Revista Art-emis
„Ştiinţa lui Paulescu şi « neştiinţa » altora” PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 08 Noiembrie 2017 15:29

Acad. Nicolae-PaulescuSe împlinesc 148 de ani de la naşterea savantului, prilej cu care vă prezentăm un colaj biografic despre un nedreptăţit - nu doar al sorţii, ci, premeditat, al purtătorilor ilegali de creiere - marele binefăcător al umanităţii, românul Nicolae Paulescu. După trecerea unui veac de la marea descoperire a lui Paulescu, încă se mai găsesc „idioţi utili" (care nu au nimic de-a face cu ştiinţa), cărora, nici realitatea faptelor, nici timpul scurs n-au reuşit să le tempereze mânia idiosincrasică. Continuă să arunce ouă clocite spre nivelele la care niciodată nu vor putea ajunge. Invidie ? Prostie ? Ură ? Nemernicie ? Din toate câte ceva. Lipsită de respectarea adevărului „judecata sfertodocţilor" continuă în mod regretabil, dar, cum spunea regretatul Grigore Moisil, „Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil!". Mass-media din România a consumat tone de „cerneală" virtuală pentru elogierea unor „eroi"-impostori. Pentru Paulescu, pentru valorile spirituale ale Neamului Românesc „tăcere e de aur" ! Acestor proscrişi le sunt rezervate doar prevederile legii-fără-de-lege 217/2015. Asta-i România lui 2017 ! Ţara protestelor, ţara haosului, a minciunii şi a hoţiei, ceea ce motivează cruda realitate, adică „a fi nebun într-o societate « bolnavă » este, de fapt, un lucru sănătos !". (Ion Măldărescu).

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București. A urmat clasele elementare la „Școală primară de băieți nr. 1 și în 1880 s-a înscris la „Gimnaziul Mihai Bravul" (Liceul „Mihai Viteazul"), pe care-l va absolvi în 1888. Incă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicină la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „Recherches sur la structure de la rate" (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, clinician și anatomo-patolog, apoi că intern (1894-1897) sau că medic secundar (1897-1900). În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influență diverselor poziții ale corpului" și „Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală". În anul 1901, a obținut la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația „Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la mațière vivante" (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). În anul 1900 s-a reîntors în țară și a fost numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București. În anul 1902 a început să predea cursul de Fiziologie, iar în 1905 a ținut trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie", „Materialismul", „Suflet și Dumnezeu"), care vor alcătui volumul „Noțiunile « suflet » și « Dumnezeu » în fiziologie". În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care ulterior va fi aplicată și în chirurgia hipofizei la om[1].

Nicolae Paulescu este unul dintre precursorii descoperirii insulinei, membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

În 1921, profesorul Nicolae Paulescu anunţa descoperirea insulinei în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie". Pancreina, cum o numea el, provoca scăderea glicemiei, dar şi a corpilor cetonici şi a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet. La distanţă de doi ani, medicul Frederick Grant Banting şi biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto primeau Nobelul în fiziologie şi medicină pentru aceeaşi descoperire. Însă, spre deosebire de profesorul Paulescu, canadienii au fost propuşi Comisiei Nobel pentru această distincţie. Cu alte cuvinte, pe Nicolae Paulescu nu l-a nominalizat niciunul dintre oamenii de ştiinţă care au primit invitaţii în acest sens din partea Institutului Nobel. Informaţia apare în monografia „Polemica Paulescu: Ştiinţă, Politică, Memorie" (editura Curtea Veche) scrisă de prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, Directorul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Prof. Dr. N. Paulescu" din Bucureşti, şi de istoricul Horia Bozdoghină.

Nu se poate pune problema că medicul român nu şi-ar fi popularizat lucrarea, el păstrând legătura cu mediul academic francez, pe care îl cunoştea încă din perioada studiilor (Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris şi a profesat ca asistent-chirurg la Spitalul Notre-Dame du Perpetuél Secours). În 1916, Paulescu a obţinut un extras apos de pancreas care, injectat unui câine cu diabet, a dus la scăderea glucozei în sânge. După Primul Război Mondial, şi-a reluat cercetările şi a reuşit să izoleze hormonul pancreatic antidiabetic, pe care l-a denumit pancreină. În perioada aprilie - iunie 1921, a publicat patru articole despre aceste descoperiri la Paris, prin intermediul Secţiei Române a Societăţii de Biologie. O lucrare mai amplă pe această temă a fost trimisă în iunie revistei Archives Internationales de Physiologie din Liege, Belgia şi publicată în numărul din august din acelaşi an. Metoda folosită de Paulescu pentru a izola extrasul pancreatic era similară celei descrise de biochimistul american Israel Simon Kleiner în două articole, publicate în 1915 şi 1919 în Journal of Biological Chemistry. Nu se ştie dacă Paulescu avea cunoştinţă de lucrarea cercetătorului evreu, cert este că nu îl menţionează ca referinţă bibliografică, potrivit[2].

Nicolae Paulescu şi-a patentat descoperirea în 1922, la Ministerul Industriei şi Comerţului. Pancreina nu a fost folosită pentru uz uman în intervalul scurs până la decernarea premiului Nobel. În același an, canadienii Banting, Macleod, James Collip şi Charles Best publică lucrarea cu care primii doi vor câştiga Nobelul (ulterior au împărţit banii împreună cu Collip şi cu Best). Lucrarea analiza şi efectele folosirii insulinei asupra omului - prima injectare a insulinei la om datează din 11 ianuarie 1922.

Pro și contra Paulescu

În discursul de primire a premiului Nobel, Banting şi Macleod au recunoscut contribuţia lui Paulescu în descoperirea insulinei. Printre primii oameni de ştiinţă care-au încercat să corecteze „greşeala istorică" comisă împotriva lui Paulescu a fost profesorul scoţian Ian Murray, vicepreşedintele Asociaţiei Britanice de Diabet şi membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Diabet. „Distinsul om de ştiinţă român Paulescu a primit insuficientă recunoaştere. La momentul la care echipa din Toronto îşi începea cercetările, el reuşise deja să extragă hormonul antidiabetic din pancreas şi să-i demonstreze eficacitatea în reducerea glicemiei la câinii diabetici", scria el în 1971 în Journal of the History of Medicine and Allied Sciences. Au fost şi voci care au considerat exagerată toată polemica.

Descoperirea „pancreinei" şi ratarea premiului Nobel pentru Medicină

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu a prezentat în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet.
În 1916, Paulescu a obținut un extras apos de pancreas care, injectat unui câine cu diabet, a dus la scăderea glucozei în sânge. După primul război mondial, și-a reluat cercetările și a reușit să izoleze hormonul pancreatic antidiabetic, pe care l-a denumit pancreina. „Pancreina" brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parțial prin adăugare de acid clorhidric și sodă caustică. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi numai sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra glicemiei. Insulină a fost extrasă și purificată pentru prima oară de biochimistul canadian James B. Collip, în decembrie 1921, prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.Cercetarea despre separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina a apărut și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revista care apărea în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul sau de fabricare" În nici una din publicațiile sale, Nicolae Paulescu nu amintește de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 și 1919. Nu se știe dacă Paulescu știa despre cercetarea savantului evreu, însă trebuie precizat că opiniile sale antisemite au fost dintotdeauna cunoscute şi susţinute la vedere. Publicațiile științifice ale lui Paulescu au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către savanții canadieni Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best neagă influență rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și afirmă că, deși Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect.Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om. In discursul de primire a premiului Nobel, Banting şi Macleod au recunoscut contribuţia lui Paulescu în descoperirea insulinei[1].

Constantin Ionescu Târgovişte - Nicolae Paulescu - despre știința lui și neștiința altora

Prima remarcă pe care aș face-o lucrării „Polemica Paulescu: știință, politică, memorie" este aceea că titlul lucrării nu corespunde conținutului ei. O polemică înseamnă confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectivă are pe copertă doi autori (Peter Manu și Horia Bozdoghină), temeinic încadrați de amplul studiul introductiv al lui William Totok, lung (14 pagini) și încheiat de Radu Ioanid printr-o postfață mai scurta (7 pagini), ambii fervenți acuzatori. Acuzațiile de natura politică au fost comentate recent de reputatul critic literar și om de cultura Eugen Simion, președinte al Academiei Române timp de două mandate, care sper că a clarificat poziția acestei prestigioase instituții pe care unii doresc să o implice într-o nesfârșita polemica asupra complexei activități a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adepții dialogului și ai polemicilor, dar nu ai lucrărilor de tipul celei menționate, care se recomandă drept polemică, dar reflectă numai „opoziția", nu și poziția, adică celălalt partener al dialogului.

Din cele prezentate de autorii și coautorii „Polemicii Paulescu", remarc unele afirmații aberante și neadevărate, ceea ce arunca o umbră justificată de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefațatorul afirmă ca Prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la București la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, lucru care din păcate nu s-a întâmplat niciodată, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizică (vederea, practic pierdută) de a face o astfel de deplasare; sau că Paulescu ar fi avut o colaborare activă cu cercetatorii francezi pentru obținerea brevetului („Pancreina și procedeul fabricării sale" - 10 aprilie 1922), lucru inexact întrucât Paulescu nu a mai putut călători în Franța după 1908 datorită stării lui precare de sănătate, iar cercetatorii francezi nu au avut nici o legatură cu brevetul de invenție al lui Paulescu. S-ar putea ca în mare masură unele referiri la activitatea științifică a lui Paulescu să provina de la Prof. Peter Manu, din New York, specialist în psihiatrie și medicina internă și, mai de curând, interesat de un domeniu pe care încă nu îl cunoaște decât superficial. Senzația pe care ți-o lasă citirea materialului este aceea că multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate și interpretate în mod tendențios. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, întrucât relația mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate și domnia sa avea o bună ocazie ca împreună să clarificăm multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.

Dubiul pe care îl am asupra bunei credinte a Prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemica adevarată pe care am purtat-o în revista „Viața Medicală", după ce acesta a publicat în respectiva revistă un articol în care își exprima o „uimitoare" asemănare între metoda de extracție pancreatică utilizată de Paulescu în 1916 și cea publicată de către Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând că Paulescu s-ar fi putut inspira din lucrarea lui Kleiner, fără a menționa însa în mod expres această afirmație pe care, probabil dintr-o precauție bine gândită, n-a îndrăznit s-o formuleze explicit. În răspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocentă a Prof. Peter Manu" i-am demonstrat, cu o bună - cred eu -, documentație, că așa-zisa asemănare între cele două metode de extracție nu există și că o posibilă filiație Kleiner-Paulescu de orice natura este ridicolă, întrucât ea era pur și simplu imposibilă. Consideram că argumentele mele au fost suficiente pentru a înlatura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemănarea celor două metode, întrucât Peter Manu nu a mai reacționat în nici un fel la răspunsul meu. Constat însă cu surprindere că domnia sa reia absurda problemă în lucrarea mai sus menționată, pe care recent a publicat-o la Ed. Curtea Veche, creându-mi disconfortul trezit de o jenantă duplicitate venită din partea unui potențial prieten.

Pentru a întelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi menționa câteva date privind îndelungata activitate (circa douazeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substanțialul său „Memoriu de titluri și lucrări" publicat în Ed. Person din Paris, Paulescu menționează că a întreprins, împreună cu maestrul său de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea și studierea produsului activ al secreției interne a pancreasului". Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extracție. Acele experimente deja efectuate urmau să fie pregătite pentru publicare. În 1900, însă, Paulescu decide să revină în țară pentru a înființa Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din București, astfel încât planul publicării cercetărilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioadă era deja angajat în redactarea primelor două volume ale „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco", primul (938 pag.) apărut în 1903, și cel de al doilea (1051 pag.) apărut în 1906. Munca titanică, pentru a face cea mai mare sinteză enciclopedica medicala a timpului. Se adaugă monografia „L'hypophise du cerveaux" (lucrare de o valoare inestimabilă), publicată la Paris în 1908.

Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În următorii ani publică la Paris lucrări referitoare la funcția glicogenica-hepatică, care spune el „este influențată de secreția endocrină a pancreasului". În 1912, în Volumul III (1200 pag.) din „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco", în exhaustivul capitol „Pancreas" (90 pag.), Paulescu avansează pentru prima dată noul său concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substanțelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide și lipide) pentru a le face asimilabile (adică utilizabile) în țesuturile periferice" (pag. 925). Această adevarată nouă paradigmă a diabetului născută din observația clinică trebuia demonstrată experimental. Paulescu începe aceste experimente după un plan minuțios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge și urină, ci și asupra ureei din sânge și urina (metabolismul proteic) și a corpilor cetonici din sânge și urină (metabolismul lipidic). Până la intrarea României în 1916 în Primul Război Mondial, când cercetările sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultății de Medicina, Paulescu reușise să demonstreze efectul asupra primelor două metabolisme, cel glucidic și proteic. În următoarea etapă urma să demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (această ultimă etapă va fi reluata la sfârșitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-și întregul său program experimental).

Pauza impusă de evenimente (Primul Război Mondial) l-a obligat pe Paulescu să se retragă în birou cu datele experimentelor sale și să redacteze cele trei volume (2.100 pag.) ale celebrului „Traité de Physiologie Médicale", unde se regăsesc ades subcapitole cu „cercetări personale", de regulă priorități care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost și motivul republicării lui anul trecut, la 90 ani de la prima lui apariție, inițiativă care se pare că mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc să-l bucure, așa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultății de Medicina din București. În acest tratat, în capitolul „Pacreasul asimilator" (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificile sale experimente efectuate pâna atunci (ele reprezintă prima mărturie scrisă a descoperirii insulinei), Paulescu spune „războiul ne-a surprins în timp ce încercam să probăm ipoteza noastră privind rolul pancreasului în asimilarea nutrienților" (evident proteine, glucide și lipide). În afara lui Peter Manu nu cunosc altă voce care să nu fi înțeles circumstanțele specifice Primului Război Mondial, menționate de Paulescu și cunoscute de toată lumea, acceptând fără rezerve că magistralele concluzii prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat reprezintă rezultatul cercetătorilor efectuate înainte de 1916. Cu o perfidie inexplicabilă, Peter Manu se întreabă dacă putem să-l credem pe Paulescu că experimentele chiar au fost făcute în 1916 și nu cumva mai târziu. Dacă am intra în aceasta logica absurdă, ar trebui să credem ca întregul tratat al lui Paulescu trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tiparit în 1920) este o mistificare pe care aș fi foarte curios să văd cum o interpretează ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.

Accept să ramân în absurda logică a colegului meu și să lămurim ce înțelege el printr-o „asemănare uimitoare" între metoda de extracție folosită de Paulescu în 1916 și trimisă spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferența de o luna în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiație Kleiner-Paulescu). Așadar, mergem mai departe să vedem pretinsa, dar inexistența, asemănare dintre metoda de extracție folosită în cele două lucrari.

Prima deosebire esențială: în timp ce Paulescu vorbește constant de un „extract pancreatic" (niciodata despre „emulsie pancreatică"), Kleiner subliniază chiar și în titlul lucrării sale ca a folosit o „emulsie pancreatică", la pagina 155 menționând că „în nici o etapa produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substanțe precum carbonatul de sodiu sau altele". Ceea ce a obținut Paulescu în produsul său a fost rezultatul filtrării spontane printr-o dublă compresă de tarlatan (tifon) a unei tocături de pancreas peste care el adaugă apă distilată sterilă de 10 ori greutatea tocăturii; Kleiner (diferența esențială) adaugă apă numai de patru ori greutatea pancreasului mărunțit, probabil în ideea obținerii unei „emulsii" cât mai concentrate.

A doua diferență fundamentală este aceea că pentru a obține un extract, Paulescu filtrează preparatul său printr-o compresa dublă, sterilizată (fără a exercita nicio presiune asupra lui), în timp ce Kleiner, pentru a obține o emulsie, procedează astfel: produsul a fost presat și stors prin muslină (un fel de compresă simplă, nu dublă). Emulsia vine de la cuvântul latin „mulgere", care înseamna chiar „a mulge", exact ceea ce a facut Kleiner cu preparatul său, când menționează că a fost „strained and squeezed through muslin". Prin această stoarcere (mulgere) nu s-a obținut un extract propriu-zis, ci o emulsie de țesut pancreatic conținând, evident, mai mult țesut decât putea trece prin forța gravitațională în filtratul lui Paulescu. Acesta este „un amănunt" esențial pentru a demonstra că cele două procedee sunt totalmente diferite, iar produsul final folosit este diferit. Faptul că ambele preparate au avut în final un efect hipoglicemiant nu are nimic a face cu existența unor infinite variante de extracție, care pot fi la fel de eficiente.

A treia diferență fundamentală constă în diluarea extractului lui Paulescu cu o solutie de NaCl 7%, în timp ce Kleiner dilueaza emulsia sa în 5 volume de soluție de NaCl sterilă, 0,9%, adică o diferență de concentrație de 10 ori! Trebuie sa fii orb, într-adevar, să faci o confuzie atât de grosieră între un filtrat și o emulsie și între două concentrații atât de diferite. De adăugat că Paulescu nu vorbește niciodată de o emulsie, ci totdeauna numai de un extract filtrat, în timp ce Kleiner vorbește aproape numai de emulsie și chiar menționează că emulsia sa nu a fost niciodată filtrată.

Singura „asemanare uimitoare" este aceea că așa cum procedau toți cercetătorii și înainte și după, păstrau acest amestec la gheaţă; la Paulescu, însă, un timp mai lung și precis (24 de ore), la Kleiner o durată mai putin precisă (între 1 și 20 de ore)! Stranie folosire a cuvântului „asemanare" de către Peter Manu al cărui discernământ mă cam pune pe gânduri. Este ca și cum ai spune că strugurii trebuie striviți și apoi ținuți în butoaie speciale. Evident, două etape obligatorii, care nu pot fi altele. Calitatea vinurilor însă depinde de ce se întâmpla în aceste etape obligatorii. Nu mai insist asupra altor diferențe majore între cele două lucrări întrucât nu doresc să umilesc mai mult un coleg care, din nu știu ce motive, a făcut brusc un regretabil daltonism. Se știe că un conducător auto cu daltonism poate pune în pericol și propria persoană, și pe cei trei pasageri pe care i-a luat în mașina sa. În dreapta lui, Horia Bozoghină, pe locul cel mai vulnerabil.

După această lungă introducere ajung la întrebarea pe care simt că mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent al diabetologilor: este adevărat ce spune o anume Doina Jela, că „statuia științifică a lui Paulescu ar fi goală pe dinauntru?". Nu cunosc care este formația persoanei la care se referă, dar am respirat ușurat când cineva m-a asigurat: cu siguranță, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În aceasta situație, mă întreb de unde tupeul afișat printr-o asemenea iresponsabilă afirmație? Pentru noi, medicii, aceasta afirmație este atât de jignitoare, încât nu m-aș angaja pe această temă, întărâtat, în care dacă intri cu personajele de acest gen știi ce riscuri îți asumi. Prefer să consider că ea nu există și nu-mi doresc nici un fel de dialog cu persoane care, nu știu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente străine.

Nicolae Paulescu ParisCeea ce deranjează pe multă lume este faptul că, indubitabil, Paulescu a descoperit insulina. O recunosc, cu unele excepții (firește, din Canada) care întăresc regula, numeroase personalități diabetologice din întreaga lume. Le țin la dispoziția oricărei persoane interesate să le cunoască. Am prezentat în două monografii, una în limba română, alta în limba engleză, toate dovezile pentru susținerea acestui adevăr. Afirmațiile doamnei menționate mai înainte sunt lipsite și de valoare, dar și de decență. Despre descoperirea insulinei s-au scris și probabil se vor mai scrie multe monografii. Motivația ne-o oferă intempestivele intervenții de tipul celei făcute de Peter Manu, care, deși nu neagă în mod expres în lucrarea respectivă paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb oferă posibilitatea ca voci care i s-au asociat să afirme deschis aceasta ignobilă negație.

Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, trebuie să recunosc ca am lăsat în umbra cel puțin alte douăzeci de priorități științifice și medicale ale lui Păulescu din cele mai variate domenii. Ele vor trebui să facă obiectul tot atâtor intervenții scrise și îi mulțumesc pe această cale lui Peter Manu că este autorul moral al acestei inițiative.
P.S. Întrucât Acad. Eugen Simion a avut în articolul sau un P.S., adaug și eu unul: sunt voci care-l acuză (evident indirect) pe Albert Einstein de holocaustul de la Hiroshima și Nagasaki. Tot așa de aberant cum alții îl acuza pe Paulescu (evident, tot indirect) de holocausturile din cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Îi apăr pe amândoi cu aceeași tărie și pentru aceeași motivație: incontestabila lor valoare științifică. Acuze ca acelea menționate îi incriminează mai mult pe acuzatori decât pe cei acuzați.

Prioritățile medico-chirurgicale ale lui Paulescu

1. 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sonda introdusă prin vena jugulară externă și urechiușa dreaptă, până în vena cavă inferioară) demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice; „Archives de Physiologie", nr.1, ianuarie 1897, p. 21.
2. 1897: realizarea anastomozei mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului (împreuna cu Reynier); „Bulletins et Mémoires de la Societé de Chirurgie de Paris".
3. 1897: clasificarea glandelor vasculare în trei categorii distincte: (1) cele de natură epitelială (precum ficatul și pancreasul), care posedă atât o secreție externă (drenând pe canale speciale bila și, respectiv, sucul pancreatic) cât și o secreție internă (vărsată direct în sânge); (2) cele de natura epitelială, care însă nu au canale excretorii și varsă produsul lor secretor direct în sânge (ca, de exemplu, tiroida sau glandele suprarenale); (3) cele de natură conjunctiv-limfatică, care nu au canale excretorii (ca, de exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici); „Thèse pour le doctorat en médecine", Paris, 1897.
4. 1898: utilizarea injecției de colagen (gelatina) steril, subcutanat ca tratament al anevrismelor în general și al anevrismului aortic în special. În prealabil, în experimente pe câini, demonstrează absorbția colagenului din peritoneu și din țesutul subcutanat, infirmând caracterul său „nedializabil" (publicat împreuna cu Lancereaux); În „Bulletin de l'Académie de Médecine", 22 iunie 1897.
5. 1898: studii privind funcția tiroidei și tulburarile asociate acesteia, precum și efectele tratamentului cu iodotirina (extractul tiroidian Bauman) nu numai asupra insuficienței tiroidiene (hipotiroidism), dar și în tulburarile metabolice cronice (obezitate, gută sau alte boli degenerative), cu rezultate favorabile; în „Journal de Médecine Interne", 1 ianuarie 1899.
6. 1898: cercetări privind „specificitatea celulară în cancere", adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare. Confirmă acest lucru analizând cancerul tiroidian, care produce un exces de hormoni tiroidieni, exprimat prin hipertiroidism. Infirmă astfel teoria „indiferenței celulare" (adică a caracterului nespecific al cancerului), susținută de nume sonore (Cornil sau Ménétrier) punctul său de vedere fiind confirmat ulterior; în „Journal de Médecine Interne",15 noiembrie 1898.
7. 1904: determinarea pentru prima dată a dozelor toxice minime pentru sărurile metalelor alcaline și alcalino-teroase, constatând pe baza unor experimente minuțioase și calcule precise, că ele sunt proporționale cu greutatea lor moleculară. „Journal de Physiologie et de Pathologie générale". Paris 27 iunie 1904 și 11 iunie 1904.
8. 1908: publică la Paris, la editura Vigot, monografia „L'Hypophyse du Cerveaux", în care descrie tehnica originală a hipofizectomiei transtemporale, pe care ilustrul chirurg american Harvey Cushing (1869-1939) o aprecia drept „cea mai importantă contribuție în domeniu". Prin aceasta metodă, Paulescu demonstrează pentru prima dată caracterul vital al hipofizei (oprirea în dezvoltare a animalului la vârsta la care se efectua intervenția).
9. 1911-1913: efectuează numeroase experimente privind funcția glicogenică hepatică, demonstrând experimental pentru prima dată rolul secreției interne a pancreasului asupra acestei funcții.
10. 1911-1913: demonstrează experimental sursele glicogenului hepatic: maximum după aportul de glucide, încă important după proteine, dar nul sau aproape nul după lipide. Demonstrează distribuția quasi generalizată și relativ uniformă a glicogenului în ficat. C.R. Soc. Biol. Paris, 1913.
11. 1912-1916: modificarea paradigmei diabetului considerat înainte de el ca o tulburare a metabolismului glucozei, prezentând diabetul ca o tulburare în utilizarea tuturor carburanților biochimici, nu numai a celor glucidici, dar și a celor lipidici și proteici. Este un concept vizionar, care a fost redescoperit numai în ultimii 10 ani; „Traité de Médecine Lancereaux-Paulesco" (vol III), Paris, 1912.
12. 1920: face o descriere magistrală a distribuției țesutului adipos, menționând pentru prima dată semnificația diferită a grăsimii abdominale (mezenterice și epiploice) fata de cea subcutanata. Descrie magistral relația obezității cu diabetul în paragraful: „Cel mai ades obezii devin glicozurici, ca și cum cele două tulburări, - obezitatea și diabetul gras - reprezintă două faze ale aceluiași ansamblu patogenic"; „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.
13.-1920: demonstrarea detaliată a tehnicii sale originale de realizare a pancreatectomiei totale, considerată de el o condiție sine qua non pentru apariția diabetului experimental. Nu am găsit pâna acum o descriere mai precisă a acestei tehnici pâna la acea dată; „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.
14. 1920: determinarea efectului de scădere a glicemiei după administrarea extractului sau pancreatic, menționând pentru prima dată hipoglicemia indusă terapeutic. „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.
15. 1920: determinarea pentru prima dată a efectului anticatabolic proteic (prin determinarea ureei urinare și sanguine înainte și după administrarea extractului sau pancreatic); „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.
16. 1920: determinarea relației doză-răspuns a extractului pancreatic asupra glucozei sanguine (efectul hipoglicemiant a fost pus în evidență de mulți cercetători începând din 1893, datele lui Paulescu fiind mult mai relevante decât ale celorlalți); „Traité de Physiologie Médicale" (vol II), 1920.
17. 1921: determinarea duratei de acțiune a extractului pancreatic (farmacodinamica lui) după administrarea iv: „efectul începe imediat după injectare, atinge un maxim la 2 h și se epuizează după 12 h"; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.
18. 1921: determinarea pentru prima dată al efectului anticetogenetic al extractului sau pancreatic; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.
19. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreina") scazând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci și la animalul normal; „Archives Internationales de Physiologie", 31 august 1931.
20. 1922: obținerea unui brevet de invențtie privind pancreina și procedeul fabricăarii ei (10 aprilie 1922).

Aceasta este o listă provizorie a unor priorități ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bună credință că în medicina româneasca, prin problematica vastă la care ele se referă, nu au are egal nici în trecut și nici astăzi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discuție cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele și fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necajit (la acea vreme încă se mai vorbea despre decoperirea insulinei de catre Banting și Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit încă. Sunt convins ca el va veni". Polemica actuală declanșata în jurul lui Paulescu mă face să cred că acea vreme a venit. Nepăsarea și indecizia noastră față de marea moștenire științifică a lui Paulescu, a luat sfârșit. Cer să se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar să i se lase lui Paulescu, ce-i al lui Paulescu.
Cultura literară Nr. 310/10 februarie 2011[3].

Descoperirea insulinei este unul dintre cele mai importante evenimente medicale petrecute în secolul al XX-lea. Importanţa acestuia a fost subliniată prin acordarea Premiului Nobel pentru Medicină, dar nu inventatorului, românul Nicolae Paulescu[4]

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi oameni de ştiinţă de pe întreg mapamondul s-au dedicat cercetării pentru găsirea unui leac pentru tratarea diabetului. La începutul secolului XX, eforturile medicale s-au intensificat şi, rând pe rând, au început să apară rezultate mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. Unul dintre savanţii care şi-a dedicat aproape trei decenii studiului în acest domeniu a fost românul Nicolae Paulescu (1869-1931). Pe data de 19 aprilie 1922, avea să obţină de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei". Era vorba în brevet despre hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit ceva mai târziu insulină, precum şi de drepturile pentru fabricarea medicamentului. În realitate, Paulescu reuşise să descopere leacul pentru diabet încă din anul 1916. „« Pancreina » brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parţial) prin acidulare cu acid clorhidric şi neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă şi nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916, Nicolae Paulescu a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici şi observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal", se arată Encyclopædia Britannica Online Academic Edition.

Cu puţin timp înainte de publicarea rezultatelor, la mijlocul Primului Război Mondial, Nicolae Paulescu a fost mobilizat în armată şi a fost nevoit să-şi întrerupă temporar activitatea. După terminarea războiului, savantul român şi-a definitivat cercetările şi le-a prezentat în faţa colegilor, în premieră, în sesiunea din data de 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie. Concomitent, în intervalul iulie-august 1921, a publicat o serie de patru articole despre separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina în revista de specialitate Archives Internationales de Physiologie, publicaţie care apărea simultan în Franţa şi Belgia. Puţin timp după aceea, în vara anului 1922, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei, pe care au intitulat-o insulină. Fred Grant Banting şi Charles Herbert Best, din Toronto (Canada), au prezentat, practic, aceeaşi substanţă pe care o patentase Nicolae Paulescu în România cu peste un an mai devreme.

Cei doi au amintit în articolul de prezentare activitatea românului Paulescu, însă s-au bazat pe o traducere incorectă a articolelor din Archives Internationales de Physiologie şi au declarat că injecţiile propuse de român nu ar avea efect. Un an mai târziu, în 1923, comitetul pentru acordarea Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om. Nicolae Paulescu a murit de cancer în anul 1931 şi nu s-a împăcat niciodată cu pierderea injustă a Premiului Nobel pentru Medicină. Într-un articol din presa vremii avea să declare: „Unii m-au devalizat, alţii încearcă să-mi înăbuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară, credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire".

Activitatea lui Paulescu n-a fost recompensată nici simbolic, nici financiar

În 1969, un om de ştiinţă scoţian, Ian Murray, a publicat lucrarea The search for insulin. În esenţă, fiziologul scoţian probează că Banting şi Best sunt doar nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu şi lansează o campanie internaţională pentru reabilitarea românului. În urma acesteia, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, a recunoscut în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic şi şi-a exprimat speranţa că „opera de pionerat a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale". Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internţionale de Diabet, Sir George Alberti. Cu toate acestea, activitatea lui Paulescu n-a fost recompensată nici simbolic, nici financiar. Veniturile obţinute de cercetătorii canadieni sunt colosale. Drepturile de testare şi producere a insulinei au fost vândute la vremea respectivă către Eli Lily & co., o companie farmaceutică-gigant, care mai activează şi astăzi în America de Nord. Unii cercetători ai vieţii lui Nicolae Paulescu sunt de părere că acestuia i-a fost interzis accesul la Premiul Nobel din cauza orientărilor sale declarate public.

În anul 2003, opiniile lui Nicolae Paulescu au condus la producerea unui incident diplomatic internaţional la Paris. Pe data de 27 august 2003, Ambasada României la Paris a programat dezvelirea unui bust al lui Nicolae Paulescu la Spitalul Hotel Dieu, din capitala Franţei. Ceremonia a fost anulată după apariţia, cu o zi înainte, a unui articol despre activitatea antisemită a lui Nicolae Paulescu în prestigiosul cotidian francez „Le Monde".

Victor Grigor - Despre „idioților utili", dărâmatori de „mituri"

După logică acestor critici meschini ar trebui să eliminăm din memoria omenirii pe toți cei care au combătut iudaismul, indiferent de valoarea contribuției pe care acești oameni au adus-o la dezvoltarea artei, științei sau filosofiei. Dar pentru că nu e ușor să excomunici personalități de talia unor Voltaire, Kant, Spinoza, Goethe, Herder, Schopenhauer, Pascal, Diderot, Rousseau, Marx, Fichte, Nietzsche etc.,care sunt temelia culturii moderne, se apelează la cenzurare, ocultare, omitere. Câți dintre tinerii de azi cunosc că Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, Caragiale, N.Ioga, V.Conta au avut o atitudine pe care adepții „politicii corecte" ar cataloga-o că antisemită? E mai bine să nu știe, că să nu-și pună întrebări inutile... să nu le vină idei. Cu totul altă este atitudinea criticilor meschini față de personalitățile mai recente; asupra lor se folosește tot arsenalul minciunii, urii și ticăloșiei, metodic, continuu, concertat. Este evident că Paulescu nu face știință atunci când susține degenerarea rasei evreiești-spiritul talmudic e contagios, poate întunecă rațiunea chiar și celor care îl combat-dar rasismul este o achiziție târzie și care contravine întregului sau sistem de gândire precum și principiilor sale de cercetare (perfecțiune,completitudine, nepărtinire). Rasismul lui Paulescu este reacția unui om nedreptățit, dezamăgit, exasperat, și nu poate fi asociat operei sale științifice. Otto Weiniger spunea despre acest tip despre acest tip de „polemiști" că că nu sunt capabili să distrugă cu adevărat, ci numai să descompună. Fie că se numesc Patapievici, Peter, Manea, Ornea sau fac parte din categoria „idioților utili", dărâmatori de „mituri". Să nu rămânem indiferenți![5]

Nicolae Paulescu a încetat din viaţă pe 19 iulie 1931. Nicolae Cajal, membru al Academiei Române de Ştiinţe şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România între anii 1994 şi 2004, considera că trebuie făcută o deosebire între meritele ştiinţifice şi punctele de vedere personale. În anul 1990, la propunerea acad. Cajal savantul a fost numit - post mortem - membru al Academiei Romane. Trei ani mai tarziu a fost inaugurat la Bucureşti „Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli metabolice « Paulescu »".

Nota redacţiei
Oare dacă propunerea de acordare a titlului de academician nu ar fi fost iniţiată de Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România între 1994 şi 2004, nicolae Paulescu ar fi fos admis ca membru post-mortem al Academiei Române ?
Oare astăzi, când instituţia N.K.V.D.-ist Gestapovistă I.N.S.H.R.-E.W., subordonată direct prim-ministrului Guvernului României, dă sau ridică avize cu statut de hotărâri judecătoreşti acordarea acestui titlu meritat ar mai fi posibilă? Greu de crezut! Oricum, este bine că s-a întâmplat, iar Nicolae Cajal - spre diferenţă de succesorul său - trebuie apreciat.

Vă recomandăm să vizionaţi şi filmul documentar despre ilustrul savant român Nicolae Paulescu, accesibil pe You Tube[6].

-------------------------------------------
[1] Wikipedia, Enciclopedia Britannică şi http://stirileprotv.ro/stiri/10-romani-geniali/nicolae-paulescu-romanul-care-a-contribuit-la-descoperirea-insulinei.html
[2] http://adevarul.ro/sanatate/medicina/de-nu-primit-profesorul-nicolae-paulescu-premiul-nobel-1_50ad3d607c42d5a6639156c1/index.html
[3] http://revistacultura.ro/nou/2011/02/despre-stiinta-lui-paulescu-si-nestiinta-altora/
[4] http://adevarul.ro/locale/iasi/cum-i-a-fost-furata-romaniei-insulina-autorul-inventiei-nicolae-paulescu-fondatorul-primului-partid-europa-adoptat-zvastica-simbol-oficial-1_54f47a1e448e03c0fd2598b8/index.html
[5] vezi comentariul http://revistacultura.ro/nou/2011/02/despre-stiinta-lui-paulescu-si-nestiinta-altora/
[6] https://www.youtube.com/watch?time_continue=3&v=0RHkFBYMr2Q

footer