- Nicolae C. Paulescu (1869-1931) -

Subliniam într-un precedent articol, importanţa şi prestigiul Premiilor Nobel, dar mai ales faptul că în ciuda unor contribuţii semnificative la dezvoltarea patrimoniul cultural ştiinţific universal şi al unor descoperiri de excepţie, pentru români acestea continuă să rămână, încă, un vis neîmplinit. Continuăm să ne mândrim şi să ne consolom în acelaşi timp, cu câţiva laureaţi ai Premiului Nobel originari din România, dar mai ales ne revin în minte acei români, autori a unor descoperiri excepţionale, şi având merite depline la o asemenea recunoştere, în mod flagrant, nedreptăţiţi, cu, sau fără voie. Trecând peste unele omisiuni, peste unele greşeli care au privit nu numai pe români, anunţarea şi festivitatea decernării premiilor Nobel continuă să se bucure de atenţia şi interesul lumii întregi, precum şi de recunoaşterea comunităţii cultural-ştiinţifice internaţionale. Pentru că prima decadă a lunii decembrie este dedicată festivitaţilor decernării acestor premii, este momentul oportun să evocăm personalitatile romane indreptatite să primească un astfel de premiu. Începem cu Nicolae Paulescu.

Reputat om de ştiinta şi medic român, în 1916, după 30 de ani de cercetări în laborator, a descoperit un hormon numit de el „pancreină", ce ajută la normalizarea nivelului glicemiei la diabetici. În lucrările sale, explica modul în care poate fi obţinută şi rolul acesteia, formulând pentru prima dată baza unui tratament împotriva diabetului. După 1916, cercetările lui au fost amânate datorită ocupaţiei germane a Bucureştiului, dar descoperirea sa o publică în diverse articole şi cărţi. După război, în 1922, îşi brevetează modul de obţinere a hormonului, la Ministerul Comerţului şi Industriei. Începând cu anul 1922 când a fost introdusă in terapeutică insulina, a devenit „molecula vedetă" a secolului al XX-lea transformându-se într-un adevărat „elixir al vieţii". Acest moment a marcat salvarea a zeci de milioane de diabetici, a căror viaţă a devenit dependentă de administrarea zilnică a preţiosului hormon. Din păcate aparatura şi instrumentele învechite ale lui Paulescu nu i-au permis izolarea acesteia într-o formă ultrapură şi începerea testelor clinice pe oameni. Acest lucru este realizat în mod surprinzător la doar la 7-8 luni de la anunţarea descoperirii de către un colectiv de patru crecetători canadieni, dintre care, la doi dintre ei, li se va acorda ulterior, Premiul Nobel.

Nicolae Paulescu, a fost fiul negustorului Costache Paulescu şi al Mariei Paulescu, familie ce se numise iniţial Pavel, apoi Pavelescu, iar Nicolae era văr bun cu poetul şi epigramistul Cincinat Pavelescu. În anul 1880, după ce a terminat şcoala primară, s-a înscris la Gimnaziul „Mihai Bravu", astăzi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul", pe care l-a absolvit în 1888. Elev strălucit, era atras atât de arte cât şi de stiinţe, îndeosebi de cele naturale. Între anii 1888-1891, a urmat, la Paris, cursurile Facultăţii de Medicină, iar la încheierea lor a devenit, prin concurs, extern al spitalului „Hotel-Dieu", din Paris, avându-l ca şef de serviciu pe Etienne Lancereaux, cel mai strălucit clinician şi anatomo-patolog al vremii, prieten şi colaborator apropiat. A rămas în Franţa până în 1899, desăvarşindu-se profesional şi având acces în cercurile înalte ale ştiinţei europene. În 1900 se intoarce în ţară, este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicina Internă al Spitalului Sfântul Vincent din Bucureşti. Între 1896 si 1901 a obţinut trei doctorate: în medicină şi fiziologie la Paris şi în ştiinţe naturale, la Sorbona, concomitent cu efectuarea unei serii de studii în diferite domenii ale medicinei. Cercetările sale au vizat aproape toate capitolele fiziologiei, dar principala lui preocupare a constituit-o studiul glandelor endocrine - hipofiza, tiroida, suprarenală şi pancreasul - pentru care a fost onorat de statul francez cu prestigioasa distincţie „Palmele Academice". În 1908 a publicat celebra monografie „L'hypophise du cerveau". În aprilie 1909, la insistentele solicitări ale reginei Elisabeta a României, Nicolae Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialiştii germani nu o putuseră diagnostica. Paulescu va reuşi să-i pună diagnosticul corect şi să o vindece în scurt timp, coordonându-i din ţară tratamentul. În anii 1903, 1906 , 1912 şi 1930 a publicat, în faze succesive monumentala sinteză medicală (circa 400 de pagini), intitulată „Traite de Medicine Lancereaux-Paulescu". În anii primului razboi mondial, a redactat tot în limba franceză o altă lucrare medicală de excepţie, în trei volume, intitulată „Traite de Physiologie Medicale". În acest tratat au apărut pentru prima dată rezultatele sale experimentale referitoare la secreţia endocrină pancreatică. Dovezile, în sprijinul proprietăţilor fiziologice şi farmacodinamice ale secreţiei endogene pancreatice, au fost publicate în numărul din 31 august 1921 al prestigioasei reviste Archives Internationales de Physiologie. În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, obţine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas, ajungând foarte aproape de tratamentul diabetului. Bolnav de cancer, Paulescu moare la 62 de ani, în dimineaţa zilei de 17 iulie a anului 1931. Multe alte personalitati deplâng trecerea lui în nefiinţă. La cortegiul sau funerar au participat peste 30.000 de bucureşteni, veniţi pentru a-i onora memoria, iar
în revista „Neamul Românesc" a apărut, sub semnătura celebrului Nicolae Iorga, emoţionantul necrolog: „Moartea unui învaţat", care se încheia astfel: „...a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt".

Descoperirea insulinei

Diabetul, în secolul al XIX-lea, conducea, în cele mai multe cazuri la moartea bolnavului, de la punerea diagnosticului unii pacienţii supravieţuind cel mult câteva luni. Paulescu îşi foloseste vastele cunoştinţe dobândite în anii de studii, pentru a încerca dezvoltarea unui remediu împotriva bolii. În condiţii grele, reuşeşte, după aproape 30 de ani de cercetări, să extragă din pancreas „pancreina", mai târziu cunoscută sub denumirea de insulină şi o foloseşte într-un experiment pe un animal diabetic. El observă că după injectarea compusului, nivelul glicemiei redevine stabil. În 1920, în volumul al doilea din „Traite de Physiologie medicale", difuzat în străinătate de către editura pariziană „Vigot", apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. În anul 1921, trimite patru comunicări catre Societatea de Biologie din Paris, cu privire la descoperirea pancreinei, o primă formă de insulină. În august, în Archives Internationales de Physiologie, din Liege, publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic. Pe 10 aprilie 1922 a obţinut brevetul de invenţie, acordat de Ministerul Comerţului şi Industriei din România. Modelul experimental folosit de Paulescu a fost următorul: după anestezia câinelui cu cloroform se extirpa pancreasul, ţesutul pancreatic era mărunţit şi amestecat cu apă distilată, apoi pus la gheaţă, timp de 24 de ore. Lichidul rezultat era strecurat prin muselină şi se adăuga o cantitate mică de sare. Animalul era adormit din nou, se recolta o probă de sânge şi apoi se injecta, lent, filtratul de ţesut pancreatic printr-o canulă introdusă în vena jugulară externă. Probele de sânge erau obţinute prin puncţia arterei carotide, iar probele de urină printr-un sondaj vezical. Descoperirea sa, bazată pe nouă experimente, o publică, amanunţit, (26 de pagini), în „Comptes Rendus Hebdomadaires des Seances et Memoires de la Societe de Biologie et de ses Filiales" (23 iulie 1921, Paris).

În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apariţia lucrărilor de pionierat ale lui Nicolae Paulescu, în presa ştiinţifică internaţională, doi cercetători obscuri din Canada, F. G. Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul profesorului J. J. MacLeod, de la Universitatea din Toronto, şi-au publicat publice rezultatele lor, în aceeaşi direcţie. La reuniunea anuală a Societăţii Americane de Fiziologie, care a avut loc la New Haven, Connecticut, în timpul sărbătorilor de Crăciun din 1921, medicul militar Frederick Grant Banting şi biochimistul, Charles Herbert Best relevă faptul că au descoperit „insulina", celebra pancreanină a lui Paulescu, dar sub o altă titulatură. Banting a devenit extrem de interesat de diabetul zaharat doar după ce a citit în presa medicală franceză articolul lui Paulescu despre pancreas. Aşa-zisa „descoperire" a insulinei de către aceştia, în doar câteva luni de la comunicările lui Paulescu, ridică serioase semne de întrebare, dar anunţul a avut un impact major în domeniul ştiinţei medicale a timpului.

Introducerea insulinei în tratamentul diabetului zaharat la om, reprezintă contribuţia echipei canadiene, formata din Frederick Banting si Charles Best, sprijiniţi de J.J.R. MacLeod care întâmpinau probleme serioase cu extragerea insulinei într-o formă mai putin toxică pentru oameni. Bertram Collip a fost cooptat în echipă de către MacLeod, iar acesta nu numai că a reuşit să producă un compus aproape pur, dar a şi testat-o pe un subiect uman. Primul pacient tratat pe 11 ianuarie 1922 cu insulină a fost un copil în vârsta de 14 ani, Leonard Thompson. Acesta cântarea mai puţin de 32 de kilograme şi traia cu o dietă de 450 de calorii pe zi. Fără îndoială că descoperirea pancreaninei-insulinei, aparţine lui Nicolae C. Paulescu, care, din păcate, a fost eclipsat de grupul celor patru canadieni ale căror aplicaţii pe un subiect uman au stârnit un val de entuziasm greu de descris.

Acordarea Premiului Nobel

În urma rezultatelor obţinute în primele tratamente cu insulină, lumea s-a bucurat fără să dea atenţie celui care era la originea epocalei descoperiri. În faţa bolii a mii de pacienţi diabetici, muribunzi până atunci, condamnaţi la o moarte lentă şi sigură, se năştea o mare speranţă de viaţă. În aceste circumstanţe, recunoaşterea importanţei descoperirii prin atribuirea Premiului Nobel pentru medicină si fiziologie în anul 1923 pare a fi îndreptăţită. Numai că graba în care s-au făcut nominalizările şi mai ales superficialitatea de care a dat dovadă comitetul de decernare a Premiului Nobel din acel an au condus la cea mai gravă eroare înregistrată vreodată în istoria prestigioasei instituţii suedeze. Premiul s-a acordat canadienilor Banting şi MacLeod, fără a se indica meritele pe care le-au avut în descoperirea insulinei. După toate probabilităţile, i s-a recunoscut lui Banting activitatea experimentală desfaşurată de el împreună cu Best, activitate prezentată într-un articol publicat în februarie 1922, care rezuma, de fapt, concluziile lui Paulescu, în timp ce MacLeod a fost premiat pentru utilizarea insulinei în practica clinică, etapă în care principalul merit i-a revenit în fapt, biochimistului Collip. Acesta a reuşit pentru prima dată purificarea extractului pancreatic, făcându-l administrabil la om. Patentul insulinei a fost vândut Universităţii din Toronto pentru un dolar. Iată cum, printr-o nefericită întorsatură de evenimente, tocmai cei doi oameni de ştiinţă, care au avut un rol primordial în descoperirea, izolarea şi transfomarea insulinei într-un remediu viabil, adică Paulescu şi Collip, au fost cu totul ignoraţi la acordarea premiului Nobel. De observat că Premiul Nobel s-a acordat celor doi, numai pentru procedeul de extracţie a insulinei, nu şi pentru descoperirea ei. Acesta se pare că ar fi fost şi motivul pentru care, biochimistul Bertram Collip nu a fost inclus în echipa premiaţilor pentru că recunoaşterea contribuţiei sale ar fi condus, implicit, la recunoaşterea meritelor lui Nicolae Paulescu, ca primul descoperitor al insulinei (pancreaninei). Această opţiune a fost determinată de pericolul contestării formulate de Paulescu, în jurul căruia s-a instituit rapid o eficientă „conspiraţie a tăcerii". În faţa acestei nedreptăţi, în faţa acestui „furt ştiinţific", Paulescu a cerut cu insistenţă să fie creat un tribunal internaţional, care să judece fraudele ştiinţifice, aşa după cum există unul care luptă contra fraudelor literare. Protestele lui Paulescu, venite de undeva de la porţile Orientului, aveau să fie rapid înăbuşite. Unele voci afirmă că nesusţinerea demersurilor îndreptăţite ale lui Paulescu au strânsă legătură atât cu opiniile sale politice, dar mai ales cu atititudinea sa vehement antisemită şi antimasonică, fapt ce i-a creat reale dificultăţi în publicarea celui de-al patrulea volum al său, „Tratat de Medicină".

Târzia recunoaştere a meritelor lui Paulescu

După stingerea lui Paulescu din viaţă , în 1931, totul a intrat într-o desăvârşită uitare, întreruptă miraculos în 1969. Surprinzator sau nu, redescoperirea contribuţiei fundamentale şi obţinerea recunoaşterii internaţionale a lui Paulescu la izolarea hormonului antidiabetic pancreatic, se datorează nu instituţiilor statului român sau lumii medicale româneşti. Aceasta a fost făcută, oarecum întâmplator, de către diabetologul scoţian Ian Murray care, pregătindu-se să scrie un istoric al celebrei descoperiri, a constatat cu surprindere că adevărul documentar era cu totul altul decât cel prezentat de istoriografia canadiană. El a scris patru articole prin care a reuşit să convingă comunitatea ştiinţifică internaţională că, înaintea lui Banting şi Best, Paulescu publicase lucrări de o valoare inestimabilă, în care descrisese cu lux de amănunte acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. După această campanie, Comitetul Nobel a stabilit, în 1969, că cercetările medicului român au precedat eforturile lui Frederick Banting atât în importanţă cât şi în inovaţie. O bătălie importantă a fost şi cea realizată de omul de ştiinţă român, fondatorul primei clinici pentru diabetici, în anul 1942, Ion Pavel. În anii '70, el a facut publică o scrisoare primită pe 15 octombrie 1969 de la Charles H. Best, colaboratorul lui Banting, în care acesta admitea că echipa canadiană nu au facut nimic altceva decât să reproducă în laborator cercetările lui Paulescu, câştigând astfel, nemeritat, Premiului Nobel. Ulterior, în 1976, respectiv în 1986, I.Pavel a scos pe piaţă două monografii, care aveau să completeze „dosarul insulinei". Autorul, Ion Pavel, aduna documente şi interviuri cu personalităţi care sustin, fără putinţă de tăgadă, că descoperirea insulinei a fost făcută, într-adevăr, de Nicolae Paulescu. Apoi, în 1996, la celebrarea a 75 de ani de la realizarea epocalei descoperiri, a fost adusă în prim-planul discuţiilor, contribuţia excepţională a ilustrului român, Nicolae C. Paulescu, a cărui lucrare „Archives Internationales de Physiologie", publicată pe data de 31 august 1921, a reprezentat adevăratul certificat de naştere al insulinei. Poate că ar mai trebui menţionat şi faptul că toţi membrii grupului canadian au ştiut de realizările lui Paulescu, încă înainte de a-şi publica lucrările lor, în anii 1921 şi 1923. Din postura de „binefăcători ai omenirii" , Banting şi Best au trebuit să treacă în randul plagiatorilor lipsiţi de scrupule şi de inspiraţie. Spectaculoasa răsturnare de situaţie înregistrată în 1996, la 75 de ani de la descoperirea insulinei, demonstreză încă o dată că adevărul este o valoare imprescriptibilă şi, mai devreme sau mai tarziu, iese la iveală. El poate fi ascuns sau temporar denaturat, dar niciodată distrus. După o absenţă de trei sferturi de veac, Paulescu revine în galeria marilor fiziologi ai lumii, cu o contribuţie ştiinţifică neegalată în acest secol: aceea a descoperirii insulinei. În cinstea ilustrului savant român care a realizat descoperirea medicală a secolului al XX-lea, anul 2001 a fost desemnat „Anul Paulescu", la împlinirea a 132 de ani de la naşterea lui, 80 de ani de la publicarea lucrării prin care a anunţat descoperirea hormonului antidiabetic pancreatic şi 70 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. Pentru cinstirea acestor evnimente ,Academia Română , Societatea Română de Diabet, Institutul „N.Paulescu" , Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila", Academia de Ştiinţe Medicale şi Asociaţia Diabeticilor au organizat numeroase manifestări ştiinţifice, iar pe 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internţionale de Diabet, Sir George Alberti, a fost dezvelit monumentul „NicolaeC. Paulescu", în faţa Facultaţii de Medicină din Bucureşti, locul în care ilustrul savant a desfaşurat timp de treizeci de ani o foarte prodigioasă activitate. Abia în 1990, pentru cercetările sale şi progresele medicale ce au rezultat din ele, Nicolae Paulescu a fost numit membru post-mortem al Academiei Române. Nimeni şi niciodată nu va mai putea îndrepta răul făcut acestui ilustru învăţat român. Măcar la noi, totuşi, poate că ar trebui ca insulina să se numeasca „pancreină", sau „pancreanină", cum o botezase descoperitorul ei! Câteva instituţii din ţara, printre care şi Catedra de Fiziologie a Universităţii „Carol Davila" din Bucureşti.
Dureros este faptul că persecuţia impotriva lui Pualescu nu s-a terminat. A doua mare nedreptate împotriva lui Paulescu a fost comisă, pe 21 august 2003, exact la 80 ani după furtul Premiului Nobel. În acea zi, la spitalul Hotel-Dieu din Paris, a fost planificată o ceremonie în onoarea sa, cu dezvelirea unui bust, o ceremonie organizată in colaborare cu Ambasada României la Paris şi profesorul Gerard Slama. Ceremonia a fost anulată în ultimul moment, din cauza protestelor din partea organizaţiilor evreieşti împotriva opiniilor lui Paulescu. Dr. Shimon Samuels, de la Centrul „Simon Wiesenthal", a precizat în scris Ambasadei Române şi Ministerului Francez al Sănătăţii că Paulescu „antisemitul" nu a fost o „persoana adecvată pentru a primi recunoaştere". Statul roman s-a conformat, lăsând, încă odată neputinţa, dar şi lipsa de demnitate, să-şi spuna cuvântul. Să sperăm ca aceasta să fie ultima nedereptate la adresa marelui Paulescu. Supun reflecţiei cititorilor, un citat dintr-un articol despre Paulescu „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă, de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul?... De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?... Ori măcar căutat."

Aceasta este istoria unui „Premiu Nobel", furat unui român, şi ea trebuie cunoscută odată cu recunoaşterea meritelor sale incontestabile.