Într-un volum de memorii, generalul de armată Anatoli I. Gribkov (şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în perioada 1976-1989) a menţionat despre faptul că „guvernul român a solicitat să i se vândă licenţa pentru fabricarea tancului T-72 şi a avionului de vânătoare MiG-23, dar a urmat un refuz politicos [din partea Kremlinului], fapt ce a făcut ca partea română să se îndepărteze şi mai mult [de U.R.S.S.]. România a fost nevoită să realizeze, în cooperare cu Iugoslavia, propriul său avion [de vânătoare-bombardament] IAR-93 şi un tanc mijlociu (o versiune a tancului sovietic T-55 – nota P. Opriş). Proiectarea şi începerea noii producţii a costat foarte mult România"[1]. Documente inedite, descoperite recent în arhivele din România, confirmă interesul deosebit manifestat de autorităţile de la Bucureşti pentru avionul MiG-23. De exemplu, în raportul trimis lui Nicolae Ceauşescu la 8 noiembrie 1977, generalul-colonel Ion Coman a solicitat şi a primit aprobarea preşedintelui ţării pentru primirea în România a 9-11 specialişti militari sovietici (împreună cu familiile lor), în scopul asigurării asistenţei tehnice necesare pentru avioanele de vânătoare-interceptare MIG-23 ce urmau să fie importate în anul 1978 din U.R.S.S..[2] La 23 ianuarie 1979, primele două aparate MiG-23 UB (de antrenament, cu dublă comandă, fabricate la Irkutsk) au sosit în România. Acestea au aterizat pe aerodromul de la Mihail Kogălniceanu (judeţul Constanţa) şi au intrat în înzestrarea Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare Interceptare. Câteva luni mai târziu, 14 avioane MiG-23 MF au sosit la aceeaşi bază şi au înlocuit cele 14 MiG-21 M ale escadrilei 1 a regimentului respectiv (19 mai 1979). La rândul său, Regimentul 93 Aviaţie Vânătoare Interceptare – aflat pe baza de la Giarmata, judeţul Timiş – a primit în dotare două aparate MiG-23 UB (la 17 iulie 1979) şi 12 MiG-23 MF (în patru etape: în toamna şi iarna anului 1979, respectiv în primăvara anului 1980).[3]

Dotarea cu avioane MIG-23 a constituit o transpunere în practică, de către autorităţile române, a ideii mareşalului sovietic Ivan Iakubovski privind utilitatea „de a avea în fiecare armată aliată anumite unităţi (subunităţi) înzestrate cu cele mai moderne tipuri de armament şi tehnică militară, pentru pregătirea din timp a cadrelor pentru noua tehnică, dobândirea experienţei în însuşirea, întrebuinţarea în luptă şi exploatarea acesteia (subl.n.)"[4]. În acelaşi sens, la începutul lunii aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, şi a lui Ion Coman privind deplasarea la Moscova, pentru trei zile, a generalului-locotenent Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei. Acesta era însoţit de patru specialişti militari pentru a purta „tratative cu partea sovietică referitoare la achiziţionarea unor avioane MIG-29 împreună cu mijloacele de îndrumare şi de asigurare tehnică".[5] În raportul trimis la 7 aprilie 1989 lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a precizat astfel: „Potrivit indicaţiilor Dumneavoastră de a importa pentru aviaţia militară avioane MIG-29 din URSS şi a discuta cu furnizorul posibilitatea de a intermedia livrarea şi pentru alt partener care a solicitat sprijinul ţării noastre pentru procurarea lor (posibil din fosta Republica Arabă Yemen / nota P. Opriş[6]), propunem şi respectuos Vă rugăm a aproba:
- reluarea tratativelor cu URSS pentru achiziţionarea unei escadrile de avioane MiG-29, împreună cu rachetele de bord, muniţia, mijloacele de asigurare tehnică şi pregătirea personalului la furnizor, din care în 1989 - 4 (avioane cu) simplă comandă şi 2 (avioane cu) dublă comandă, în valoare de aproximativ 108 milioane ruble, iar în 1990 - 8 [avioane cu] simplă comandă, în valoare de aproximativ 122 milioane ruble;
- analizarea, împreună cu furnizorul a condiţiilor în care ar putea livra avioane militare prin intermediul nostru"[7]).

La raportul respectiv, generalul Vasile Milea a anexat mandatul delegaţiei conduse de generalul Victor Stănculescu, în care a menţionat următoarele:
„1. Tratativele se vor desfăşura pe baza ofertei transmisă de furnizor pentru o escadrilă, conform propunerilor din raport. Preţurile de ofertă: 14,150 milioane ruble pentru MIG-29 simplă comandă şi 13,500 milioane ruble pentru MIG-29 UB dublă comandă. Delegaţia va acţiona pentru reducerea preţurilor de ofertă, propunând partenerului ca preţurile de livrare să fie cu 10-5% mai mici decât cele din ofertă, iar dacă furnizorul nu va fi de acord cu nici o reducere, să se accepte preţurile de ofertă şi să se semneze contractul. Se vor solicita două motoare de avion MIG-29, de rezervă, în loc de unul cât s-a oferit pentru industrie, în scopul realizării variantei dezvoltate a avionului de luptă românesc (IAR-93 B).
2. Se vor transmite furnizorului cererea unui partener extern de a cumpăra prin intermediul ţării noastre avioane de vânătoare-interceptare şi se va discuta modul de efectuare a acestei acţiuni.
3. Delegaţia va analiza, cu persoane cu funcţii de răspundere din conducerea unor ministere şi organe centrale sovietice şi alte aspecte ale colaborării în domeniul special, şi anume:
- cooperarea în fabricaţia de tehnică militară pe bază de licenţă şi documentaţie sovietică;
- livrările reciproce de bunuri speciale în prezent şi în perspectivă.
Şeful delegaţiei este împuternicit să poarte tratative cu locţiitorul ministrului relaţiilor economice externe al Uniunii Sovietice pentru domeniul special, vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării care coordonează sectorul special, locţiitorul ministrului industriei aviaţiei şi cu locţiitorul ministrului ministrului Apărării al URSS pentru probleme de înzestrare". [8]

Pentru mijloacele de asigurare tehnică şi aparatura de măsură şi control ce urmau să fie furnizate în anul 1989 de Uniunea Sovietică, autorităţile de la Bucureşti trebuiau să plătească 13,43 milioane ruble, iar pentru mijloacele şi aparatele livrate în anul 1990, încă 800.000 de ruble. Pentru rachetele şi muniţia necesară celor 14 avioane, România trebuia să achite 8.782.000 ruble - din care 3.451.000 ruble pentru muniţia celor 8 aparate care erau livrate în anul 1990. Totodată, motoarele de rezervă, piesele de schimb şi materialele pentru exploatarea avioanelor costau, în total, 9.988.000 ruble. De asemenea, în scopul pregătirii în URSS, timp de 3 luni, a personalului ce urma să asigure exploatarea avioanelor MIG-29 de simplă şi dublă comandă (12 piloţi şi 35 de tehnicieni[9]), România trebuia să plătească 1,2 milioane ruble.[10] În total, pentru achiziţionarea şi menţinerea în exploatare a 14 aparate noi MIG-29, de către forţele aeriene române, sovieticii au solicitat 231 milioane de ruble. Pentru a înţelege valoarea respectivă, menţionăm faptul că România a exportat în anul 1988, prin Ministerul Industriei Alimentare, în ţările socialiste (în primul rând în URSS), 52.535 tone de carne - în valoare totală de 56,9 milioane ruble convertibile. Vizita la Moscova a generalului Victor Stănculescu şi a celor patru specialişti români a avut loc în a doua parte a lunii aprilie 1989. După întoarcerea acestora în ţară, Nicolae Ceauşescu a reanalizat propunerile sovietice împreună cu generalul Vasile Milea.[11] Două luni mai târziu, ministrul Apărării Naţionale a redactat un nou raport, pe care l-a trimis şefului statului român (8 iunie 1989). În documentul respectiv, generalul Vasile Milea a precizat: „Conform indicaţiilor Dumneavoastră, date cu ocazia şedinţei Consiliului Apărării din 31 mai a.c., în 1989 urmează să fie achiziţionate din URSS 3 avioane MIG-29, împreună cu muniţia, rachetele de bord şi tehnica necesară exploatării. Pentru cunoaşterea în detaliu a posibilităţilor de întrebuinţare în luptă a acestui tip de avion, partenerul sovietic organizează, în perioada 18-23 iunie a.c., în oraşul Frunze, o prezentare tehnică, cu toate variantele de înarmare şi mijloacele tehnice de exploatare.
Propunem şi respectuos Vă rugăm să aprobaţi participarea la această activitate a generalului-maior Rus Iosif, comandantul aviaţiei militare, însoţit de 3 ofiţeri".[12]

Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu propunerea respectivă, fapt ce a permis generalului-maior Rus Iosif să asiste în U.R.S.S. la prezentarea MiIG-ului 29, realizată de către reprezentanţii uzinei sovietice de tehnică militară. La 21 decembrie 1989, primul lot de patru aparate MiG-29 (două MiG-29 A, de simplă comandă, tip 9.12, şi două MiG-29 UB, de dublă comandă, tip 9.51) a sosit la baza aeriană Mihail Kogălniceanu (judeţul Constanţa), iar ulterior au ajuns la aceeaşi bază alte 16 avioane comandate în 1989. În total, au fost achiziţionate 16 MiG-29 A şi patru MiG-29 UB. Toate acestea au intrat în dotarea Regimentului 57 Aviaţie de Vânătoare (în escadrilele 157 şi 257), înlocuind avioanele MiG-21M/MF şi MiG-23MF. În anul 2002, un număr de 18 aparate MiG-29 erau încă în dotarea Grupului 57 Aviaţie de Vânătoare „Constantin Bâzu Cantacuzino", aflat pe baza aeriană Mihail Kogălniceanu. Deoarece resursa de zbor a acestora a expirat în anul respectiv, autorităţile de la Bucureşti nu au mai dorit menţinerea MiG-ului 29 în dotarea forţelor aeriene române. Toate avioanele cumpărate în 1989 la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu au fost retrase de la zbor şi, ulterior, s-a încercat vânzarea lor prin compania „Romtehnica".
-----------------------------------------------------------------
[1] Anatoli I. Gribkov, Sudba Varşavskogo dogovora – Vospominania, dokumentî, faktî, Russkaia Kniga, Moscova, 1998, p. 60.
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 7/1977, f. 129. Potrivit raportului din 8 noiembrie 1977 al ministrului Apărării Naţionale, specialiştii uzinei producătoare de avioane MIG-23 urmau să fie cazaţi „în locuinţele ce vor deveni disponibile ca urmare a plecării specialiştilor care au asigurat asistenţa tehnică pentru avioanele de tip MIG-21 (care ieşeau din perioada de garanţie acordată de uzina în care fost realizate – nota P. Opriş)". Ibidem.
[3] Paul Sandachi, Aviaţia de luptă reactivă în România (1951-2001), Muzeul Aviaţiei, f.a., p. 83.
[4] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, f. 182.
[5]Ibidem, dosar nr. 5/1989, f. 142.
[6] În primăvara anului 1989, o delegaţie militară din Republica Arabă Yemen a efectuat o vizită oficială în România. Cu acel prilej, cele patru persoane din compunerea delegaţiei străine s-au interesat de posibilităţile României în ceea ce priveşte furnizarea de tehnică militară. Însărcinatul cu Afaceri ad-interim al României în Republica Arabă Yemen a înştiinţat din timp autorităţile de la Bucureşti despre vizita ce urma să aibă loc în perioada 30 martie – 5 aprilie 1989. Acest aspect a fost adus la cunoştinţa ministrului Apărării Naţionale. La 21 martie 1989, generalul-colonel Vasile Milea i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să aprobe ca delegaţia yemenită să viziteze expoziţia permamentă de tehnică militară de la Clinceni, Şcoala Militară de Tancuri şi Auto „Mihai Viteazul" din Piteşti şi Întreprinderea de Construcţii Aeronautice de la Ghimbav. Totodată, în raportul ministrului Apărării Naţionale s-a precizat faptul că „delegaţia doreşte să viziteze şi o unitate integrată de prelucrare a pieilor". Ibidem, dosar nr. 8/1989, f. 116. Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu toate propunerile respective, iar în program a fost inclusă şi Întreprinderea de încălţăminte „Flacăra Roşie" din Bucureşti. Ţinând cont de faptul că membrii delegaţiei din Republica Arabă Yemen au vizitat, printre altele, Întreprinderea de Construcţii Aeronautice de la Ghimbav, este posibil ca, la un moment dat, aceştia să se fi interesat de modul cum puteau fi procurate avioane sovietice de vânătoare MIG-29, prin intermediul României. O asemenea ipoteză va fi confirmată sau infirmată în cursul cercetărilor viitoare, după ce va fi permis accesul la documentele din anul 1989 existente la Serviciul Istoric al Armatei.
[7] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 5/1989, f. 143.
[8]Ibidem, f. 144.
[9] În scopul învăţării tehnicii necesare pentru pilotarea şi întreţinerea MIG-ului 29, Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu trimiterea în URSS, în luna august 1989, a unui grup alcătuit din opt piloţi (colonelul Ştefan Voian – şef al grupului; locotenent-coloneii Constantin Constantineanu şi Ioan Dudaş, maiorii Vasile Ganea, Ioan Tudor şi Panait Mareş, căpitanii Ion Necşoiu şi Adrian Edu), precum şi a 16 tehnicieni şi ingineri. Toţi aceştia s-au aflat timp de trei luni într-un centru de pregătire din Kazahstan, în apropierea Munţilor Tian Şan (septembrie-noiembrie 1989).

[10] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 5/1989, f. 146; Petre Opriş, Nicolae Ceauşescu cumpăra avioane sovietice MiG-29, în „Suplimentul Jurnalul României 1989 – Acum douăzeci de ani", nr. 152, marţi, 30 iunie 2009, p. 1; 3.
[11]La 30 noiembrie 2009 (după patru luni de la publicarea articolului nostru despre avioanele MiG-29 cumpărate pentru armata română în anul 1989), generalul Victor Stănculescu a declarat astfel: „[Ştefan Andrei] Spunea: «Nu mai ţine! Nu mai ţine». El considera că începuse o perioadă în care ea a pus gheara efectiv în gâtul lui. Aşa spunea: «Elena Ceauşescu a pus gheara în gâtul tovarăşului. Ea conduce!». Îmi povestea ce a mai făcut Elena Ceauşescu şi, la un moment dat, m-am lovit chiar eu de chestiunea asta, convingându-mă că [Ştefan] Andrei avea dreptate. Primul incident a fost cu avioanele MIG-29. Se face raport, se aprobă de Ceauşescu, eu plec la Moscova să semnez contractul, semnez contractul de achiziţie şi pe la prânz mă sună Milea: «Victore, vino repede înapoi». «Bineînţeles că vin înapoi, că n-o să rămân aici». Era jale şi la ruşi, se trăia mai prost ca la noi. Şi Milea îmi spune: «Victore, să nu mai semnezi contractul». «Păi, gata, l-am semnat deja la ora 10.00». «Aoleu, ce ne facem? Vino repede acasă să-şi explic». Mă întorc în ţară şi Milea îmi spune că Elena Ceauşescu a intrat în biroul lui Ceauşescu şi a băgat mâna în maldărul de lucrări de pe masa de lucru a acestuia, a început să le răsfoiască, să le împrăştie şi să comenteze: «Ce ne trebuie nouă MiG-uri acum, ce-i trebuie Armatei să cumpere avioane? Noi n-avem bani să plătim datoriile» ... şi aşa mai departe. «Să nu se mai ia» şi scoate lucrarea şi o blochează.
A[lex] M[ihai] S[toenescu]: Iar Ceauşescu nu avea nici o reacţie?!
V[ictor] A[tanasie] S[tănculescu]: Ceauşescu i-a transmis lui Milea telefonic că s-a renunţat la contract.
A[lex] M[ihai] S[toenescu]: Deci o asculta pe ea.
V[ictor] A[tanasie] S[tănculescu]: Da. Vin la Bucureşti înapoi, îmi spune Milea ce s-a întâmplat şi ne trezim în faţa unei situaţii aparent fără ieşire, în care practic nu se dorea informarea sovieticilor că s-a renunţat şi pur şi simplu urma să nu se mai plătească acea comandă. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Comportamentul devenise acela al unui stat fără credibilitate. Acest lucru este important de ştiut.
A[lex] M[ihai] S[toenescu]: Şi totodată justifică atitudinea structurilor înalte ale puterii, felul în care dvs. vedeaţi lucrurile.
V[ictor] A[tanasie] S[tănculescu]: Da, bineînţeles. Ceauşescu începuse să facă rău statului. Dă-o dracului de ideologie, de partid şi alte chestiuni de-astea: Ceauşescu deteriora poziţia statului român. Să o spunem clar. Aici nu era vorba că ne-am săturat de Ceauşescu şi că ne-am plictisit de Ceauşescu. Dacă eu, cel puţin, am jucat un rol [în lovitura de stat de la 22 decembrie 1989], l-am jucat pentru că eu aveam o responsabilitate în structura statului, acolo unde eram eu şi cu limitele mele de competenţă. Nu ştiu ce gândeau alţii, dar în economie, în diplomaţie şi în Armată exista o ... cum se spune? ... o atitudine. Nu, altfel ...
A[lex] M[ihai] S[toenescu]: O motivaţie?
V[ictor] A[tanasie] S[tănculescu]: Aşa! O motivaţie de altă natură. Ne durea undeva de partid ... Era mecanismul statului. Să vă spun mai departe. Am plecat la Ştefan Andrei. Îi zic: «Uite ce-am păţit!». Şi el îmi spune următorul lucru: «Spune-i lui Vasile (Milea, n.a.) să facă raportul încă o dată, exact cum a fost, trimite-l pe traseu să ajungă iar la grămada de pe masa lui Ceauşescu. De acolo îl ridic eu peste o lună». Şi, într-adevăr, după trei săptămâni ne-a scos aprobarea. Apoi m-a chemat pe mine (sic!), mi l-a dat înapoi şi pe baza asta am avut acoperirea pentru a derula contractul. Am adus în ţară 18 sau 24 de MiG-uri 29. Nu le-am adus ca să mă uit la ele cum zboară, ci le-am adus ca să apăr ţara cu ele. Aici trebuie să se înţeleagă atitudinea mea. Este uşor să spui că Stănculescu a fost apropiatul lui Ceauşescu sau al ei şi i-a trădat [la 22 decembrie 1989], dar trebuie să se înţeleagă cât de periculos pentru stat devenise Ceauşescu şi mai ales ea". În sfârşit, adevărul ... Victor A. Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, p. 191-193. În opinia noastră, relatarea generalului Victor Atanasie Stănculescu poate fi veridică deoarece, câteva luni mai târziu, Elena Ceauşescu a încercat în mod inopinat să amâne sine die fabricarea în producţie de serie a avionului de şcoală şi antrenament IAR-99, care urma să intre în dotarea armatei române. În altă ordine de idei, nu cunoaştem motivul pentru care informaţia referitoare la blocarea de către Elena Ceauşescu a proiectului de achiziţionare a avioanelor MiG-29 a fost adusă la cunoştinţa publicului de-abia după 20 de ani de la desfăşurarea evenimentelor menţionate de generalul Victor Atanasie Stănculescu. Putem presupune însă faptul că fostul şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei şi-a adus aminte despre atitudinea Elena Ceauşescu după ce acesta a citit articolul nostru, publicat la 30 iunie 2009 în „Suplimentul Jurnalul României 1989 – Acum douăzeci de ani".
[12] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 6/1989, f. 90.