„Un om ca şi un popor, atât preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie"
Simion Mehedinţi (1868-1962)

Am fost profund impresionat de gândirea acestui savant român de talie mondială; eu nu am decât trei cărţi ale marelui om: „Creştinismul Românesc" (Fundaţia „Anastasia" - 1995); „Parabole şi învăţături" (Ed. „Sofia" – 2002) şi „Altă creştere - Şcoala Muncii" (Ed. „Axia" – 2003) dar, mai mult decât suficient pentru a-mi da seama de statura uriaşă a acestui Pedagog român greu de egalat. În volumul IV al „Dicţionarului Enciclopedic" - Bucureşti 2001, la pag. 344, aflu că marele geograf „a formulat legile subordonării cauzale a învelişurilor planetare, a zonelor geografice şi a categoriilor geografice (Stereogeneitatea celor patru sfere)" „...legile subordonării cauzale...". Interesant, citind cele de mai sus, mi-am amintit brusc despre un scurt episod din copilăria mea, episod pe care nu-l voi putea uita niciodată. M-am născut lângă o pădure, la câţiva paşi...am cutreerat-o în lung şi în lat mai ales în copilărie şi când eram tânăr. De nenumărate ori mergeam la Călimăneşti sau mai ales la Râmnicu-Vâlcea pe drumurile şi pe potecile acestor păduri, trecând prin Urlueşti, Surpaţi, Valea Babei, Pădurea Radului, Runcu, coborând la Fedeleşoiu, unde treceam Oltul cu barca, oprindu-mă la Bujoreni unde aveam o soră. Într-o iarnă, foarte geroasă, mi-amintesc că l-am trecut pe gheaţă; era gheaţa atât de groasă încât treceau sănii cu boi încărcate cu lemne. Ce copilărie, ce vremuri! Ce nostalgie mă cuprinde uneori după acele vremuri! Revin la acel episod al copilăriei.

Era într-o dimineaţă, început de primăvară, soarele învinsese zăpada şi gerul, natura se dezmorţea, dar mai erau ici şi colo petece de zăpadă, iar pârâiaşele începuseră să şopotească. Chiar acolo, aproape de casa părintească, sub liziera pădurii de fag, m-am trezit aplecat asupra unei adevărate minuni; vrând parcă şi el să se încălzească la razele blânde ale soarelui, un ghiocel scosese căpşorul reuşind să spargă pojghiţa de gheaţă care încă-l încătuşa. Priveam uluit, fascinat (nu eram încă la şcoală) de această făptură gingaşă care a reuşit să-şi croiască drum prin pământul îngheţat, să se elibereze şi să iasă la lumină. Am crezut că ar fi mai bine să-l ajut şi am „săpat" cu degetul în jurul lui, rupând din crusta care încă se încăpăţâna să-l încorseteze. Numai în ziua următoare am descoperit tragedia. Mergând din nou să văd ce mai face micuţul ghiocel, am descoperit cu durere că se ofilise. Îl ucisesem ! Am plâns, am plâns acolo aplecat de-asupra lui, apoi am alergat şi i-am povestit tatălui meu care mi-a explicat că în natură, în univers, totul este o taină...şi numai Dumnezeu care le-a creat le guvernează şi are grijă de toate. Totul, absolut totul este legat de relaţia cu Dumnezeu. De aceea Simion Mehedinţi spunea că „un om nu este deplin dacă nu este creştin" şi că „Iisus a fost cel dintâi şi cel mai mare educator al omenirii".

Rolul hotărâtor în educaţia copiilor şi a tineretului (elevi şi studenţi) îl au trei instituţii: Familia, Şcoala şi Biserica. Nu numai familia, nu numai şcoala, nu numai Biserica, ci toate trei. Toate trei să funcţioneze într-o strânsă legătură. În secolul trecut, în '93, am predat şi eu religia la Şcoala Nr. 4 şi de câteva ori, am fost solicitat la anumite clase la Liceul „Vlaicu-Vodă". Câţiva ani la rând au predat preoţii, apoi au venit tinerii absolvenţi de teologie, fie băieţi, fie fete. După câte ştiu, religia este materia care aproape întotdeauna a fost plasată undeva la periferie, ca o cenuşăreasă. Se vrea, se doreşte acest lucru ? Cu siguranţă. Sunt încă destui care nu vor să audă de Sfânta Cruce, de Sfintele Icoane de Biserică, de Dumnezeu. Tocmai de aceea, cei care predau religia trebuie să fie foarte serioşi, adică să-şi facă datoria cum trebuie, pentru că de multe ori, chiar colegii lor - profesorii şi învăţătorii sunt împotriva religiei. Tot în perioada aceea, după '90, un preot, într-o conferinţă, ne relata următoarele : într-o zi, când la clasa cutare trebuia să predau despre Sfânta Cruce, profesorul de istorie care nu era ortodox (neoprotestant, care nu crede în Cruce, în Sfinţi, în Icoane) a venit la mine şi m-a rugat : părinte, vă rog eu mult, să nu le predaţi astăzi copiilor despre Sfânta Cruce, vă rog eu mult de tot!... Şi culmea, preotul se lăuda în faţa noastră cât de bun a fost el şi a zis cam aşa: hai dom'le, treacă de la mine, ce mare lucru, le predau data viitoare despre Sfânta Cruce. Incredibil! Cum adică? Vine cutărică şi dacă mă roagă pe mine: părinte Marinescu, te rog eu astăzi, la Sfânta Liturghie să nu se mai rostească Crezul, ştiţi, numai astăzi! Şi eu, preotul Marinescu să zic: Da dom'le, nu e nici o problemă. Acum câţiva ani am întrebat o elevă: Ce s-a predat la religie în ultima oră? Reacţia ei: a izbucnit în râs şi mi-a spus că la ora de religie vine profesoara şi le spune că pot să facă ce vor. Am întrebat-o la ce şcoală este. Mi-a spus că la Albeşti. Deci, atenţie părinţi, atenţie profesori, atenţie preoţi ! Noi preoţii venim în contact cu tot felul de situaţii. Vă dau două exemple : unul bun şi unul rău.

Eram la o slujbă, chemat de o familie, special pentru fiul lor; era foarte „năzdrăvan". Am intrat în casă şi înainte să încep slujba am observat că tânărul lipseşte şi am întrebat unde este ? Mi-au spus că e în camera lui şi nu vrea să vină. I-am rugat să-mi permită să vorbesc şi eu cu el. Mi-au dat voie şi am intrat în camera lui; era elev, cred în clasa a IX-a. L-am invitat şi i-am spus că ar fi bine să participe la slujbă. M-a măsurat cu dispreţ, a strecurat mână într-un sertar şi în acel moment mi-am dat seama că pune ceva la cale. Într-adevăr, a scos de acolo un spray paralizant, dar în momentul când a vrut să-l folosească l-am lovit fulgerător peste mână şi spray-ul i-a zburat într-un colţ al camerei. Fireşte că a fost foarte surprins; a venit şi a participat foarte absent la slujbă şi în final am avut o discuţie cu el arătându-i că de fapt nu este nici pe departe atât de deştept pe cât se crede şi că mai are multe de învăţat. Surprinzător, mi-a cerut numărul de telefon spunându-mi că ar vrea să mă caute, dar, aşa cum m-am aşteptat, nu m-a căutat niciodată.

Şi acum celălalt exemplu, cel bun.
Tot la solicitarea unei familii, eram în casă la dânşii, tot pentru o slujbă religioasă. Tatăl, mama şi fiul, un tânăr cu o privire inteligentă, cu o înfăţişare distinsă, clasa a XII-a, Liceul „Vlaicu-Vodă". După slujbă: părinte, el este Alexandru, fiul nostru, aceasta este camera lui. Pe biroul lui Alexandru: un computer, caiete, cărţi de matematică, de fizică, pixuri, rigle, o carte de rugăciuni şi o Biblie. Alexandru era olimpic de temut: Japonia, America, China! Tatăl: Îşi pierde vremea cam mult cu Biblia, părinte. Replica lui Alexandru: ei nu prea pricep nici acum părinte că toate aceste performanţe ale mele n-ar fi existat dacă nu l-aş fi avut pe Dumnezeu de partea mea. Alexandru şi mulţi alţi tineri pe care i-am urmărit în evoluţia lor, azi sunt profesori, medici sau ingineri vestiţi, aici sau departe de ţara lor, au trecut şi trec pragul Bisericii cu acelaşi dor şi aceeaşi dragoste pe care le aveau în copilărie când veneau împreună cu părinţii lor. „Mă surprind definind pragul/ Ca fiind locul geometric/ Al sosirilor şi al plecărilor/ În casa Tatălui." (Michel Barrault citat de Gaston Bachelard în „Poetica spaţiului" – pag. 251, Ed. „Paralela 45", 2003 - Studii socio-umane).