China nu se va resemna niciodată, ea cugetă, aprofundează și-și previzionează cu multă răbdare și perspicacitate acțiunile. Să nu uităm niciodată, că unul dintre cei mai mari strategi militari ai Antichități – cel care ne-a dezvăluit „Arta Războiului” – celebrul Sun Tzu, era chinez. Și, în urmă cu peste 2500 de ani, în cele 13 capitole ale monumentalului său tratat a elaborat o serie de idei, al căror conținut și tâlc au dăinuit peste timpuri și nu și-au epuizat învățămintele. Oare, nu de la el știm că. „În mijlocul haosului, există și oportunitate”, că:  „Arta supremă a războiului este de a supune inamicul fără a lupta” și că:  „Războinicii victorioși câștigă mai întâi și apoi merg la război”. Categoric.

Așadar, să nu grăbim cu supozițiile, căci în laboratoarele chineze se experimentează și altceva, decât ceea ce – pe drept ori pe nedrept – i se pune în sarcină. Gânditorii lor militari, deocamdată au avantajul neutralității și, după cum se poate observa, profită din plin de răgazul, pe care înadins și l-au rezervat. Timp, în care tatonează, analizează echilibrat și așteaptă momentul propice pentru a izbucni. Iar, atunci când se vor hotărî să depășească limitele carapăcii autoimpuse se vor dezlănțui cu toată furia acumulată în atâția ani de umilință, de reținere și de tot felul de imputări.

Nu, China nu și-a spus nici pe departe cuvântul, iar disponibilitățile sale tehnico-operaționale militare și economice încă se întregesc printr-o acumulare de proporții. La care se adugă și o strategie pe măsură. Pentru că ei, actualii experți ai Chinei n-au ignorat niciodată principiul disimulării, pe care-l prezervă cu o dibăcie și cu o tactică greu de egalat. Și, tocmai de aceea, dictonul genialului Sun Tzu, potrivit căruia: „Învață să-ți induci în eroare adversarul. Apari slab când ești puternic și puternic, atunci când ești slab” reprezintă literă de lege. De lege a războiului modern, firește. Cu atât mai mult, cu cât, chinezii au înțeles cel mai bine că altele sunt rigorile contemporaneității belice.

Cine mai este tentat însă să facă similitudini cu antecedente de tipul intervenției din 1979 în Vietnam se iluzionează amarnic și duce în derizoriu o realitate atât de contrastantă. Azi, China – care a știut foarte bine cum să-și asume riscurile, cum să desprindă concluziile potrivite și, de urmare, să-și repoziționeze atitudinea, gestionându-și altfel neîmplinirile, ca și posibilitățile – are o cu totul altă viziunea asupra perspectivei în domeniu. Cel puțin trei dintre dezideratele emise de același ilustru cugetător și strălucit strateg fiindu-le deziderate de căpătâi: „Cugetă și discută, înainte de a acționa” – exact, ceea ce se întâmplă în prezent; la care, sigur, mai adaugă: „Înțelege când este momentul să lupți și când să eviți lupta” și, nu în ultimul rând: „Începe doar bătălii, pe care știi că le poți câștiga”. Da, China încă aprofundează, tălmăcește și răstălmăcește, în felul său propriu – confucionist, dacă acceptați –  situația  și, pe cât posibil, induce în eroare potențialii adversari. În majoritate, infatuați de actuala împrejurare.

Într-un teatru de operațiuni militare extinse – vrem sau nu vrem să acceptăm – chiar mai mult decât „speciale”, pentru că operează la nivelul secolului XXI, China nu se va arunca niciodată berbecește pe o scenă șubrezită de aparențe maximalizate la extrem. Încă își desăvârșește cunoașterea asupra unui câmp de luptă precar și asupra unor protagoniști, de la care te poți aștepta la orice. Dar, ce-i și mai important, China, anume tergiversează în autoevaluare, potrivit unui alt indubitabil principiu suntzian: „Dacă îți cunoști inamicii și te cunoști și pe tine, nu vei fi în pericol nici într-o sută de bătălii”.

Așadar, reiterez că, în ceea ce o privește, China – numai la suprafața apei, limpede – în adâncul său freamătă, frământă, coace și, cu siguranță, va dospi atât cât va considera necesar. După care, aidoma unei fântâni arteziene – îndelung statornicită – va izbucni cu o putere de neimaginat. Și, atunci, va fi prăpăd. Asta, bineînțeles, dacă, între timp, poziția celor care și-au asumat jandarmeria lumii, nu se va reconsidera. Ceea ce trebuie să recunoaștem și, de dorit, să certificăm – de partea Chinei și aliaților săi, desigur – că, într-adevăr: „Supunerea inamicului fără luptă este culmea măiestriei!”

Deocamdată, în opinia noastră, China reflectă liniștit și chibzuiește serios, în aceeași scânteiere de rară măreție suntziană: „Expertul în bătălii caută să obțină victoria prin avantaje strategice și nu le cere oamenilor lui să-i aducă victoria”. Iar exemplele concrete, pe care astăzi ni le oferă China, în cele mai diverse planuri, inclusiv în cel militar, sunt la îndemâna tuturor. Ca să nu fim acuzați de partizanat.

În tot acest conglomerat de ipoteze, nu ne rămâne decât privim spre Înalt și să invocăm Divinitatea pentru un dram de înțelepciune, de partea mai marilor lumii. În rest: Doamne ocrotește-i pe români!