De la începuturile preistoriei şi vieţii umane organizate incipient social, încă din perioada numită de cercetători paleolitic, au apărut semnele credinţei umane într-o origine celestă. Dovezi ştiinţifice ale activităţii în viaţa de grup şi de relaţie socială, se evidenţiază în straturile decopertate de arheologi fiind certificate şi de descoperirile ştiinţifice în realitatea istorică a acelui timp. Aceste artefacte pot fi întâlnite mai peste tot de-a lungul văii Indusului, a văii Gangelui, în sudului munţilor Himalaya sau a podişului Deccan şi altor spaţii geografice ale peninsulei situată în sudul Asiei, cunoscută astăzi generic sub numele de India. Dată fiind precaritatea vieţii de atunci şi primordialul sălbatic al elementelor unei naturi dezlănţuite, al cărui efect devastator aducea de multe ori specia humanoidă locală în pragul extincţiei, acei strămoşi au găsit cu cale, poate instinctiv, să îşi imortalizeze gândurile, victoriile ori dramele de vânătoare în picturi, desene rupestre sau sculpturi animiste. Osemintele umane descoperite în sepulturile acelui timp erau colorate cu ocru roşu (oxid de fier) sau hematit iar alături se găseau diverse obiecte cum ar fi amulete, pietre pictate, statuete de os sau piatră, arme şi nu de puţine ori gravuri, desene ori picturi funerare[1 ]. Este clar că cei care mureau erau „dotaţi” cu un minim de confort, pe cât se putea similar realităţii pe care o părăsiseră. Poziţia ghemuit a acestor oseminte semnifică poziţia foetală adică erau pregătiţi pentru o nouă renaştere şi implicit o nouă viaţă. Mai toate înhumările în Asia erau orientate spre răsărit, arătând intenţia de a se lega destinul sufletului plecat, de traiectoria soarelui şi deci de speranţa unei renaşteri ori postexistenţe într-o altă lume[2] . Iată cum fascinaţia pentru astrul luminii s-a transformat în speranţa transcederii într-o altă viaţă, iar mai târziu în adoraţie conştientă. Însă nu toţi oamenii aveau această înţelegere a transcendentului, doar şamanii sau cei suprasensibili puteau avea această facultate a previziunii evenimentelor importante pentru grup şi este clar că la acel timp primordial nu existau încă interese majore pentru a-şi înşela membrii gintei originare. Încă din acele vremuri cei iniţiaţi prin descoperire, iluminare, viziune, transă şamanică sau revelaţie ori epifanie au ştiut cu siguranţă că nu suntem singuri şi au comunicat această revelaţie şi celor care aveau nevoie de ea. Astfel ei au stabilit forme de comunicare cu Marele Zeu Creator încercând în acelaşi timp să îmblânzească elementele naturii nemiloase ori spiritul animalelor feroce ale acelei epoci în favoarea grupului din care făceau parte. În acest scop vânătorul acelor vremuri dădea expresia intenţionalităţii magico-religioase prezervând depozite cu oasele animalelor ucise în credinţa că animalele vor fi aduse la viaţă de Stăpânul Animalelor[3 ]. Lumina aştrilor a dăruia la timpul nopţii condiţia de repaos necesară pentru meditaţia omului asupra trecerii timpului şi stimula dezvoltarea gândirii magico-religioase. Cercetând cerul înstelat, observând astrele şi dinamica naturii, omul a stabilit noi metode de orientare şi migrând pe uscat ori pe ape a descoperit noi limanuri în care si-a asigurat perpetuarea grupului. Lumina soarelui i-a determinat pe oameni să observe formele de viaţă ce începeau să germineze la apariţia discului dătător de viaţă. Gâzele, fluturii se trezeau la viaţă, plantele, fructele se dezvoltau sub influenţa binefăcătoare a soarelui ce răsărea, în vreme ce prădătorii nopţii se retrăgeau în grotele unde sălăşuiau. Lumina minţii şi a spiritului uman a apărut atunci când conştiinţa de sine a evoluat şi omul ridicându-se la poziţia verticală s-a desprins din paleantrop având de acum o axă reper sus-jos, cer-pământ, răsărit şi apus, lumina şi întunericul etc. Prin practici religioase, în raport cu cea ce ei au perceput pe atunci ca fiind Marele Stăpân al Animalelor au stabilit prima ierarhie de ordine socială şi organizare, având ca prim mediator şamanul. Aceste acţiuni magico-religioase de apărare împotriva atacului fiarelor, izbânzilor la vânătoare ori înblânzirea stihiilor naturii sau pentru vindecare şi reînviere s-au facut cu un succes destul de mare întrucât şamanul şi-a asigurat un rol şi un statut foarte important în cadrul grupului primordial. Pe măsură ce comunicarea nu a mai avut sincope de comprehensiune iar limbajul a devenit mai precis şi s-a îmbogăţit, ritualul a căpătat un sens din ce ce în ce mai elaborat, marele zeu fiind rugat să însoţească întreaga viaţă şi existenţă a grupului. Conştiinţa unui Creator apăruse în imaginea explicaţiei pe care omul arhaic o construia în mod implacabil secol după secol. Poate că în acele timpuri povestea originii umane, s-a transmis oral de către un mag iniţiat grupului său, iar mai târziu revelaţia a fost consemnată în tradiţia scrisă. Aceasta explică şi cultul Marii Zeiţe sau a lui protoŞiva, falismul şi dendrolatria, ascetismul şi Yoga etc. care îşi fac apariţia pentru prima dată în nordul Indiei fiind expresia cultural-religioasă a viitoarei civilizaţii a Indusului.
Mediul şi climatul începuturilor
Cele mai vechi reprezentări ale culturii paleoliticului din acea regiune sunt considerate a fi cele de la grotele Bhimbetkha şi se presupune că ar avea o vechime de aproximativ 9.000 de ani. Ele reprezintă animale, scene de vânătoare şi simboluri cu sens esoteric. Instinctul uman nu s-a lăsat doborât de duritatea luptei pentru supravieţuire în decursul acelor epoci primitive şi astfel ridicându-se spiritual pas cu pas de-a lungul miilor de ani, omul acelor vremuri a început să gasească soluţia de a comunica inteligent, de a se organiza în grupuri pentru rezolvarea sarcinilor de subzistenţă şi supravieţuire ale rasei umane, iar mai apoi a început a cerceta cerul nemărginit al nopţii, mirându-se de forma constelaţiior, pe care ulterior le luau ca repere de orientare în călătoriile lor necesare obţinerii mijloacelor de supravieţuire. Astfel a apărut o civilizaţie incipientă de-a lungul râului Indus şi care a fost tranzitată la început de păstorii nomazi din zona Belucistanului estic unde se află actual ruinele de la Mehrgarh ce sunt atestate ca apariţie în perioada neoliticului. Un alt sit arheologic al aceste civilizaţii de început a fost descoperit la Amri în zona sudică a Indusului, altul în Kalibangan din Rajasthan şi ultimul, Lothal în Gujarat.[4 ] Mediul iniţial dravidian era o lume dinamică legată şi intercorelată de un centru ecologic vital. Habitatul animalelor din munţi şi câmpii, vegetaţia luxuriantă a junglelor, terenurile de vânătoare sau de păşunat, apele curgătoare ce irigau prin apeducte câmpurile cultivate al dravidienilor băştinaşi, aveau o importanţă uriaşă pentru fiinţarea acestora. Mediul reprezenta pentru ei atât o componentă ecologică obiectivă cât şi un domeniu al experienţelor de cunoaştere şi evoluţie subiectivă. În transformarea ei de neoprit, natura ridica secol după secol obstacole şi limite, pe care această veche civilizaţie le-a depăşit cu uneltele rudimentare ale unei epoci de început şi o viziune inteligentă de gestionare a resurselor naturii.
Omul aşezărilor de pe Indus, construia pas cu pas, un mediu specific dezvoltării lui sociale şi facea istorie dezvoltându-se mai rapid sau uneori mai lent. La acel timp, acest proces evolutiv avea caracteristica de a depăşi atât limitele impuse de natură cât şi limitele experienţei şi cunoaşterii umane. De la adaptarea elementară la mediul natural şi de acolo la formarea unei mari civilizaţii prin stabilirea schimburilor comerciale a fost nevoie de timp îndelungat. Orizontul de experienţe şi extinderea regională a relaţiilor umane s-au dezvoltat în mod constant. Concepţia depre mediu se schimbă în cursul acestei migraţii spre estul salvator, dravidienii iniţiindu-se în tainele şi misterele naturii pe care acum începeau să o respecte tot mai mult tocmai datorită lipsurilor care aparuseră. Pe parcursul etapelor de deplasare şi migraţie condiţiile ecologice care deveniseră ostile într-o anumită etapă a acestei evoluţii ecologice începeau se dovedescă favorabile. Vânătorii şi culegătorii având doar unelte de piatră, au ales ca habitat limita pădurilor, lângă ţăranii stabili, care defrişau copacii şi obţineau pământul arabil. La început, vechii dravidieni căutau soluri mlăştinose care să le permită activităţile agricole, până când au descoperit plugul şi animalele de povară care le-au dat posibilitatea să are şi în pământuri înţelenite. De acum, vechii inzi puteau coborî către câmpiile deschise şi puteau obţine şi recolta cantităţi mari de grâne. Atunci când ploaia sau inundaţiile erau potrivite ei puteau cultiva cea mai productivă plantă: orezul. Acolo unde se producea orezul irigat şi deci ciclic, puteau vieţui mari grupuri de oameni şi se puteau dezvolta mari regate dar bineînţeles acestea erau dependente agricultură. O uşoară modificare de climat sau un atac militar asupra acestei baze agricole, cauzate de invadatorii razboinici le tăiau acestor state incipiente alimentarea vitală şi le făceau să dispară rapid din scena istoriei. Despre cultivarea sistematică a plantelor comestibile se ştie că a început în India pe la anul 7000 î.Hr., conform ultimelor cercetări arheologice dar s-a descoperit polen de cereale datat ştiinţific de acum 13.000 î.Hr. ceea ce încurcă serios logica istorică a evoluţiei. S-a stabilit că a fost o epocă cu ploi puternice în acea regiune care a depins întotdeauna de muson. Cu mult înainte de a se deplasa în câmpiile Indusului Inferior, oamenii primei civilizaţii a Indusului au cultivat la scară mică terasele aluviale în văile din Belucistan. Acolo au construit pereţi de piatră numiţi gabarband care reţineau sedimentele nutritive din inundaţiile periodice. Iniţial s-a crezut, atunci când au fost descoperiţi, că aceşti pereţi erau baraje construite pentru irigaţii, dar orificiile practicate în ziduri au lăsat să se înţeleagă că aceste sisteme ingenioase au fost concepute astfel încât să reţină solul şi nutrienţii pentru agricultură dar nu şi apa care era drenată.[5 ] Astfel de sisteme hidrotehnice utilizate pentru agricultură au fost găsite şi în siturile: Quetta, Las Bela şi valea Bolan.Tot în această vale a fost descoperit şi celebrul sit Mehrgarh. Cercetările paleobotanice arată o creştere a umidităţi în stratificaţia solului cercetat din această regiune începând din jurul anului 3000 î.Hr.
Metodele de cultivare a terenurilor aluviale au fost atunci practicate nu doar pe valea Indusului, ci şi pe valea Ghagharei, aflată în apropiere cam la 60-80 de mile de râul Indus. S-a dedus că această vale a fost chiar mai potrivită culturii decât valea Indusului, datorită inundaţiilor şi a unui volum de apă de două ori mai mare decât cel al Nilului. În această zonă, din cauza inundaţiilor uriaşe activitatea cultivatorilor era doar temporară şi drept urmare nu a fost înfiinţată nici o aşezare umană stabilă. Dovezile geologice arată o secare a albiei râului Ghaghara în jurul anului 1700 î.Hr., care s-a datorat unei deplasări tectonice care s-a produs brusc. Râul Yamuna care acum are albia în paralel cu Gangele, se crede că ar fi avut cursul tot prin valea Ghagharei, dar o deplasare a dealurilor de la poalele Munţilor Himalaya i-a schimbat direcţia. Alte mişcări tectonice la gura fluviului Indus ar fi putut avea ca efect scufundarea oraşului Mohenjo Daro într-un lac. Această ipoteză este pusă sub semnul întrebării de cercetătorii care afirmă că marele rîu Indus nu ar fi putut să fie blocat pentru o perioadă de timp. Dar totuşi chiar şi un blocaj temporar ar fi putut produce un adevărat dezastru. Secarea râului Ghaghara şi blocarea Indusului Inferior, ar fi putut distruge centrele majore ale civilizaţiei Indusului. Cercetările arată că în acel timp a existat o şi o regiune neafectată de aceste mişcări tectonice: peninsula Kathiawat din Gujarat. Această regiune devenise o legătură de importanţă majoră pentru contactul cu lumea exterioară. Prin Oman a fost adus meiul african în această regiune unde a fost cultivat şi astfel devenind de mare importanţă pentru dezvoltarea agriculturii stabile în zonele muntoase şi spre est. Oraşele îndepărtate, şi chiar şi oraşele neafectate de mişcările tectonice, au dispărut atunci când centrul civilizaţiei Indusului nu a mai gestionat comercial sau cultural dinamica acelei societăţi. Dovezile ştiinţifice arată că civilizaţia Indusului s-a prăbuşit cu mult timp înainte ca primele triburile de crescători de animale numiţi arieni să migreze dinspre nord. Climatul meteorologic pe care aceşti invadatori l-au gasit a fost foarte diferit de ceea ce favorizase înflorirea iniţială a civilizaţiei Indusului. Deoarece erau nomazi, ei s-au adaptat rapid la schimbarea de mediu. La începuturile migraţiei lor, câmpurile din Punjab au oferit o vegetaţie bogată şi hranitoare pentru turmele lor, până când o scădere majoră a ciclurilor musonice i-a determinat să se îndrepte către est, spre junglele din sistemul Gange-Yamuna care nu s-au diminuat în această perioadă de secetă. Oraşele au folosit ca centre organizaţionale pentru aceste activităţi agricole sezoniere şi erau de asemenea centre de comerţ foarte importante. Harappa, care era la graniţa dintre zona agricolă şi cea montană, avea funcţia unui nod al căilor comerciale din şi spre nord. Pe acolo erau aduse, de caravanele care străbăteau munţii Asiei, metalele şi pietrele preţioase care intrau astfel în circuitul intercontinental cu ajutorul comerţului maritim prin marile metropole de la ocean ale Indusului.
Construcţia ecologică a habitatului civilizat
Autorii Herman Kulke şi Dietmar Rothermund în celebra lor lucrare „O istorie a Indiei”[6] arată că cele mai misterioase şi greu de pătruns cu înţelegerea sunt construcţiile vechilor oraşe Mohenjo Daro şi Harappa descoperite în 1920, unde se poate observa liber că geometria are o aplicaţie de netăgăduit, cele două oraşe fiind construite aproape similar, dar la o distanţă de 350 de mile. Astfel s-au descoperit fundaţii dreptunghiulare compartimentate şi bine ventilate despre care astăzi se ştie că aveau rolul de a servi ca depozite pentru cereale. Au mai fost indentificate băile publice, cele particulare, aflate în vilele de lux şi în general excavaţiile au evidenţiat un ambient civilizator care uimeşte prin facilităţile şi utilităţile urbane gândite foarte inteligent. Aceste oraşe erau împărţite în arii rectangulare foarte precis trasate. De exemplu în Mohenjo Daro existau nouă astfel de arii separate între ele de străzi largi de 9 metri. Constructorii erau maeştri în gestionarea apei, după cum arată sistemele urbane şi alimentarea cu apă sau canalizarea apelor reziduale.Toate casele erau racordate la un extraordinar sistem de canalizare care străbătea toate străzile oraşului. Deasemeni casele erau realizate din cărămizi standard, aveau curţi interioare, fântâni proprii şi grădini. Arheologii au fost impresionaţi de descoperirea a câtorva sculpturi foarte interesante şi de scoaterea la lumină a mii de peceţi foarte frumos realizate în steatită care reprezintă portrete, figuri zoomorfe şi simboluri ale acelui timp. În aceste artefacte au fost indentificate vechi zeităţi ale culturii Indusului precum şi vestitul proto-Shiva cu trei capete asezat în postura de meditaţie cu un falus erect şi înconjurat de animale, ceea ce va da mai târziu în hinduism motiv de veneraţie. În cele două oraşe, cercetătorii au descoperit de asemenea că acei oameni foloseau un sistem similar de măsuri în ambele oraşe, care folosea numerele binare şi sistemul decimal. Comerţul devenea înfloritor încă de la acea vreme, aspect dovedit, întrucât diverse obiecte aparţinând acestei culturi au fost găsite în situri arheologice din oraşele mesopotamiene şi reciproc, obiecte de manufactură mesopotamiană au fost gasite în oraşele civilizaţiei Indusului. Aceste misterioase oraşe au cunoscut perioada de înflorire chiar înainte cu secole de migraţia arienilor vedici pe Valea Indusului, ele dispărând brusc înainte sosirea acestora probabil în urma unor schimbari climatice care au tulburat cauzal armonia economică a acestei culturi. În acest sens cercetările care pun în evidenţă declinul, aduc în atenţie faptul că părăsirea acestor oraşe s-a făcut cu rapiditate acest aspect fiind dovedit de ustensilele de bucătărie gasite în jurul vetrelor intacte.
Anumite teorii vorbesc despre importante activităţi tectonice care au ridicat porţiuni de câmpie şi astfel sau îndiguit mari suprafeţe de câmpie ce s-au transformat ulterior în mlaştini improprii agriculturii sau păstoritului. Alte cercetări de paleobotanică prezintă perioade de alternanţă cu disfuncţii pluviometrice majore în anumite perioade, precum şi perioade prelungite de de secetă, aspect disfuncţional care ar fi putut să ofere condiţii din ce în ce mai reduse pentru practicarea agriculturii în jurul acestor oraşe. Declinul acestor culturi ale văii Indusului se pare deci că a fost accentuat de schimbarea dramatică a climei şi de atacurile tîlharilor care au grabit dispariţia acestor oraşe. Osemintele umane descoperite în oraşele acelui timp erau dispuse anarhic şi se presupune că au fost victimele unui masacru final al tâlharilor, care au atacat şi distrus definitiv oraşul Mohenjo Daro precum şi o serie de aşezări harappiene. [7 ] Cu privire la vechea civilizaţie a Indusului se poate spune fară să greşim prea mult, că dorinţa de geometrie şi de ordine cosmologică a fost dovedită de construcţiile ce se pare că au fost ridicate acum 4-5 mii de ani şi oglindindu-se deasemeni în artefactele gasite ce înfăţişau zeii creator-protectori ai acelei lumi. Problematica ecologiei a preocupat pe indieni, ca problemă de mediu încă din antichitate. Operele vechi de filozofie asupra naturii sau imnurile religioase, ne demonstrează că ritualizarea unor obiceiuri antropoculturale precum şi prezenţa unor plante sau animale în sculpturile din temple, ne relevă faptul că omul arhaic hindus înţelegea corect funcţia pe care o are natura pentru om, adică temeiul de ultim adevăr pentru fiinţarea şi supravieţuirea lui.
- Va urma -
Bibliografie
- Mircea Eliade Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1999
- Hermann Kulke Dietmar Rothermund O istorie a Indiei, Bucureşti, Editura Artemis, 2003
- P.Masson Oursel, Philippe Stern India Antică şi Civilizaţia Indiană Editura
Herald Bucureşti
- George Dumezil Zeii suverani ai Indoeuropenilor Editura Univers Enciclopedic
1997
- Victor Kernbach Miturile esenenţiale Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
- Daniela Neagu., Iuliana Armaş., Arhetipuri în Natură şi Civilizaţie, Bucureşti, Editura
Reinassance
- Fernand Comte., Cărţile Sfinte Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p.215-220
- Raikes, R. L. and Dyson, R. H. (1961), The Prehistoric Climate of Baluchistan and the Indus Valley. American Anthropologist, p 270: 10.1525/aa.1961.63.2.
- Ion Mânzat, Lucian Radu-Ceng, Introducere în Psihologia Orientală, Bucureşti, Editura PSYCHE, 2002 p. 280
- Sărbătoare Octavian India puterilor magice Editura Flori Spirituale
- Schott Ernst Ayurveda, Iaşi, Editura Polirom 2005
- Ştefan Munteanu, Dimensiuni ale spiritualităţii indiene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.
- Mircea Eliade Alchimia Asiatică Editura „Cultura Poporului”, 1935
- Manava Dharma Shastra - Cartea Legii lui Manu, Editura Aldopress
- Sankarakarya - Compendiul filosofiilor indiene, Editura Herald
- Oltea Răşcanu Gramaticu, Nemurirea Mogulului, Iaşi, Editura Pim, 2009
- Heinrich Zimmer, Mituri şi Simboluri în Arta şi Civilizaţia Indiană, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007
[1] Mircea Eliade Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Univers Enciclopedic Co-ediţieBucureşti,Editura Ştiinţifică, 1999 , p.19
[2] Idem, p. 21
[3] Idem, p. 22
[4] Hermann Kulke Dietmar Rothermund O istorie a Indiei, Bucureşti, Editura Artemis, 2003 p.30
[5] Robert L. Raikes; Robert H. Dyson, The Prehistoric Climate of Baluchistan and The Indus Valley p.270
[6] Hermann Kulke Dietmar Rothermund O istorie a Indiei, Bucureşti, Editura Artemis, 2003p.27-59
[7] Idem, p.32