Revista Art-emis
Moşii noştri - Nicolae şi Crăciun PDF Imprimare Email
Costion Nicolescu   
Miercuri, 06 Decembrie 2017 17:47

In aşteptarea lui Moş NicolaeDouă sărbători, dintre cele mai îndrăgite ale creștinătății, marchează luna decembrie: Sfântul Nicolae şi Naşterea Domnului. Foarte tare m-a minunat întotdeauna felul în care bucuria Craciunului, în mai mare măsură decât a oricărei alte sărbători creștine, transcende credință (sau necredința) mărturisită a oamenilor. Ceea ce caracterizează aceste sărbători și le deosebește într-un fel de altele, în fond la fel de mari din punct de vedere al Bisericii, este obiceiul de a se face daruri. La început, acest obicei îi privea mai ales pe copii, dar în timp s-a extins, încât s-a ajuns să se facă cu acest prilej daruri tuturor celor apropiați ai unei familii. Căci ele rămân, cu precădere, sărbători ale familiei. S-ar putea că mulți să fie surprinși de faptul că acest obicei nu există în vechime la români, nici de Sfântul Nicolae, nici de Crăciun. De altfel, nici astăzi, în satele mai bune păstrătoare ale vieții vechi, el nu se întâlnește. Și chiar atunci când se fac oarece daruri colindătorilor, ele sunt lucruri simple, dar cu însemnată încărcătură spirituală: colaci, nuci, mere, un pahar de vin etc. Și se pare că cei mai puțini înscriși într-o viață creștină autentică, sau cei care chiar se declara necredincioși, se străduiesc mai abitir decât alții să-i copleșească pe cei apropiați ai lor cu tot felul de daruri scumpe. Sigur, actul de a dărui poate deveni, în unele cazuri, semnul trufiei, iar nu al iubirii. Dar nu acest aspect interesează acum, ci întrebarea asupra acestui impuls irezistibil de a face daruri, cedarea ființei, fie și inconștient, la penetrarea unei stări de bucurie, care este clar că vine „de sus", dintr-o altă motivație decât cele obișnuit lumești. Și de ce a prins atât de bine acest obicei de a face daruri venit de aiurea, încât astăzi îl receptăm că și când ar fi al nostru „de când lumea"?

Adevărul este că nu cred să existe om pe lumea această, de la monahul cel mai ascetic, până la magnatul cel mai opulent, căruia să-i displacă să primească daruri. Dincolo de valoarea lui intrinsecă, darul este, mai presus de toate, expresia unui sentiment, mai mult sau mai puțin sincer. Este drept că în momentul în care-l primim ne gândim mai puțin la acest grad de sinceritate. Există o plăcere de a primi daruri și o plăcere de a oferi daruri. Se spune că această din urmă este superioară celei dintâi: „Mai mare este a da, decât a lua". Cred însă că depinde, destul de mult și de situație, de starea în care te afli. Există un rafinament al darurilor, o scară a lor. Cu cât relația este mai strânsă și mai subtilă, cu atât darurile pierd din conținutul lor material, se etereaza în favoarea celui spiritual, uneori exprimat simbolic. Cu cât suntem mai inocenți, cu atât bucuria noastră este mai gratuită și nu mai căutăm atât la valoarea darului, cât la sentimentul pe care-l mărturisește. În ultima instanța, ne va bucură enorm darul prezenței cuiva, mai ales dacă ea vine într-un moment de mare dificultate sau de însingurare. Asta nu înseamnă că cei de lângă noi nu au nevoie adesea de lucruri foarte concrete, materiale sau spirituale, și este bine că, atunci când este spre binele lor, să facem tot ce ne stă în putință că să le dăm. Dar parcă în acest caz nu este vorba de exact ceea ce înțelegem în chip superior prin daruri.

Darul nu este numai ceva care se da gratuit, ci și ceva care ar putea să fie sau ar putea să nu fie, care arată un prea plin, o supramasura față de starea „normală". De abia atunci gratuitatea este totală și reprezintă mai mult decât o grijă firească și creștinească de frate, reprezintă însăși prietenia care se adaugă, care o depășește. Darul devine atunci, deplin, un semn, un cuvânt într-o comunicare ce se cere exprimată, un marcaj concret și vizibil al unui mesaj, care chiar dacă rămâne, până la urmă, tot de necuprins, se cere măcar semnalat. Dumnezeu este prin definiție Marele Dăruitor. Ne dăruiește în primul rând viață, și Părintele Stăniloae, reluându-i pe Sfinții Părinți, spune a undeva că și cea mai nenorocită existența este superioară neexistentei. Apoi ne-a dăruit lumea cu toate câte le are în ea, că să fie (alături de altele, dar în primul rând) o cale de comunicare profundă cu Dumnezeu. Înainte de a crea omul, Dumnezeu gătise mai întâi darul pentru el. Darul, că expresie a iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, premerge destinatarului sau, omului. Pare că Dumnezeu S-a pregătit să-l întâmpine pe om că pe un prieten drag. În același timp, omul purtând în el chipul lui Dumnezeu că pe o pecete de neșters și având, virtual, posibilitatea asemănării cu Creatorul sau, se raportează, și el, la lume că la un dar. Lumea este un dar din care avem posibilitatea că, la rândul nostru, să dăruim, să devenim dăruitori. Nu numai că putem dărui prietenilor noștri, dar putem dărui („ale Tale dintru ale Tale") și Prietenului absolut, lui Dumnezeu. Orice relație personală autentică presupune și implică reciprocă dăruire. Această reciprocitate nu înseamnă, în nici un caz, echivalentă, pentru că orice măsurare devine, în asemenea situații, inadecvată. Bucuria de a dărui cuiva pe care-l iubești este atât de mare, încât este clar că ceea ce sporește darul nu este o colecție de obiecte, ci însăși legătură de iubire. De aceea, omul care dăruiește cu adevărat, o face „din toată inima", „din tot sufletul", iar nu din tot buzunarul.

In Biserica, relațiile sunt întemeiate în mod normal, firesc, tot pe dăruire. Tot ce aduce și tot ceea ce primește omul la biserica trebuie să fie dar, pentru că să fie „bine primit". Această înseamnă o întemeiere pe iubire dezinteresată, depărtată de orice gând de schimb compensatoriu. Dumnezeu da întotdeauna cu supramasura, nimic meschin în „plata" sau „răsplată" Lui. Oricât de lipsiți tor ar fi, din punct de vedere financiar un „impozit" religios, Biserica Ortodoxă nu l-ar putea acceptă niciodată, pentru că ar contraveni înseși principiilor ei constitutive. Experiență timpului arată că deși uneori izvorul darurilor poate slabi, el nu seacă, totuși, niciodată.

Dincolo de darurile pe care le aduc Moş Nicolae şi Moș Crăciun, este Hristos Însuși Cel care Se dăruie și care este izvorul real, conștientizat sau nu, al bucuriei noastre. Cât despre Moș Nicolae, el este un fel de înainte mergător al lui Moș Crăciun. Dincolo de întâmplarea cu cele trei fete salvate de la prostituție cu ajutorul unor pungi cu bani aruncate noaptea, pe furiș, pe fereastră, Sfântul Nicolae a intrat în dragostea deosebită a poporului credincios și pentru faptul că s-a făcut atât de transparent lui Hristos, că L-a iubit cu o ardoare deosebită, căutând să ajungă la asemănare tocmai în calitatea de dărui tor pe care a avut-o Mântuitorul. El este daruitor și dar în același timp, cum o arată acatistul sau: „Bucură-te, dătătorule al bunătăților lui Dumnezeu. Bucură-te, bogăția de Dumnezeu dăruită celor ce viețuiesc în lipsa pe pământ". Noi le spunem „moși", ceea ce se deosebește puțin de denumirea de „"părinți" pe care o au în alte limbi. Moș are, în această situație, o însemnătate mai complexă. Sigur că ea are o rădăcina în reprezentarea iconografică a lui Dumnezeu-Tatăl, „Cel bătrân de zile", și în cea a Sfântului Nicolae, al cărui chip de bătrân ierarh păstrează, poate mai constant decât al oricărui alt sfânt, anumite trăsături caracteristice, care-l fac recognoscibil chiar și fără înscrierea numelui pe icoană să. Dar „"moșii" sunt cei care stau în lanțul neîntrerupt al stirpei noastre, ei ne sunt "stră-moși", rude intemeietoare. Noi Îl receptăm pe Dumnezeu, că de altfel și pe Sfinții Lui, că fiindu-ne în neam, o rudenie care nu este simplu trupească, ci preponderent duhovniceasca.

Atat Moş Nicolae, cat și Moș Crăciun, mai presus de darurile pe care le pot aduce sau nu, sunt ei însuși principalele daruri, motiv de neumbrita bucurie. Dar, pentru noi, deși Nașterea Domnului reprezintă marele eveniment de început al operei Sale de răscumpărare, toate sărbătorile sunt, până la urmă, rupte din Paste, deoarece, „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credință noastră, suntem încă în păcatele noastre" (cf. Matei 15, 17). Să ne îmbrățișăm și acum, murmurând aceste cuvinte ale troparului ce se cânta în Noaptea cea Mare: „Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!". Și pentru Naștere, întru mulți ani![1]
La Mulţi Ani! tuturor ce poartă numele Nicolae!
------------------------------------------------------
[1] https://www.crestinortodox.ro/craciun/obiceiuri-craciun/mosii-nostri-nicolae-craciun-68400.html

footer