amplasându-le acolo unde le era locul: la cimitirul figurinelor de paie care au încercat să schimbe cursul normal al istoriei. Pe timul ministeriatului lui Ungureanu au fost închise instituțiile de propagandă a ideologiei bolșevice: muzeul primei gazete bolșevice rusești „Iskra", muzeul „eroilor" războiului civil Grigore Kotovski și Serghei Lazo, al Gloriei sovietice etc.

A extins Aleea Scriitorilor, aducându-ni-i acasă pe marii creatori români de peste Prut, a instalat la loc de cinste în centrul urbei basarabene bustul marelui istoric și om politic Nicolae Iorga, a renovat monumentul marelui voievod Ştefan, amplasându-l la locul din care îl strămutaseră cerberii regimului pentru a nu adumbri „măreţia" lui Lenin din faţa Casei Guvernului, i-a redat aspectul pe care îl nemurise sculptorul Alexandru Plămădeală (numai grilajul din spatele domnitorului menținându-l vopsit în negru până la realizarea visului suprem)... Cu sprijinul competent al Preafericitului părinte patriarh Teoctist, al Preasfinţiei sale părintelui Nestor Vornicescu, mitropolit al Craiovei şi al Olteniei, a întreprins toate demersurile necesare către Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al B.O.R. pentru canonizarea voievodului Ştefan cel Mare, lucru pe care poporul îl făcuse de mult în cântecele sale.

Demersurilor sale pentru recunoaşterea de către stat a Mitropoliei Basarabiei li s-au împotrivit cu o rezistenţă de zbiri Patriarhia Rusiei şi acoliţii acesteia din aşa-zisa mitropolie a Chişinăului şi a întregii (?!!) Moldove, dar şi comuniştii-atei, deveniţi dintr-odată locotenenţii Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Alexei al II-lea şi ai reprezentantului fidel al acestuia pe străvechiul pământ al lui Ştefan cel Mare - mitropolitul Vladimir Cantarean. Bătălia pentru cauza ministrului Ungureanu au dus-o mai departe, peste ani, şi au câştigat-o, cu sprijinul Strassbourgului, urmaşii lui de nădejde Vlad Cubreacov, Sergiu Cucuietu, Ilie Ilaşcu ş.a.

Domnul ministru al culturii şi cultelor s-a învrednicit de înţelegere perfectă şi sprijin deplin din partea aceluiaşi părinte Nestor Vornicescu, a Patriarhiei Române şi a Sfântului Sinod atunci când l-a propus pe Sfinţia sa părintele Petru (Păduraru) de Bălţi pentru funcţia de mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Mitropolit într-o mitropolie pentru recunoaşterea căreia a trebuit să lupte ani de zile şi care este nevoit şi astăzi să-şi apere parohiile de atacurile violente din partea acoliţilor mitropolitului oblăduit de Moscova Vladimir!
- Va urma -

footer