Conform programului stabilit de Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru anul 1989, trupele româneşti de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice şi-au desfăşurat pregătirea de luptă atât în România, cât şi în poligoanele de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. De exemplu, la 25 martie 1989, ministrul Apărării Naţionale i-a trimis un raport lui Nicolae Ceauşescu, prin care îl informa că Brigada 37 Rachete Operativ-Tactice urma să execute trageri de luptă într-un poligon din URSS, în perioada 13-22 septembrie 1989. Generalul Vasile Milea solicita aprobarea preşedintelui României pentru deplasarea în Uniunea Sovietică a unor subunităţi din brigada respectivă, alcătuite din 58 de ofiţeri, 33 de maiştri militari şi subofiţeri, precum şi 100 de militari în termen.[[1]] În general, un detaşament de acest gen era format din comanda restrânsă a brigăzii, o baterie de rachete, o baterie tehnică, subunităţile de asigurare de luptă şi o grupă operativă.[[2]] Totodată, ministrul Apărării Naţionale a precizat că generalul-maior Constantin Ioniţă, comandantul Artileriei armatei române, urma să se deplaseze în URSS, în perioada 13-24 septembrie 1989, pentru conducerea activităţii de pregătire şi executare a tragerilor.[[3]] La asemenea aplicaţii, militarii români executau de obicei mai multe lansări simulate şi doar o singură lansare de luptă a unei rachete de tipul 8 K-14 (cunoscută şi sub denumirea de SCUD). Nicolae Ceauşescu a aprobat în întregime solicitările din raportul prezentat de generalul-colonel Vasile Milea la 25 martie 1989.[[4]]

Trageri de luptă în URSS, cu rachete antiaeriene

După o lună şi jumătate, ministrul Apărării Naţionale a trimis preşedintelui României un nou raport, referitor la efectuarea unor trageri de luptă într-un poligon din URSS, în perioada 24-29 iulie 1989, de către „subunităţi din Regimentul 4 Rachete Antiaeriene „VOLHOV" şi Regimentul 53 Rachete Antiaeriene „KUB" (comandat de căpitanul Sandu Serea – n.n.), totalizând 189 ofiţeri, 11 maiştri militari şi subofiţeri şi 288 militari în termen"[[5]]. Totodată, generalul-colonel Vasile Milea a propus la 6 mai 1989, iar Nicolae Ceauşescu a aprobat deplasarea în URSS a comandantului Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, generalul-maior Dimitrie Popa, în perioada 19-31 iulie 1989, în scopul conducerii activităţilor de pregătire şi executare a tragerilor.[[6]] De obicei, la aplicaţiile desfăşurate în poligonul Asuluk din URSS, în cursul cărora aveau loc şi trageri de luptă, un detaşament românesc era format din comanda unităţii, trei divizioane de rachete antiaeriene şi un flux tehnologic format din divizionul tehnic şi batalionul radiotehnic automatizat.[[7]] La 3 iulie 1989, generalul Vasile Milea i-a comunicat lui Nicolae Ceauşescu, iar acesta a fost de acord ca „subunităţi din Regimentul 15 Rachete Antiaeriene „VOLHOV" şi Regimentul 48 Rachete Antiaeriene „KUB", totalizând 189 ofiţeri, 11 maiştri militari şi subofiţeri şi 288 militari în termen"[[8]], să execute trageri de luptă în URSS, în perioada 2-7 octombrie 1989. Totodată, comandantul Diviziei 34 Apărare Antiaeriană, colonelul Constantin Rotariu, a primit de la Nicolae Ceauşescu aprobarea să se deplaseze în URSS, în perioada 27 septembrie - 10 octombrie 1989, pentru a conduce activităţile subunităţilor româneşti trimise la tragere.[[9]] Pentru instruirea iniţială a 40 de ofiţeri români, care au pregătit ulterior, în perioada 1977-1989, pe militarii care au asigurat deservirea în România a complexelor de rachete antiaeriene „KUB", Nicolae Ceauşescu a aprobat în 1976 un raport al ministrului Apărării Naţionale. La 6 aprilie 1976, generalul de armată Ion Ioniţă menţiona că, potrivit „aprobării Consiliului Apărării, urmează ca în trimestrul IV/1976 să se importe din URSS complexele de rachete de tip KUB, destinate apărării antiaeriene a trupelor de uscat.

Ţinând seama că tehnica respectivă intră în înzestrarea armatei noastre pentru prima dată şi prezintă un înalt grad de tehnicitate şi complexitate, este necesar să se asigure o pregătire temeinică a cadrelor militare, în scopul cunoaşterii aprofundate a acestui tip de rachete, precum şi a modului de exploatare, întreţinere şi întrebuinţare în luptă. Întrucât în ţara noastră nu dispunem de cadre specializate pentru aceste complexe şi nici de baza materială de instruire, propun a aproba trimiterea la şcolarizare, în URSS, a 40 ofiţeri, din care 18 ofiţeri pentru o perioadă de 5 luni, 16 ofiţeri pentru o perioadă de 4 luni şi 6 ofiţeri pentru o perioadă de 2 luni. Conform înţelegerii convenite odată cu încheierea contractului economic pentru achiziţionarea complexelor de rachete respective, partea sovietică va asigura pregătirea ofiţerilor trimişi la specializare. Pe timpul şcolarizării, cadrele respective, neavând calitatea de bursieri, vor primi sumele necesare achitării cazării şi hrănirii, precum şi retribuţia tarifară, potrivit prevederilor articolului 24 din Legea nr. 2/1971 privind perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din unităţile socialiste"[[10]].

Aplicaţii în România, cu ţinte aeriene

În conformitate cu planurile de pregătire operativ-tactică şi de luptă a trupelor de apărare antiaeriană, în perioada 1969-1990 s-au desfăşurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unităţi româneşti de apărare antiaeriană şi cele din statele vecine, membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acestea au constat din antrenamente cu zboruri reale ale ţintelor aeriene, precum şi diverse zboruri de recunoaştere a aerodromurilor de cooperare din Bulgaria, Ungaria şi URSS. De obicei, în acţiunile de recunoaştere comună – care se desfăşurau anual, în perioada iunie-septembrie - erau implicate aerodromurile de la Tiraspol (U.R.S.S.) şi Kecskemet (Ungaria), cele bulgare de la Gabrovniţa, Graf-Ignatievo şi Ravneţ, precum şi aerodromurile româneşti de la Giarmata, Deveselu, Borcea şi Mihail Kogălniceanu.[[11]] În scopul verificării capacităţii de luptă a forţelor de serviciu din apărarea antiaeriană românească, generalul Vasile Milea l-a informat pe Nicolae Ceauşescu, la 27 martie 1989, că „în spaţiul aerian al ţării noastre urmează să execute zboruri aeronave militare ale URSS, care nu vor ateriza pe aerodromurile noastre, exceptând cazurile de forţă majoră"[[12]]. Verificarea s-a desfăşurat în ziua de 18 aprilie 1989, la Punctul de comandă principal al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului – situat în apropierea comunei Baloteşti, din Sectorul Agricol Ilfov. La exerciţiul respectiv a participat şi un ofiţer sovietic din Statul Major al Forţelor Armate Unite, precum şi reprezentantul comandantului-şef al Forţelor Armate Unite la Bucureşti – generalul-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko, însoţit de un ofiţer.[[13]] La 27 aprilie 1989, generalul-colonel Vasile Milea l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că „urmează să se execute un antrenament de cooperare, la care vor participa unităţi de apărare antiaeriană şi de aviaţie ale ţării noastre, R.P. Bulgaria şi URSS, fiecare cu câte 20 avioane-ţintă". Ministrul Apărării Naţionale a precizat că exerciţiul comun al OTV se desfăşura pe data de 15 mai 1989 (cu o zi de rezervă, 16 mai 1989), iar „avioanele nu vor ateriza pe aerodromurile celeilalte părţi, exceptând cazurile de forţă majoră"[[14]].

În scenariul aplicaţiilor de acest gen, se considera că aparatele „inamice" decolau din Grecia, de la baza aeriană Larissa. Apoi, acestea survolau Bulgaria şi atacau obiective militare şi economice de importanţă strategică aflate pe teritoriul României.[15] De obicei, la asemenea exerciţii, ţintele utilizate erau avioane de cercetare şi bombardament Tu-16, Il-28 şi IAK-28, aparate de vânătoare-interceptare de tipul MIG-19, MIG-21, MIG-23 şi MIG-25, precum şi avioane de vânătoare-bombardament MIG-15 şi MIG-17.[[16]] De asemenea, generalul-colonel Vasile Milea a propus la 27 aprilie 1989, iar Nicolae Ceauşescu a aprobat „primirea în punctul de comandă al Regimentului 57 Aviaţie de Vânătoare a câte doi ofiţeri bulgari şi sovietici pentru dirijarea avioanelor-ţintă; participarea la antrenament, în punctul de comandă al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului sau al Diviziei 16 Apărare Antiaeriană (care avea sediul în municipiul Timişoara – n.n.), a reprezentantului comandantului-şef al Forţelor Armate Unite la Bucureşti, însoţit de doi ofiţeri"[[17]]. Un alt exemplu de antrenament de cooperare în cadrul OTV este cel planificat pentru data de 11 iulie 1989. Cu acel prilej, câte doi ofiţeri bulgari au fost primiţi în punctele de comandă ale Regimentelor 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare, româneşti, pentru dirijarea celor 20 de avioane-ţintă ale părţii bulgare. În raportul trimis de generalul-colonel Vasile Milea lui Nicolae Ceauşescu, la 6 iunie 1989, s-a precizat faptul că România avea, la rândul ei, 20 de avioane-ţintă.[[18]] Totodată, ministrul Apărării Naţionale a propus, iar preşedintele României a fost de acord ca reprezentantul comandantului-şef al Forţelor Armate Unite pe lângă armata română, generalul-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko, însoţit de doi ofiţeri sovietici, să participe la antrenament în punctul de comandă al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului sau în cel al Diviziei 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului (care avea sediul în municipiul Ploieşti). În cazul în care condiţiile meteorologice nu erau favorabile pentru efectuarea zborurilor de către avioanele-ţintă pe data de 11 iulie 1989, antrenamentul urma să se desfăşoare în ziua următoare.[[19]]

La 21 iunie 1989, generalul-colonel Vasile Milea l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că „Ministerul Apărării Naţionale urmează să trimită Ministerului Apărării al U.R.S.S., până la 1 iulie, planificarea pentru anul următor a tragerilor de luptă ce se vor efecuta în poligoanele din Uniunea Sovietică, de către unităţi de rachete antiaeriene, rachete operativ-tactice şi piloţi din aviaţia de vânătoare"[[20]]. De aceea, generalul-colonel Vasile Milea a propus, iar preşedintele României a aprobat deplasarea în URSS, în cursul anului 1990, a următoarelor unităţi româneşti: „Brigada 1, Regimentul 11 Rachete Antiaeriene „VOLHOV" şi Divizionul 63 Rachete Antiaeriene „DVINA" – total, cele trei unităţi, 654 militari; Regimentele 51 şi 53 Rachete Antiaeriene „KUB" – total, ambele unităţi, 560 militari; Brigada 32 Rachete Operativ-Tactice, cu 192 militari"[[21]]. Totodată, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca 28 de piloţi din aviaţia de vânătoare şi o grupă formată din 23 ofiţeri - care coordonau şi conduceau tragerile în poligon – să se deplaseze în URSS, în anul 1990.[[22]] Aplicaţiile la care au participat militarii români în anii '80, atât în ţară, cât şi în străinătate, au demonstrat că sovieticii aveau capacitatea de a purta un război de amploare în Europa, utilizând cele mai moderne arme şi mijloace de lovire a inamicului. Totodată, au fost observate diferenţele majore care existau între Armata Roşie şi unităţile militare ale celorlalte state membre ale OTV, în privinţa echipării şi folosirii armamentului de ultimă generaţie în cadrul aplicaţiilor comune ale alianţei.

Vizite oficiale

În anul 1989, cooperarea dintre militarii români şi cei din alte state membre ale OTV nu s-a limitat la antrenamente tactice şi trageri de luptă. De exemplu, la 26 mai 1989, generalul-colonel Vasile Milea a solicitat aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru desfăşurarea în România a unei întâlniri de lucru la care să participe adjunctul ministrului maghiar al Apărării şi comandant al Apărării Antiaeriene şi Aviaţiei. Reuniunea urma să aibă loc în prima parte a lunii august 1989, timp de două zile, la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Cu acel prilej, delegaţia ungară, formată din patru persoane, dorea să discute despre anumite „probleme de cooperare a forţelor şi mijloacelor din serviciul de luptă al apărării antiaeriene ale celor două ţări"[[23]]. În raportul trimis preşedintelui României la data de 26 mai 1989, generalul-colonel Vasile Milea a propus ca „delegaţia ungară, care va fi însoţită de ataşatul militar la Bucureşti, să fie primită la Ministerul Apărării Naţionale şi să viziteze Punctul de comandă principal al Comandamentului Apărării Naţionale a Teritoriului (de la Baloteşti - n.n.), care a mai fost văzut de delegaţii militare din armatele Tratatului de la Varşovia"[[24]]. Propunerile ministrului Apărării Naţionale au fost aprobate de Nicolae Ceauşescu.[[25]] Armata română şi-a îndeplinit în anii '80 una dintre obligaţiile care decurgeau din prevederile Tratatului de la Varşovia: participarea la aplicaţiile organizate de autorităţile de la Bucureşti, de comun acord cu Comandamentul Forţelor Armate Unite. Acest fapt a permis lui Nicolae Ceauşescu să clameze în continuare fidelitatea sa faţă de Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 8/1989, f. 50.

[2] Ibidem, dosar nr. 3/1976, f. 87.

[3] Ibidem, dosar nr. 8/1989, f. 50.

[4] Ibidem, f. 49; 51.

[5] Ibidem, dosar nr. 6/1989, f. 18.

[6] Ibidem, f. 17; 19.

[7] Ibidem, dosar nr. 2/1976, f. 137; dosar nr. 6/1977, f. 137-138.

[8] Ibidem, dosar nr. 6/1989, f. 75.

[9] Ibidem, f. 74; 76.

[10] Ibidem, dosar nr. 3/1976, f. 40.

[11] Ibidem, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 102/1972, f. 62.

[12] Ibidem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 5/1989, f. 76.

[13] Ibidem, f. 75; 77.

[14] Ibidem, f. 46.

[15] Comandor (r.) dr. Aurel Pentelescu, Interviu acordat lui Petre Opriş, Bucureşti, 18 august 2009. La rândul său, generalul-locotenent Aurel Niculescu, fost comandant al Aviaţiei Militare (1970-1977), a declarat faptul că aplicaţiile aeriene executate sub egida Organizaţiei Tratatului de la Varşovia „erau de mare anvergură. Erau foarte complexe, cu numeroase ţinte. Ţineau câteva zile în şir şi supuneau statele majore, personalul navigant şi personalul tehnic unui efort continuu. Scenariul de bază era un atac principal dinspre sud şi două secundare dinspre nord-vest şi vest (subl.n.)". Pe aviatori, lăsaţi-i să zboare! Un dialog între general av. (r.) Aurel Niculescu şi Sorin Turturică, Editura Anima, Bucureşti, 2008, p. 77.

[16] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, f. 46; 67; 140; dosar nr. 6/1977, f. 21-22; dosar nr. 7/1977, f. 56; dosar nr. 8/1977, f. 67.

[17] Ibidem, dosar nr. 5/1989, f. 46.

[18] Ibidem, dosar nr. 6/1989, f. 54.

[19] Ibidem, f. 53; 55.

[20] Ibidem, f. 57.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, 56; 58.

[23] Ibidem, dosar nr. 5/1989, f. 2.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, f. 1; 3.