Încerc să argumentez că oricât de interesantă ar fi afirmația - propusă de Carol Gilligan - că există o „voce morală feminină” și o „voce morală masculină”, fiecare având caracteristici specifice, această idee nu este întemeiată. O critică serioasă la adresa eticii grijii (rezultat al vocii morale feminine) se referă în special la interesul său limitat pentru principiile morale, adică tocmai reperele cele mai utile pentru a face lumină în dilemele etice care apar deseori în domeniul biomedical.
Contextul (pretextul?) inventării unei etici
În anul 1982 a apărut o carte prin care autoarea sa a încercat să schimbe modul de percepere a eticii, accentul fiind pus pe necesitatea recunoașterii unei „voci” diferite a femeilor. Este vorba despre lucrarea de psihologie „In a Different Voice. Psychological Theory and Womenʼs Development”, iar autoarea este Carol Gilligan.
La baza tezelor susținute nu se află raționamente teoretice, așa cum găsim în cărțile clasice de etică, ci studii aplicate asupra unor subiecți reali. Această carte poate fi văzută și ca o atitudine critică la adresa concluziilor promovate în studiile clasice de psihologie experimentală privind dezvoltarea morală. Autoarea afirmă că răspunsurile subiectului masculin și raționamentele sale au fost văzute drept „normă”, iar răspunsurile și argumentele subiectului feminin ca „deviante” în raport cu norma. De fapt, întreg cadrul psihologiei experimentale, susține Gilligan, a fost construit astfel încât să ducă la această interpretare. De exemplu, în cazul „dilemei morale a lui Heinz”, propusă pentru a fi rezolvată de doi copii (Jake și Amy), răspunsurile fetei aproape trec neobservate (fiind considerate adecvate altei întrebări) în raport cu acelea ale băiatului.
Dilema lui Heinz apare în cartea psihologului Lawrence Kohlberg, „Essays of Moral Development” (1981). Doi copii, un băiat și o fată, sunt întrebați dacă Heinz ar trebui să fure un medicament în situația în care viața soției sale depinde de această acțiune, iar el nu are banii necesari. Băiatul (Jake) a răspuns că Heinz ar trebui să fure medicamentul, pentru că altfel soția și-ar pierde viața; în schimb, fata (Amy) consideră că Heinz ar trebui să discute cu farmacistul pentru a-l convinge să-i dea medicamentul, pentru că dacă l-ar fura, riscă să fie prins și închis, iar astfel situația soției va fi și mai dificilă. Prin urmare, Amy iese din cadrul prestabilit al întrebării (trebuie ca Heinz să fure sau nu medicamentul) și răspunde la o altă întrebare: cum trebuie să acționeze Heinz?
Dacă psihologia tradițională vede în răspunsul celor doi copii un suport pentru a valida atitudinea masculină și totodată pentru a o desconsidera pe cea feminină, Carol Gilligan găsește, în schimb, o bază pentru a clarifica aspectele ce fac din vocea morală feminină una cel puțin la fel de validă precum cealaltă. În cazul răspunsurilor femeilor la provocările morale poate fi observată în special grija pentru așteptările și trebuințele semenilor și, de aceea, atenția pentru relația cu ceilalți, pentru detaliile contextului. Aceste aspecte inedite compensează preocuparea pentru principii generale, detașarea și individualismul - specifice vocii masculine. În contrasens cu psihanaliza freudiană, Gilligan susține (1982, pp. 6-7) că nu este justificat modelul care descrie dezvoltarea eului masculin în notele succesului, datorită depășirii etapei oedipiene, iar eul feminin în notele eșecului, din cauza nerezolvării conflictului din faza oedipiană. De fapt, în lumina datelor despre evoluția personalității copiilor, eul masculin este centrat pe separare, pe când eul feminin este axat pe relaționare, ceea ce este explicabil prin relația cu principala persoană care se ocupă de creșterea copiilor: băiatul trebuie să se detașeze de mamă (modelul opus), în timp ce, pentru fată, mama este modelul similar.
Este cu adevărat întemeiată ideea despre cele două voci morale distincte?
Pornind de la ideea „vocilor morale”, au fost reînviate vechi diade formate din termeni opuși, iar altele au fost inventate. Cu vocea morală masculină sunt asociați termeni precum deontologie, dreptate, principii, rațiune, autonomie, universalitate; pe când vocii morale feminine îi sunt asociați termeni opuși: teleologie, grijă, context, sentiment, eu relațional, interdependență. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la un mod dual de a înțelege orizontul moral, doar că de data aceasta criteriul pentru crearea diadei este dat de gen. Însă, pentru persoana aflată în fața unor alegeri morale dificile, modelul creat de Carol Gilligan pare a fi la fel de util precum este orice model absolutizat. Așa cum absolutizarea kantianismului sau a utilitarismului lasă multe dileme morale fără rezolvare (ori cu o falsă rezolvare), tot așa modelul propus de autoarea americană duce la apariția mai multor nedumeriri decât soluții. Iată câteva dintre ele: dincolo de modurile particulare (personale) ce dau culoare deciziilor morale, are cu adevărat sens discuția despre „etica feminină” sau „etica masculină”? Poți vorbi despre atenția pentru context eludând importanța regulilor morale, sau poți să aplici reguli morale fiind indiferent față de context? Urmărind atingerea unui scop bun, poți face abstracție de principii, ori poți respecta demnitatea umană limitând sfera moralității la rigoarea principiilor, fără a privi cât de puțin spre consecințele aplicării acelor principii? Poate fi justificat cumva eșecul moral prin raportarea la categoriile feminin-masculin? Dar succesul moral?
Din păcate, mulți dintre teoreticieni își construiesc discursul în cadrul unor false dileme: individ sau umanitate, relații particulare sau universalism, etica grijii sau etica dreptății, etica dialogică (Koehn, 1998) sau etica autorității, sfera privată sau sfera publică, asumarea responsabilității sau cererea drepturilor. În definitiv, contrariile sunt deopotrivă presupuse, în „doze” diferite, în fiecare provocare morală: nu te poți raporta la persoana concretă fără să ai în vedere valoarea persoanei în genere; tot astfel, ar fi doar exercițiu scolastic preocuparea pentru valoarea persoanei atâta timp cât rămâi orb la celălalt a cărui durere concretă îți solicită intervenția, adică mișcarea voinței tale libere pentru a veni în întâmpinarea lui, așa cum de numeroase ori se exprimă filosoful francez Emmanuel Levinas. Prin urmare, virtuțile promovate de etica grijii pot fi incluse în etica dreptății, iar în acest mod domeniul raporării la celălalt poate fi îmbogățit, ceea ce nu se întâmplă printr-o abordare de tipul ori, ori.
Stereotipiile de gen mută centrul de atenție dinspre miezul problemelor, spre discuții sterile, axate pe diferențe mult trâmbițate: bărbați raționali versus femei definite prin atașament, grijă, relaționare. Dar etica este un domeniu care se ridică deasupra datelor psihosociale, tocmai pentru a face din orizontul moral înnăscut un punct de plecare solid pentru o cât mai bună educație morală. Domeniul eticii este atât de vast încât nu ar putea fi revoluționat prin absolutizarea unei activități, atitudini sau virtuți precum grija. Din punct de vedere metodologic ar fi ca și cum am avea așteptarea de a „îmbunătăți” aristotelismul, kantianismul sau utilitarismul plecând de la preocupările marginale precum acelea ale unei etici profesionale. Dar o astfel de abordare poate fi comparată cu a pune carul în fața boilor.
„Eul relațional” asupra căruia insistă Gilligan, pentru a sintetiza ideea despre subiectul moral (feminin) ce exercită grija, pare să pună în umbră eul moral în genere, unul care nu are cum să nu fie relațional, dar care prin aceasta nu își pierde individualitatea. Din punct de vedere moral este impropriu să pui un accent deosebit asupra acestui eu relațional, din două motive: este redundant să afirmi că eul moral presupune relaționare; apoi, pentru că, dincolo de multitudinea de relații în care este implicat subiectul moral, el rămâne identic cu sine însuși, nu se disipează în acele relații, oricât de multe ar fi, cu excepția situației (patologice) în care pierde controlul centrului de comandă al propriului eu.
O critică serioasă la adresa eticii grijii este interesul deosebit de limitat pentru principiile morale, adică exact reperele ce ne sunt de cel mai mare folos pentru a face lumină în cazurile încâlcite, în dilemele etice care apar deseori în domeniul biomedical. Empatia și grija nu pot compensa acest neajuns, din cauza versatilității ce este specifică elementelor afectivității. În plus, principiile morale sunt organizate în jurul valorilor care dau sens acțiunilor noastre și fac din ele un tot coerent. Simțul integrității, al apartenenței la un etos comun nu poate fi dat de aspecte care contribuie mai degrabă la crearea unei „atmosfere” morale.
Concluzii
Dacă trebuie să i se recunoască un merit studiului realizat de autoarea americană, acela este justificat nu în pretenția revoluționării eticii (ar fi cel mult o revoluție „de catifea”), ci cu privire la accentul asupra instrumentelor ce pot veni în sprijinul persoanelor implicate în vastul domeniu al îngrijirii. Pot fi remarcate, de asemenea, aspectele psihologice - empatia, afecțiunea, comunicarea emoțiilor, trezirea motivației etc. - asupra cărora insistă Gilligan atunci când are în vedere o renaștere a eticii. Acestea însă au sens în cadrul marelui domeniu al eticii, la care și-au adus contribuția marii filosofi și gândirea creștină care cuprinde într-un tot unitar avantajele diverselor perspective teoretice. În plus, primele instituții de îngrijire a diverselor categorii de bolnavi sau de ajutorare a persoanelor vulnerabile au apărut în cadrul comunităților ecleziale: spitale („bolnițe”), case de bătrâni, case de ajutorare a mamelor singure, a orfanilor. În acest sens este binecunoscută ampla activitate realizată de Sfântul Vasile cel Mare, considerat a fi primul mare întemeietor al instituțiilor de binefacere, utilizând toată averea moștenită de la părinți pentru ajutorarea semenilor. Astfel, încercarea de a respecta „poruncile milei creștine” a primit o formă instituțională încă din secolul al IV-lea, în Cezareea Capadociei, modelul acestor instituții fiind preluat în toată lumea creștină datorită organizării eficiente. Iată, așadar, că noua etică a grijii nu este deloc nouă.
Aranjament grafic – I.M.