Represiunea atee împotriva Naţiunii (1) Imprimare
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 22 Noiembrie 2015 13:35

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisComunismul-ateu s-a angajat împotriva creştinismului într-o luptă contra cronometru, trimiţându-l pe om pe treptele cele mai de jos ale existenţei biologice, subjugându-l sclaviei bolşevice, în contradicţie cu ceea ce era destinat: creator al societăţii spiritual-religioase şi făuritorul istoriei. Comuniştii români , sprijiniţi de bolşevici, s-au folosit de orice mijloace pentru atingerea scopului lor, în special mass-media şi în mod expres ziarele aservite puterii. Astfel, ziarul Scânteia-oficiosul partidului care şi-a îndreptat linşajul mediatic împotriva tuturor celor care erau de altă orientare politică, reproducea integral, în 7 Martie 1945, un articol publicat în Pravda privitor la problema pedepsirii criminalilor de război. Sovieticii acuzau fostul guvern, Nicolae Rădescu, că publicase o listă cu numai 65 de „criminali de război" şi vinovaţi de dezastrul ţării, dorind astfel să-i scape pe ceilalţi! Modelul „Scânteii" era „ Вечерня Москва" (Vecernia Moskva) care reclama ţelul făţiş al bolşevicilor: „Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui"[1], Aşa s-a declanşat prigoana şi teroarea generală. Au fost constituite şi arestate persoane şi grupuri mai mult sau mai puţin imaginare. În „Ziar de lagăr- Caracal 1945" Onisifor Ghibu afirma răspicat că „Burghezii trebuie reeducaţi". Deşi, Constituţia în vigoare prevedea libertatea de conştiinţă, de informare şi de publicare a ideilor şi opiniilor,precum și dreptul la libera exprimare, la 11 Mai 1945, cu o febrilitate suspectă, s-a început procesul celor mai mari publicaţii şi personalităţi din lumea presei politice româneşti. În 30 Mai, este fixat termenul de judecată, şi în 4 Iunie se emite Hotărîrea nr. 2 a Tribunalului Poporului, care a dat cele mai aspre pedepse, de la detenţiunea pe viaţă la pedeapsa capitală. S-au întocmit 26 de dosare, cu părtinire, cu ură şi mânie proletară.

Au fost incriminate publicaţii și jurnaliști: Buna Vestire, Cuvântul, Curentul, Capitala, Calendarul, Frontul, Gândirea, Muncitorul român, Porunca vremii, Ţara noastră, Universul. A fost condamnat lotul ziariştilor: Pamfil Şeicaru(condamnat la moarte), Nichifor Crainic, Radu Demetrescu Gyr(condamnat la moarte), Pantelimon Vizirescu, Stelian Popescu, Gabriel Bălănescu, Aurel Cosma, Ion Dumitrescu, Grigore Manoilescu, Alexandru Hodoş, Ilie Prundeni, Romulus Dianu, Ilie Rădulescu, Romulus Seişanu. Împotriva tuturor, a fost invocate acelaşi cap de acuzare, extras din Legea 312/1945: vinovaţi de crime de război[2]. Iată ce scria marele ziarist Pamfil Şeicaru, generalului Nicolae Rădescu, din Palma de Mallorca, la 14 Octombrie 1948: „Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 August şi 12 Septembrie 1944, consecinţe menite să dea un aspect dramatic crizei constituţionale create prin abdicarea regelui indiferent de condiţiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii îşi pot imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască Regele şi proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistiţiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai Naţia are autoritatea să le soluţioneze... La picioarele lui Crist care agoniza pe Cruce, paznicii îşi împărţeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre aşa-zişii reprezentanţi ai partidelor şi a Naţiei crucificate...Eu rămân mai departe credincios valabilităţii războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea Naţiei mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau pământuri româneşti, cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi veţi recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu astăzi să mi se dea dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de regimul ocupaţiei ruseşti"[3].

Consecinţele capitulării a însemnat, în prima fază, acțiunea de "solidarizare" cu armata roşie prin dezarmarea masivă a armatei române şi decapitarea ei prin îndepărarea comandanților naționaliști. „Numărul acestor prizonieri de război luaţi de armata sovietică a fost, după datele statistice ale Marelui Stat Major Român, de 320 000 (17 500 ofiţeri şi 302 500 subofiţeri şi soldaţi) la sfârşitul anului 1944. La acest număr trebuie adăugaţi cei 20 000 de prizonieri de război români luaţi de armatele germană şi ungară, după 23 august 1944 şi preluaţi apoi de armata sovietică în zona de est a Germaniei. Mai trebuie adăugaţi circa 80 000 prizonieri români care au luptat în rândurile armatei ungare, fiind încorporaţi din nordul Transilvaniei, ocupată de Ungaria din 1940 până în 1944, în urma « arbitrajului » germano-italian de la Viena. Numărul total al prizonierilor de război români, care ar fi trebuit să fie repatriaţi, este, deci de aproximativ de 420 000. Dintre aceştia Uniunea Sovietică a înapoiat României numai 190 000, rămânând un rest de 230 000"[4]. Probabil că cei rămaşi au avut soarta celor din lagărul de prizonieri de la Suzdai, dacă nu executaţi imediat, poate pe parcursul timpului: „În perioada 22.02.1943-03.08.1943, în lagărul de prizonieri de război de la Suzdai -gubernia Vladimir, au fost executaţi prin împuşcare un număr de 108 prizonieri de război români. Aceştia au fost înhumaţi într-o groapă comună în cimitirul localităţii, lângă fosta mânăstire. Mai întâi s-a săpat groapa, după care pe măsura desfăşurării execuţiilor, cadavrele se aruncau în groapă şi se turna var peste ele. Între cei 108 prizonieri executaţi se aflau şi 7 ofiţeri: 2 sublocotenenţi, 2 locotenenţi, 1 căpitan, 1 maior şi 1 locotenent-colonel. Primul executat a fost soldatul Agarici Gh. pe data de 22.02.1943, iar ultimul a fost sublocotenentul Matei Traian Vasile, la data de 03.08.1943"[5]. Stelian Popescu, directorul „Universul"-ui, fiind bolnav, pleacă în Martie 1944 în Elveţia, unde îşi primeşte condamnarea grea la detenţie pe viaţă. Ginerele său, avocatul Ion Lugoşianu, redactorul şef LA „Universul", a fost exterminat în 1954, în închisoarea de la Sighet. Fiica ziaristului, Elena Popescu Lugoşianu, a rămas cu patru copii, dintre care băiatul, student la Drept, a fost arestat şi împuşcat în anul 1958. Cele trei fete au fost persecutate şi aruncate afară din şcoli şi facultăţi. Întreaga avere a fost confiscate[6].

Prin Legea nr. 348 din 2 Mai 1945 s-a dispus înfiinţarea unui consiliu pentru întocmirea listelor cu publicaţiile interzise. Lista publicaţiilor scoase din circulaţie până la 1 August 1945, cuprindea 28 de autori români şi 27 străini, la care se adaugă până la 1 Iunie 1946 cu încă 2690 de titluri, completată cu o altă listă până la 1 Mai 1948 cu alte 8438 de titluri. Sunt interzise operele autorilor: Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Nicolae Paulescu, A. C. Cuza, C. Rădulescu-Motru, Mihail Kogălniceanu, I. L. Caragiale, Lucian Blaga, Anton Dumitriu, Gheorghe Brătianu, Radu Gyr, Aron Cotruş, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Sandu Tudor, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Alexei Mateevici, Antioh Cantemir, Dimitrie Cantemir, Vasile Pârvan, Dan Botta, ş.a. În recenta sa lucrare, Istoria Literaturii Române Contemporane, Alex Ştefănescu, vorbind de anii 1945-1948, îi numeşte „epoca barbariei", epocă în care apar listele negre, liste ale cărţilor condamnate la dispariţie prin ardere, topit sau trecerea lor în diverse loturi secrete, de fapt şi acestea nişte adevărate temniţe. 8.438 de opere literare sunt interzise. Până la 1 August 1945, zeci de publicaţii sunt scoase din circulaţie. Editorii lor arestaţi. „În afară de textele doctrinare sau propagandistice folosite anterior de partidele de extremă dreaptă şi de cele referitoare la nefasta vecinătate cu URSS a căror interzicere avea o logică în circumstanţele istorice de după război, sunt aruncate în neant scrieri privind identitatea naţională a românilor, scrieri ale autorilor români care s-au expatriat după instaurarea comunismului, hărţi şi atlase cu frontierele României Mari, abecedare şi almanahuri, cărţi cu caracter religios, lucrări ştiinţifice derivând din alte conceptţii asupra lumii decât cea marxist-leninistă"[7]. Securitatea a confiscat şi interzis nu numai cărţi, ci şi manuscrise, fotografii dactilograme, încercând cu o furie dezlănţuită să lupte împotriva îndrumătorilor conştiinţei naţionale (pe unii i-a condamnat chiar la moarte), care erau scriitorii şi ziariştii. Iată cum definea Pamfil Şeicaru jurnalismul: „[...] E o meserie care îţi dă sentimentul că în coloanele ziarului respiră vechea instituţie română a tribunalului popular. Ai impresia că eşti un fragment din conştiinţa cetăţenească, că prin tine se exprimă cel care se simte oprimat, că prin tine capătă curaj toţi neputincioşii, că prin tine capătă înţelegerea evenimentelor nevoiaşii"[8]. În „România liberă", Grigore Preoteasa, îşi exprima încrederea încă din prima zi a anului, că anul 1947 va fi un an mai bun dacă se va lupta împotriva „opoziţiei reacţionare", care „trebuie definitiv paralizată"[9].

La 1 Mai 1947, „Scânteia" consemna articolul lui Gh. Gheorghiu-Dej cu titlul incitant şi semnificativ: „La muncă şi la luptă, tovarăşi!". La o săptămână, acelaşi oficios, publica la 7 Mai 1947, articolul lui Silviu Brucan „Un aspect al democraţiei", incita la ură: „Calea care duce la o reală ridicare a nivelului de trai al clasei muncitoare din România este izbirea reacţionarilor duşmani ai poporului român". Tot „Scânteia"-tribuna de luptă comunistă, anunţa la 20 august acelaşi an, arestarea a 177 de speculanţi, internaţi în lagărul de la Băneasa. Pe drum, trei dintre ei, „încercând să fugă", au fost împuşcaţi. Ca să-şi atingă scopurile, comuniştii au încurajat şi au organizat la scară mare, delaţiunea, au interzis publicaţiile „reacţiunii", au intensificat cenzura şi au proclamat proletcultismul.Prin instrucţiunile nr. 346 din 13 Noiembrie 1960 se înfiinţează fondul D documentar, la care nu aveau acces decât specialiştii pe baza unei aprobări şi fondul S, respectiv special, adică ultrasecret, fără acces evident. Paralel cu această acţiune dusă împotriva Culturii, Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.), proaspăt înfiinţată îşi răspândea filialele în mai toate localităţile din ţară, propagând bolşevismul. Urmărindu-se directiva KAA/C.C.M.3, indicator N.K./103/47, care prevedea la punctul 35 că: „din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare, care se bucură de popularitate, iar locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni susţinuţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru"[10].

Iată şi cuvântul marelui gazetar, enciclopedist, profesor universitar teolog Nichifor Crainic - „Părintele Gândirii" (prezent în 16 enciclopedii europene până-n '44), după ce este scos de la catedra universitară: „Oricine a însemnat ceva în România ori a jucat vreun rol spre binele ei era infierat la fel : criminal de război. Noile ziare aveau rubrici speciale pentru trădători: o victimă pe zi. Erau numiţi vag, cât mai vag: trădătorii poporului, fără să se specifice despre care popor era vorba. În veacul veacului nu mă voi ruşina de ceea ce am trudit pentru ţara mea"[11]. În cartea sa de memorii, „Zile albe, zile negre", îşi aminteşte: „A fost de ajuns o iscălitură a tovarăşului Ştefan Voitec, comisarul poporului la cultura naţională, şi totul s-a isprăvit ca prin farmec. Ştefan Voitec, cine o fi acest ins? În decurs de peste 30 de ani de viaţă intelectuală răspândită până în ultimul colţ al pământului românesc, am cunoscut mii şi zeci de mii de cărturari, dar niciodată n-am auzit de vreun Ştefan Voitec, care să fi adus o iotă din alfabetul creierului său, culturii româneşti"[12]. A fost desfiinţată Academia Română prin decretul nr.76 al prezidiului Marii Adunări Naţionale şi înlocuită cu o structură de tip sovietic, Academia R.P.R. Prin dislocarea şi reorganizarea forumului nemuritorilor, în 1948 un număr de 97 de academicieni au fost excluşi, o parte dintre ei întemniţaţi şi exterminaţi (Gheorghe Brătianu la Sighet), alţii s-au stins în cumplită sărăcie (Emil Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, ş.a.). Aproape o sută de academicieni, „Nemuritorii României" au fost epuraţi. Mulţi dintre aceste personalităţi emblematice, vor îmbrăca zeghea penitenciarului din Sighet. Într-o comunicare prezentată la Simpozionul de la Sighet şi intitulată "Noaptea demnitarilor", istoricul Claudiu Secaşiu vorbeşte despre tragedia elitei politice şi a celei academice. În cele trei loturi descărcate pe ascuns la Sighet, în Iulie 1950, se regăsesc 25 de academicieni. Rând pe rând vor muri, nesuportând la vârsta lor, regimul penitenciar. Cei întorşi de acolo îşi continuă calvarul în spitalele de la Văcăreşti şi Colţea. Iată lotul martir al academicienilor: Dimitrie Caracostea, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Giurăscu, George Fotino, Constantin Brătianu, Iuliu Hossu, Alexandru Lepădatu, Pantelimon Halippa, Zenovie Păglişeanu, Ştefan Meteş, Iuliu Moldovan, Emil Haţieganu, Gheorghe Taşcă, Victor Slăvescu, Victor Rădulescu, Ion Răducanu, Florian Ştefănescu-Goangă, Alexandru Todea, Teofil Sauciuc-Săveanu, Emil Racoviţă...
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.

-----------------------------------------
[1] R. Wurmbrand-Marx şi Satan, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1994..
[2] Lucia Hossu Longin- Memorialul Durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 81.
[3] Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, Pamfil Şeicaru şi lumea prin care a trecut, în Omagiu Istoricului Stelian Neagoe, Bucureşti, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi relaţii Internaţionale. 2003, p.24.
[4] Ion Calafeteanu-Politică şi exil. Din istoria exilului românesc, 1946-1950, Bucureşti, Ed. Enciclopedică. 2000, p.314.
[5] Arhiva Specială Centrală a Statului Federaţiei Ruse, fond 1-P, 05-E, dosar 768-3-17.
[6] Lucia Hossu Longin op. cit. p.82.
[7] Lucia Hossu Longin, Memorialul Durerii. O Istorie care nu se învaţă la şcoală. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 80.
[8] Ibid. p. 82.
[9] Serban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Daniela Buşe-Instaurarea totalitarismului comunist în România. Editura Cavallioti, Bucureşti 1995, p.184).
[10] Titică Predescu Experimentul Piteşti, Atacul împotriva Culturii şi asupra Spiritualităţii Poporului Român, op. cit. p. 270.
[11] Lucia Hossu Longin, op. cit. p. 83.
[12] Nichifor Crainic, Zile albe/Zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială "Gândirea", 1991, p.16.

footer