Georg Wilhelm Friedrich Hegel afirma: „Istoria ne învaţă că popoarele nu învaţă nimic din istorie!", iar Leon de Poncins, în „Les forces secretes de la Revolution" ne atrăgea atenţia: „Societatea secretă nu a operat niciodată la lumină zilei. Întreaga lume îi cunoaşte existenţa, legăturile, adepţii, dar ignoră adevăratele sale scopuri, adevăratele sale mijloace, adevaraţii ei conducători. Se află pretutindeni ca politicieni, jurnalişti, oameni de afaceri, actori, funcţionari, sunt organizaţi în mod secret şi aceasta constituie condiţia esenţială a succesului. „Societatea secretă" poate fi succesiv monarhistă, constituţională, revoluţionară, imperialistă, republicană etc. În spatele acestor aparenţe scopul rămâne invariabil şi puterea ocultă coordonatoare este singura care ştie să influenţeze oamenii ce colaborează astfel, inconştient la realizarea scopului acesteia."
În virtutea celor două citate, se impune o succintă retrospectivă a evenimentelor la care întreaga planetă este martoră. După o pregătire psihologică şi o intoxicare pe măsură, jocul de domino s-a manifestat în ţările africane asemenea „revoluţiilor" europene de acum două decenii. Oare musulmanii, arabii au nevoie de „democraţia" occidentală în aceeaşi măsură în care Occidentul are nevoie de petrolul lor? Puţin probabil! Într-un interviu acordat ziarului La Padania înainte de începerea agresiunii internaţionale asupra Libiei, ministrul de interne italian Roberto Maroni, emitea o declaraţie şocantă: „O intervenţie militară a Statelor Unite în Libia va putea declanşa al treilea razboi mondial." [...] „Nu mă preocupă aşa de mult acţiunile preşedintelui Obama, cât mai degrabă atitudinea sutelor de partizani ai războiului care doresc vărsare de sânge", a mai afirmat Maroni, citat de agenţia Ria Novosti. Este evident că Libia este doar grenada fumigenă, „ţinta" falsă. Mutarea „şah la regină" vizează China, ţară cu un potenţial şi cu un ritm de dezvoltare economic deranjant, cu influenţă crescândă în Africa, cu dorinţe şi perspective de extindere în peninsula Arabă. Occidentul nu mai vede cu ochi buni relaţiile prospere ale Chinei şi nici ideea că mai mult de zece la sută din producţia de petrol a Libiei era contractată de aceasta. Desigur, Muammar Gaddafi nu este uşă de moscheie, dar a ştiut să conducă Libia cu mână forte vreme de patru decenii şi cât interesele „Ocultei" s-au suprapus cu ale colonelului, toate au fost în ordine. Dintr-o dată, posturile de radio şi teleleviziune, marile cotidiene au început să-l prezinte pe Gaddafi drept criminal, că planeta trebuie să scape de dictatorul alienat care-şi măcelăreşte propriul popor. Am ajuns să minţim şi să ne minţim de frică! La baza haosului creat în Tunisia, Egipt, Libia, Oman, Siria, state incluse în planul de acaparare al F.M.I. - pentru petrol şi pentru uriaşul potenţial turistic - se află tratamentul de austeritate asortat cu medicaţia economică letală, prescrise şi aplicate de F.M.I. în toate ţările care i-au solicitat sprijinul. Corupţia şi impotenţa O.N.U. (asemenea Ligii Naţiunilor dinaintea celui de-al doilea război mondial), ne arată încă odată că omenirea este controlată de interese oculte, în detrimentul tuturor celorlalţi. Pentru ca „debarcarea" lui Saddam Hussein să primească acordul O.N.U. şi pentru pentru „oficializarea" războiului din Irak din 2003, a fost nevoie de luni întregi de negocieri. În cazul lui Gaddafi, în două săptămâni problema s-a finalizat printr-o operaţiune-fulger încheiată în spatele uşilor închise, cu numeroase concesii, presiuni şi ameninţări. Astăzi Libia se află sub asediu, arde la propriu în flăcările provocate de rachetele Tomahawk, completări chirurgicale ale bombelor aruncate asupra sistemelor libiene sol-aer. Pe noi, românii, jandarmii internaţionali au avut grijă să ne obişnuiască de ceva vreme să acceptăm ca normalitate masacrarea nenumăraţilor (până acum) civili nevinovaţi, aflaţi „la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit". Formula deja consacrată a „victimelor colaterale" a devenit un fel de panaceu universal.

Rezoluţia 1.973 a Consiliului de Securitate O.N.U. a autorizat adoptarea „tuturor măsurilor necesare", inclusiv a raidurilor aeriene, „pentru a proteja civilii", fără a fi pusă problema unei ocupaţii millitare. Secretarul General al O.N.U., Ban Ki-moon, s-a pronunţat: „Comunitatea internaţională trebuie să vorbească cu o singură voce pentru a pune capăt luptelor din Libia" (în cazul de faţă se poate spune că vocea celui mai tare, a fost „vocea junglei"). Din totalul de 15 membrii ai Consiliului de Securitate, doar zece au votat textul rezoluţiei. China şi Rusia s-au abţinut de la vot, însă nu şi-au exercitat dreptul de veto. Germania, Brazilia şi India s-au abţinut. Oculta mondială a procedat la cosmetizarea Noii Ordini Mondiale printr-o mişcare inteligentă; pentru a antifona vocile cârtitoare, a schimbat protagonistul acţiunii, Franţa luând locul S.U.A..

Germania, Polonia, Estonia, şi Lituania s-au declarat sceptice - asemenea României - cu privire la oportunitatea unei intervenţii militare în Libia, cu toate acestea, şefii de stat sau de guverne ale ţărilor numite au fost invitaţi la întâlnirea organizată la Palatul Elysee, în timp ce România, (încă) membră a N.A.T.O. şi U.E., a fost trecută pe linie moartă. Situaţie este, după opinia unui fost ministru de externe al României, urmarea declaraţiilor neinspirate ale actualilor oficiali, care se aseamănă cu „exprimarea unor taximetrişti". Gura târgului bârfeşte că după ce a sărutat mâna colonelului care i-a susţinut campania prezidenţială, complexatul Nicolas Sarkozy, supranumit acum „Jandarmul din Saint-Tropez", a preluat conducerea „cruciadei" dar, vorba românului, „socoteala de acasă (Paris) nu s-a potrivit cu cea din târg (Tripoli)". S-a dorit un Blitzkrieg şi a ieşit un „Vietnam", un „Afganistan", un „Irak" în devenire...
- va urma -