Speranţa protectorilor din umbră (extrase de pe bloguri)

„Direcţionat puternic spre prim-planul vieţii literare de aceiaşi „protectori", Mircea Dinescu pătrunde rapid în cercurile literare din epocă, devenind membru al Uniunii Scriitorilor, Secretar U.T.C. al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, membru al Partidului Comunist Român şi redactor la revistele « Luceafărul » şi « România literară »". Dintr-o notă a Securităţii, publicată în „Cartea Albă a Securităţii"[5] aflăm: „De exemplu, Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Di-nescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul". „În anul 1981, pe când era încă student al Academiei de Ştiinţe Social-Politice « Ştefan Gheorghiu », suferă o condam¬nare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru agresarea unui coleg de redacţie de la revista «Luceafărul», Iulian Neacşu. În continuare, poetul este un răsfăţat al sistemului comunist şi al Uniunii Scriitorilor din România, apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R., Nicolae Ceauşescu" .

Discipol al lui Gorbaciov (extras dintr-un blog)

La 17 martie 1989, ziaristul francez Gilles Schiller[6] a publicat în „Libération" un interviu cu Mircea Dinescu, în care poetul declara că Gorbaciov este un mesia al socialismului cu faţă umană - era exact opţiunea lui Ion Iliescu din primul său discurs, în decembrie 1989, când a fost huiduit, iar fără intervenţia salvatoare a « regiei » (Sergiu Nicolaescu), mai că l-am fi pierdut:
„Gilles Schiller: Este Gorbaciov o speranţă pentru România ?
Mircea Dinescu: Românii au privit întotdeauna cu teamă spre Ră¬sărit, sentiment explicabil istoric la un popor aflat la marginea unui im¬periu. Stalinismul apoi n-a fost importat din Honolulu, ci din hambarele cu ideologie de la Kremlin. Colectivizarea forţată şi celebrul Canal, în care intelectualitatea şi-a săpat propriul mormânt - iată numai două fructe exotice care au strepezit dinţii românilor pentru multă vreme. Ani de zile ni s-a spus mai pe şoptite, mai pe ocolite că sistemul din România s-ar liberaliza, dar nu poate din cauza « Ursului de la Răsărit ». Şi populaţia a crezut. « Trupele sovietice fac manevre la graniţele României » - aceasta este fraza pe care ne-o cântau oficialităţile la ureche ori de câte ori încercam să ne mişcăm puţin. Apariţia lui Gorbaciov, cu uluitoarele sale reforme, a scos la lumină faptul că pretextul baubau-ului moscovit le convenea de minune conducătorilor dogmatici din celelalte ţări socialiste pentru ţinerea în frâu a oricărei opoziţii şi conservarea propriului lor stalinism. Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut, dar pentru milioane de oameni care au tăcut în umilinţă zeci de ani în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană şi România, el este un vestitor de bine, un mesia al socialismului cu chip uman. Dacă va ţine cont de teoria acelui fizician care spunea că un ou nu fierbe în zece tone de apă călduţă, ci într-un ibric cu apă clocotită, adică va avea curajul să-şi ducă până la capăt ardenta sa viziune asupra istoriei, vom vedea lumi renăscând, oameni reînviind".

Personajul controverselor jenante (de la Cezar Ivănescu şi alţii citire)

Poetul Cezar Ivănescu, în cartea „Pentru Marin Preda", l-a acuzat pe Mircea Dinescu de implicare în moartea marelui prozator Marin Preda[7]. „Victor Roncea, coordonator al campaniei « Voci curate » de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului C.N.S.A.S., Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-K.G.B. a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu K.G.B., nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de « Revoluţia » din decembrie 1989. Informaţiile respective se află şi în arhivele C.I.A.". Afirmaţiile au fost făcute în emisiunea „Naşul" de la B1 TV, din 4.11.2008 - moderator: Radu Moraru, invitaţi: Victor Roncea şi Mihai Răzvan Vintilescu. Un extras din aceeaşi emisiune:
„Victor Roncea: Aş putea să fac câteva mici dezvăluiri. În anii pe care i-am petrecut cercetând aceste dosare, am avut şansa să vorbesc şi cu foarte mulţi ofiţeri de Securitate, care după aceea, unii dintre ei, şi-au continuat activitatea în S.R.I. sau S.I.E. Din aceste motive ei nu au putut face dezvăluiri, care însă se află în dosarele de la C.N.S.A.S. C.N.S.A.S. este o problemă în sine şi am spus-o de la bun început. Însuşi C.N.S.A.S. a încălcat legea prin prima sa formulă, când au făcut parte din acest colegiu persoane care au făcut înainte parte din Partidul Comunist. Or, « Legea Ticu » nu permitea asta.
Radu Moraru: Dar, de exemplu, Cezar Ivănescu pe acest scaun a fost acuzat şi a şi murit la scurt timp după.
Victor Roncea: Da, exact. Mircea Dinescu a fost activist al U.T.C. Andrei Pleşu a fost membru al P.C.R. Aceste persoane nu aveau ce căuta în C.N.S.A.S. ».

Cezar Ivănescu: „Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Di¬nescu" - „Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, »Elegii de când eram mai tânăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Când eram mai tânăr şi la trup curat...". Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminând cu o întâmplare hazlie, petrecută în 1975 la Alba Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, îm¬plinită de Mihai Viteazul. Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amândoi în stare de ebrietate, apărându-mi, chi¬purile, onoarea. Când a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele câte unui şef din Securitate, „eu sunt dintre oamenii lui cutare", „eu dintre ai lui cutare", „eu dintre ai lui cutare". La acea vreme credeam că e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic... În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi... ».

Cioclul Uniunii Scritorilor (de la Cezar Ivănescu citire): « În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul" făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista Luceafărul a U.S.R.), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990. Am plecat din U.S.R. [Uniunea Scriitorilor din România - n. r.] şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1 000 de membri). După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse, iar eu am revenit în U.S.R. chemat de Laurenţiu Ulici, preşedinte interimar al Uniunii după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând U.S.R. în pragul falimentului. Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la U.S.R. în perioada în care a fost preşedinte Mircea Dinescu ». Tartorul din C.N.S.A.S. - tot Cezar Ivănescu: « În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, preşedintele în funcţie al U.S.R., că voi candida la pre¬şedenţia U.S.R. (iunie 2005). Într-o zi, stând de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul : „ei, dragă, în 1990, când scriai în Baricada şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atâţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că, dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor..." La scurt timp a venit verdictul de la C.N.S.A.S., că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în nici un fel. Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în C.N.S.A.S. atât timp cât în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu. Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţând o ilegalitate. Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european. Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni? Bucureşti, aprilie 2008".

Dinescu: şi coadă de topor, şi creaţia organelor noastre?! Fragmente dintr-o serie de texte memorialistice publicate de Nicolae Danciu Petniceanu[8] în „Vestea de Mehadia", sub titlul „După douăzeci de ani"

„Agricultura ţării a fost distrusă, industria lichidată, clasa muncitoare - fusese un scop - lichidată, astăzi urmaşii muncitorilor din De¬cembrie 1989 au ajuns slugile Europei, astăzi România trăieşte din cerşit. România a ajuns o semicolonie americană. Suntem ocupaţi militar, economic, cultural. Acum avem droguri, avem prostituţie, avem în ţară arme clandestine, că mereu se petrec crime. Nu mai avem siguranţa zilei de mâine. Aşa au dorit cozile de topor: actorul Ion Caramitru şi poetul Dinescu, un Dinescu ajuns moşier, el care slugărise la Uniunea Scriitorilor [...] Un paşaport pentru un informator sau pentru un membru al familiei acestuia era mană cerească, un stimulent în munca informativă. Şi eu ştiam acest lucru, dar nu puneam prea multe întrebări ofiţerului de Securitate, îi ceream doar să garanteze că omul său se va întoarce în ţară. De multe ori au fost şi probleme. În asemenea situaţii se deplasa în provincie colonelul Victor Achim. [...] Prin dumnealui, voiam să cunosc faţa văzută şi nevăzută a unor scriitori din Capitală, viaţa unor publicaţii lite¬rare, a editurilor bucureştene ; eram interesat, deoarece visam să-mi public alte schiţe şi, mai apoi, o carte de proză. [...] Colonelul Achim era un tip bonom, plin de ştiri, sociabil, amabil, dispus să ajute, aşa cum era dispus să ajute reţeaua informativă provincială şi naţională [...]. Am reţinut un aspect, şi anume că Petre Popescu era un infatuat, voise Premiul Academiei sau alt premiu mai mare (decât Premiul Uniunii Scriitorilor, pe care l-a refuzat), şi că nu făcea parte din „barca noastră". Aşa cum făcea parte poetul Mircea Dinescu, care este o creaţie a organelor noastre şi a acceptat premiul Uniunii Scriitorilor. De la Victor Achim am aflat că Mircea Dinescu are soacră rusoaiacă, cetăţeană sovietică, aceasta vizitează Ambasada Uniunii Sovietice de la Bucureşti şi că vizitatorii ambasadelor (indiferent de ţară) sunt „filaţi" de organele noastre şi nu este exclus ca mariajul lui Dinescu să fi fost manipulat de organele de informaţii, româneşti, dar posibil şi ruseşti, că prea se plimbă pe la recepţiile date de ambasadele din Est, dar şi din Vest, fără să fie luat la întrebări, cum sunt contactate unele persoane şi luate la întrebări. Cu alte cuvinte, m-a lăsat să înţeleg că paşii lui Mircea Dinescu sunt dirijaţi, « marşrutizaţi », termen specific muncii de Securitate, pe la ambasade. În altă ordine de idei, colonelul Victor Achim nu prea avea cuvinte de laudă la adresa lui Mircea Dinescu, zicea că este un caracter prost, o fire irascibilă, limitat cultural, nu poate purta cu cineva o discuţie în contradictoriu, că sare imediat la bătaie, rezolvă conflictul cu pumnii, mai nou cu picioarele. A dat un exemplu, cred că este vorba de un conflict pe care l-a avut Dinescu cu prozatorul Iulian Neacşu, luat la bătaie şi călcat în picioare. Mi-a mai vorbit despre revista Săptămâna, despre Eugen Barbu, căruia îi reproşa că-l ţine în braţe pe Mircea Dinescu, că-l tolerează şi-l sprijină pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Probabil, Eugen Barbu avea sarcină de la partid [...]".

Revoluţionarul de profesie şi „boierul de la Cetate"

În evenimentele din decembrie 1989, elemente cu oarecare greutate din baza operativă a Securităţii Statului din sectoarele Artă-Cultură şi-au intrat în noile roluri, acelea de „revoluţionari". După „fuga" lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central, pe fondul unei euforii generale, în Bucureşti se instalează haosul. Mulţimile invadează Comitetul Central, sediul Ministerului de Interne şi alte instituţii, care sunt vandalizate. Portretele lui Nicolae Ceauşescu şi volumele operei sale politice sunt aruncate pe fereastră şi incendiate. La foarte puţin timp după aceea, în jurul orei 12.50, Televiziunea Română îşi reia emisia, care se deschide cu Mircea Dinescu şi Ion Caramitru în fruntea unui grup, anunţând exaltaţi fuga dictatorului. S-a dat astfel semnalul pentru întreaga ţară. Haosul din Bucureşti se extinde în mai toate judeţele României. La vestea fugii cuplului dictatorial, în majoritatea localităţilor din România au avut loc manifestaţii. În unele locuri au fost atacate, vandalizate sau incendiate sedii politico-administrative şi posturi de miliţie. S-au comis crime şi linşaje cărora le-au căzut victime ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului de Interne.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere. Primul centru de putere s-a constituit la Televiziune, unde se aflau Mircea Di¬nescu, Ion Caramitru şi personajul cel mai important, adus imediat după ora 14, Ion Iliescu. Alţi actori, dar şi dubluri ale lor dintre cascadori au avut o substanţială şi foarte energică participare la crearea unora dintre întâmplările care au însângerat idealurile şi au abătut direcţia mişcărilor de stradă din decembrie 1989. În toate principalele focare ale diversiunilor şi provocărilor care au generat vărsări de sânge, morţi şi răniţi în Capitală au fost implicaţi actori şi cascadori. Persoane cunoscute publicului, cu mesaj şi audienţă, cu forţă de persuasiune, figuri credibile şi uşor acceptate ca lideri informali. Astfel de realităţi nu pot rezulta doar din jocul întâmplării. În decembrie 1989, am văzut actori în ipostază de generali, transmiţând ordine unităţilor militare şi militari în roluri de actoraşi. Am văzut actori care au scos efective militare şi tehnică de luptă în confruntări cu « teroriştii » pe care nimeni încă nu i-a dovedit, iar comisiile senatoriale de anchetă au îngroşat şi mai mult perdelele de fum ale diversiunii. Am văzut actori şi regizori care distribuiau arme şi organizau „Gărzile Revoluţiei". Pentru ce ? „Să tragă în tot ce mişcă!", după cum a dat „ordinul de luptă" liderul foarte vocal al unei grupări din sediul Comitetului Central. Am văzut regizori, actori şi actoraşi, chiar şi cu nevestele actriţe, în fruntea coloanelor de blindate care au deschis focul unele asupra altora, amorsând pericolul războiului civil. Au căzut victime. Verdict: crimă!

Mircea Dinescu a fost prima voce a evenimentelor. Era asistat de Ion Caramitru, cu preţioasa-i indicaţie regizorală despre pantomima prin care poetul trebuia să arate în faţa camerelor de luat vederi că munceşte cu capul pentru poporul telespectator - scena devenită celebră în expresia rezumată „Mircea, fă-te că lucrezi!"[9].
Avea cine să lucreze, dar în spate, în culisele evenimenelor. Actorii trebuiau doar să creeze aparenţele, să fie folosiţi în războiul imagologic, în generarea stărilor revoluţionare, inventarea inamicului, panicarea şi isterizarea maselor, manipularea orientată către ţinte false („securişti-terorişti care trag din toate poziţiile", „securiştii au otrăvit apa!", „Veniţi şi apăraţi Televiziunea atacată de forţele loiale dictatorului!", „Au minat Radioul!" ş.a.m.d.). Mircea Dinescu nu a luat nimic în serios, doar şi-a tras şi el o revoluţie. Os de clasă muncitoare, cu dosar beton şi o alianţă matrimo¬nială cu valenţe geostrategice, tenace precum Pavel Korceaghin din „Aşa s-a călit oţelul", încarnând perfect idealul luptătorului bolşevic, Mircea, cu amintirile sale de adolescent sărac, a reuşit să-şi împlinească idealul revoluţionar. Acum este „boierul de la Cetate". Punct şi de la capăt. Ce făcu Mircea Dinescu, revoluţie sau naţionalizare ?, de ajunse el, fostul comunist, proprietarul moşiei, conacului şi morii care i-au aparţinut boierului Barbu Drugă şi al cramei foste cândva a boierilor Bibescu?!

--------------------------------------------------
[5] vezi nota 129, p. 137, 1978.
[6] Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996; înregistrare video-document din Arhiva TVR2, emisiunea „Cu cărţile pe faţă", Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţârlea, 1997..
[7] Pseudonimul lui Jean Stern, care a relatat Revoluţia de catifea de la Praga şi evenimentele din decembrie 1989 de la Bucureşti.
[8] Nicolae Danciu Petniceanu era, în urmã cu 10 ani, preşedintele Societăţii literar-artistice « Sorin Titel » din Banat. A fost ofiţer în Serviciul de Paşapoarte al judeţului Timiş, calitate în care a fost solicitat de colonelul Victor Achim să sprijine unii scriitori din Banat ca să obţină paşaport pentru a se putea deplasa în străinătate.
[9] La aproape 25 de ani de la evenimente, Ion Caramitru a contestat şi corectat afirmaţia, ţinând sã precizeze că a spus « Mircea, arată că lucrezi ! ». Vizionarea respectivei secvenţe din filmul Revoluţiei în direct nu conduce la o altă concluzie decât cea că lui Mircea Dinescu i s-a dat indicaţia regizorală de a mima elaborarea mesajului pe care urma să-l transmită.