Prof. univ. dr. Ştefan Buzarnescu, art-emisDacă istoricii și analiștii politici, sau unii scriitori[1] își mai dispută, de un sfert de veac, hermeneutica evenimentelor din decembrie 1989, iar amatorii de adevăr istoric devin tot mai vocali, din perspectivă sociologică lucrurile sunt mai puțin fuzzy și pot ieși din aria suspiciunilor deoarece sociologia își articulează concluziile pe baza faptelor empirice, concret verificabile, sub zodia „neutralității axiologice" (Theodor Adorno). Răspunzând invitației domnului prof. univ. dr. Ivan de a prezenta o perspectivă sociologică asupra evenimentului invocat, voi încerca, în economia de timp care mi-a fost rezervată, să răspund la o singură întrebare: „Ce motive aș avea eu, ca simplu cetățean, să mă bucur, alături de Dvs. de urmările complexe a ceea ce cu un termen generic se numește « Revoluția română din 1989 »"? Așadar, ca simplu „beneficiar" anonim, vă rețin atenția doar cu acest scop explicit, asupra schimbărilor social-politice în speță. Precizez: ca beneficiar, nu ca revoluționar, deoarece nu am avut niciodată acest statut. Mai înainte de toate, consider necesară o precizare de principiu: în sistemele sociale, la fel ca și în sistemele tehnice, se articulează două feluri de component: constante și variabile. În sistemele sociale, cele mai importante constante sunt: învățământul, cultura, sănătatea, apărarea națională, administrația, iar ca variabile, principala variabilă este ideologia, care determină fluctuația regimurilor de funcționare a spațiilor sociale (comunitare), la care se adaugă dinamica sistemului de fiscalitate, ponderea serviciilor de asistență socială. și altele. În acest context, în calitate de cadru didactic universitar, și în 1989 și acum, voi face o comparație practică pentru a releva diferența; evident, fără a face judecăți de valoare. Astfel, în cadrul normativ specific învățământului ante-1989, ca simplu cadru didactic eram obligat să obțin aprobare, un fel de cenzură, asupra activității didactice și științifice pe care urma să o prestez pe fiecare săptămână. În prezent design-ul conceptual și metodologic al activității mele nu mai necesită nici o avizare de la forurile supraordonate; libertatea academică face posibilă și această marjă de libertate.

Publicarea suporturilor de curs, nu se mai subordonează celebrului „manual unic" aprobat de Ministerul învățământului și supervizat de autoritățile de partid, indiferent de opțiunile valorice ale formulelor guvernamentale succedate la putere, deoarece sistemul de educație este depolitizat, conform Legii[2]. În ceea ce privește participarea la conferințe științifice internaționale, fără norocul de a fi avut un pașaport, nici nu se punea problema să te gândești să ajungi acolo. În prezent, participarea la manifestări științifice a devenit o normalitate a comunicării și la nivel inter-universitar european, fără nici un alt fel de exercițiu de obediență administrativă sau ideologică. Mai mult: a devenit o stare de normalitate accesarea unor contracte de cercetare științifică cu finanțare europeană. Pentru studenți, există o multitudine de oportunități de accesare a unor burse de studii cu termene diferite, de la un semestru la un an academic, ca urmare a spațiului unic european al învățământului superior și al cercetării științifice în care trăim (începând cu anul 2004), în calitate de cetățeni ai unei țări care aparține Comunității Europene. Scopul acestor „deschideri" este unul strategic: actualele generații care gestionează oferte educative europene au posibilitatea de a-și transfera, reciproc, competențele formative în mod liber, iar studenții își exersează reflexele de parteneri valabili de dialog între toate segmentele de tineri universitari la nivel internațional/european. Pe aceste coordonate, reconstrucția încrederii mutuale paneuropene reprezintă o oportunitate strategică pe care o au tinerele generații în perspectiva afirmării potențialului lor de inovație normativă și instituțională impus de exigențele formulării unor răspunsuri demne și particularizate, la imperativele globalizării.

Aduc în discuție și globalizarea, deoarece tocmai această paradigmă relevă erorile premiselor de la care s-a plecat în promovarea deciziilor luate de noile autorități post decembrie 1989. Astfel, atunci, urgențele erau focalizate pe tipul de modele[3] de dezvoltare care urmau a fi asimilate în schimbările structurale inițiate în grabă și fără orizont istoric, cel puțin mediu; deși în astfel de cazuri se operează cu termene lungi (strategice). Rezultatul: o copiere mecanică a unor modele străine de dezvoltare și o grefare a acestora pe un mental colectiv fundamental diferit, cum este cel românesc. În sociologie există un termen care definește foarte explicit acest aspect: bovarismul instituțional[4], prin care se înțelege mimetismul instituțional utilizat de autoritățile unei comunități care dau dovadă de lipsă de imaginație managerială, de creativitate istorică și de capacitate relativă de coordonare a transformărilor structurale pe care le generează procesul, ireversibil, al mișcării istorice, aflat în curs. În acest context, cea mai comodă gesticulație publică o constituie copierea unor modele străine sub justificarea „alinierii la schimbările din proximitatea geopolitică" în speță. În concluzie, apelarea la modele străine, se dovedește a fi fost neproductivă, deoarece evoluția României până în cel mai imediat prezent a instituționalizat un moldel (occidental) de dezvoltare bazat exclusiv pe îndatorarea progresivă a țării. Este, acesta un model de „dezvoltare durabilă" atât de frecvent invocat de tot felul de autorități?; iată o întrebare care nu este deloc retorică.

Dar ce s-a întâmplat, efectiv, în decembrie 1989? Timișorenii spun că revoluția le-a fost confiscată de bucureșteni, iar bucureștenii, tot „revoluționari" și ei, își arogă numai ei dreptul de a fi conducătorii revoluției. Cei care continuă să aducă argumente pentru susținerea „loviturii de stat" sunt etichetați, în continuare, ca un fel de zaț de la cafeaua discursului. Sociologic, faptele sunt limpezi în succesivitatea lor: mișcarea de revoltă populară din Timișoara s-a amplificat, progresiv, pe parcursul câtorva zile soldându-se cu inițierea unor instituții noi, în raport cu cele comuniste, încă oficiale la București. În acel context, creația istorică și articularea unor secvențe procedurale de schimbare generală a întregului spațiu social căpătaseră adeziunea tuturor participanților la mișcarea de stradă. Atunci, ocuparea instituțiilor locale și zonale a făcut posibilă nominalizarea unor noi actori la nivelul puterii locale (Primăria) și la nivelul puterii zonale (Prefectura) prin recunoaștarea acestora după competiția rangurilor lor de prestigiu civic și de implicare a lor în radicalizarea mișcării de stradă; în acel context, din simpli nemulțumiți, revoltați, aceștia acționau în sensul raționalizării schimbării sistemului prin redactarea unor obiective care vor fi făcute publice prin „Declarația de la Timișoara", aceasta fiind, în realitate „programul revoluționar" centrat pe obiective naționale concrete și realist fomulate. După ce intervalul de autoritate al lideranței naționale a fost ocupat în mod precipitat, la București, de un grup[5] lipsit de experiența gestionării situațiilor de criză și a schimbării sociale aflate în curs, principalii lideri ai acelui grup au deturnat sensul schimbărilor de la amplitudinea revoluționară, la alte preocupări domestice pentru o reformă socială de tip „perestroika"; unii dintre membri grupului chiar au făcut vorbire de perestroika (Silviu Brucan), iar alții de o posibilă umanizare a „socialismului" românesc (Ion Iliescu)[6]. Iată confuzia de fond: revoluția fiind o discontinuitate istorică radicală care nu se reduce la cucerirea puterii, ci presupune creație instituțională de anvergură istorică, nu se poate continua cu o reformă, care presupune doar redistribuirea componentelor sistemului în aria aceluiași regim de funcționare a sistemului organizațional în cauză. Atașamentul praxiologic la această confuzie explică foarte bine situația în care ne aflăm: actori decizionali fără cultură socială corespunzătoare, sau simpli veleitari ideologici fără putere de discernământ, au promovat măsuri de factură impresionistă cu impact strict emoțional pentru a-și menține potențialul de manipulare a diferitelor segmente ale dinamicii corpului electoral românesc și pentru a se menține în aria de simpatie a unor grupuri de interese comunitare în mod clar lipsite de interes pentru coagularea unui proiect de țară pentru România. Iată cum, ceea ce trebuia să fie o competiție pentru reconstrucția surselor de coeziune socială, s-a transformat într-o permanentă confruntare, care a degenerat într-o stare de interminabilă conflictualitate, în care cecitatea socială a confiscat preocupările de compunere a sinergiilorsociale transformându-le în revendicări cronice; de cele mai multe ori nerealiste. Astfel, competiția pentru proiecte social-politice și polemica de idei s-a coborât până la nivelul unor atacuri la persoană cu accente dramatice, dar fără perspectiva degajării unor soluții cu acoperire comunitară: gesticulații publice de tipul „Jos X!" sau „jos Y!" denotă o îngrijorătoare incapacitate a mentalului nostru colectiv de a ne ridica de la aspectele psihogene, la raționalitatea unor opțiuni valorice cu impact și anvergură istorică[7]. Toate inițiativele se consumă la nivel mediocru, sau chiar strict pasional, cu scopuri insignifiante: înlocuirea unor persoane cu alte persoane, care nu pot optimiza funcționalitatea structurilor în speță atâta timp cât regulile de funcționare a acestor structuri rămân aceleași, sau în cel mai bun caz suferă îmbunătățiri cosmetice. Aceasta este dovadă peremptorie de diletantism managerial la nivel macrosocial al celor care vor puterea de dragul puterii, fără să propună un proiect managerial[8].

În genere, cei peste 25 de ani ne-au convins că este foarte simplu să fii nemulțumit[9]. Problema este: ce soluție (proiect managerial) poate rezolva nemulțumirea pe care toți o invocă ! Perspectiva rezolutivă necesită comutarea accentului de la cearta pasională pe problemele existente, la dialogul, chiar polemica, pe soluțiile alternative; nu confruntarea pe problemă, finalizată cu afirmarea unui punct de vedere exclusivist, oricât de bun s-ar pretinde a fi acel punct de vedere, poate fi direcția bună de explorare a unor soluții constructive, ci comutatea energiilor pe explorarea soluțiilor alternative. Se recomandă promovarea unor alternative la același tip de probleme, pentru că doar în acest context factorii decizionali devin capabili să proceseze sugestiile care pot fundamenta deciziile cel mai puțin vulnerabile pe termen mediu și să elaboreze decizia strategică; pe termen lung.
- Va urma -
--------------------------------------------
[1] Gheorghe Cionoiu, Mitul revoluției din Timișoara, Timișoara, 2014, manuscris.
[2] De la prima Lege („postrevoluționară") a Învățământului, din 1995 și până la cea mai recentă (Legea nr.1/2011) ofertele educative al fost scoase de sub incidența ideologiei.
[3] Domnul inginer Ion Iliescu vorbea de preferințele Domniei-Sale pentru modelul suedez, pe care nu l-a explicat public nimeni până în cel mai imediat prezent.
[4] Ştefan Buzărnescu, Bovarismul instituţional şi reforma românească, Timisoara, Editura Augusta, 1998.
[5] Acest grup a fost, deseori (profesor/istoric Cristian Troncotă, 2014), calificat ca autor colectiv al unei lovituri de stat prin dizolvarea puterii instituite de autoritățile comuniste după anul 1944.
[6] În acest punct de inflexiune a mișcării istorice, termenul de „lovitură se stat" pentru ceea ce a fost la București, este de netăgăduit, chiar dacă acest punct de vedere este considerat de către bucureșteni ca eretic! Susținătorii acestui punct de vedere mai aduc și un alt argument: de la Timișoara nu a fost inclus în prima garnitură a Puterii postdecembriste nici un lider, tocmai pentru a nu se devoala caracterul de lovitură de stat al grupului bucureștean decembrist care a continuat luptele de stradă cu scopul justificării cuceririi totală a puterii și pentru a califica, astfel, toate protestele din alte județe ala României ca marginale și periferice „idealurilor revoluționare" ale bucureștenilor. Putem spune că este vorba de cinism, dar la scară istorică evenimentul nu trebuie colorat psihogen, ci consemnat ca atare.
[7] După cum se vede și de la cele mai recente prezidențiale, cucerirea Puterii este relativ simplă; problema este ce faci cu ea?!
[8] Zamfir Elena, Politici sociale, asistență socială, sociologie, Pitești, Editura Universității, 2003.
[9] Chiar și Puterea se poate cuceri foarte ușor; chestiunea de fond, esta alta: ce faci cu Puterea atunci când o deții?