Stau şi mă gândesc, cu destulă amărăciune, recunosc, pe cine mai interesează astăzi geopolitica. Cei care  în mod natural ar trebui să nu poată dormi fără să nu fie puşi la punct cu ultimele analize de ordin geopolitic, şi am în vedere seniorii din sfera guvernării, apărării şi securităţii naţionale etc. se complac în iniţiative, decizii sau confruntări fără nici un orizont. Pe de altă parte, toţi cei care într-un fel sau altul încearcă să descifreze sensurile analizelor geopolitice organizează sau/şi participă la simpozioane, mese rotunde, comunicări ştiinţifice din care rezultă tomuri de materiale şi concluzii pe care nu le mai vede nimeni niciodată.

O ţară ca Romania, care ar trebui să se ocupe cu precădere de propriul interes de securitate şi care dispune de personalităţi capabile de o analiză geopolitică pertinentă, absolut trebuincioasă factorilor de decizie din sfera guvernării îşi risipesc eforturile, talentul şi cunoştinţele pe subiecte care poate, în esenţa lor, sunt interesante, dar care au prea puţină valoare de întrebuinţare când vine vorba de politica noastră internă şi externă.

Din punct de vedere geopolitic, vara lui 2019 a fost în plan global dezamăgitoare pentru analişti şi observatori, dar nu numai pentru ei, ci şi pentru opinia publică. Se pare că până şi temperaturile excesive din vara aceasta, cauzate, zice-se, de fenomenul încălzirii globale, au contribuit la diminuarea interesului pentru scena geopolitică şi geostrategică, atât europeană cât şi globală. Evenimentele care au avut loc în această perioadă au început ca un foc bengal şi s-au sfârşit în uitare, fără rezultate palpabile.

Confruntarea dintre S.U.A., cu principalii săi aliaţi (Marea Britanie, Israel, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite) şi Iran, cu sprijinitorii săi nemijlociţi (Siria, Hezbollah, rebelii yemeniţi houthi) sau conjuncturali (Rusia, Turcia) se acutizează, căpătând inclusiv aspecte de confruntare militară. Se vorbeşte despre posibilitatea unui conflict militar pe care nici una din părţi nu o doreşte. Opinia publică mondială se aşteapta ca soluţia să apară în urma unei posibile întâlniri dintre preşedintele S.U.A., Donald Trump şi al Iranului, Hassan Rohani, la Adunarea Generală a O.N.U. de la New York (23-26.09.2019). Până la urmă posibila discuţie dintre cei doi a devenit imposibilă, în parte datorită evenimentelor de securitate recente din zona Orientului Mijlociu, dar şi a poziţiilor dure adoptate de părţi. Atenţia de care s-a bucurat delegaţia iraniană la Adunarea Generală a O.N.U. a fost generată tot de inconsecvenţa liderilor americani: întâi ministrului de externe iranian i s-a retras dreptul de a călători în SUA, după care i s-a acordat viza de intrare;  Secretarul de Stat american, M. Pompeo, a declarat că atacul asupra instalaţiilor petroliere ale Arabiei Saudite sunt „un act de război”, cu trimitere directă la Iran; poziţia liderilor iranieni privind imposibilitatea unui dialog politic cu SUA atât timp cât sancţiunile economice nu sunt ridicate; ambiguitatea privind eventuala întâlnire dintre cei doi preşedinţi; declaraţia surprinzătoare a lui Hassan Rohani prin care îşi anunţă intenţia de a prezenta în cadrul Sesiunii O.N.U. a unui plan de securitate pentru „Golful Persic (Strâmtoarea Ormuz şi Marea Omanului)”. Concluzionând, putem afirma că modul în care va evolua criza americano-iraniană , ne va da o imagine mai clară asupra strategiei politice a S.U.A., hotărârii clasei politice americane de a o implementa, dar şi a configuraţiilor viitoarelor alianţe politice şi militare.

Oscilaţiile geopolitice care s-au manifestat în ultima decadă în politica externă a Washingtonului, lipsa de consecvenţă şi caracterul tranzacţional cu care au fost abordate relaţiile cu partenerii şi aliaţii tradiţionali, au erodat într-o oarecare măsură poziţia SUA. Acest ultim aspect a fost evident în fricţiunile şi lipsa de unitate în privinţa unor abordări politice la nivelul relaţiilor euro-atlantice.

Marea Britanie nu a avut timp să se bucure prea mult de binefacerile acestei veri. Neînţelegerile pe tema Brexit-ului s-au finalizat în căderea guvernului condus de Theresa May, în locul acesteia fiind nominalizat Boris Johnson, unul dintre adepţii importanţi ai ieşirii ţării din Uniunea Europeană, cu sau fără semnarea unui acord. Numai că lucrurile nu s-au dovedit deloc simple.

În primul rând, B. Johnson nu a reuşit încă să aducă opoziţia, nu să-l sprijine, ci măcar să nu i se opună. În al doilea rând, cercurile independentiste din Regatul Unit (am aici în vedere Irlanda de Nord şi chiar Scoţia), par să tulbure din ce în ce mai mult visul de a „scăpa” de „chingile” Uniunii Europene. Nu în ultimul rând, Boris Johnson se vede tot mai hotărât contracarat de liderii europeni, care nu discută ieşirea Marii Britanii din UE fără un acord negociat sub toate aspectele, ceea ce trebuie să recunoaştem, ar fi în avantajul tuturor europenilor. Numai că B. Johnson- copia europeană a lui Donald Trump, sprijinit constant de acesta din urmă în demersul de ieşire „oricum” din UE - nu are nici cea mai vagă intenţie de a negocia Brexit-ul.

Rămâne doar să ne imaginăm ce se va întâmpla.

În Franţa, preşedintele Macron, chiar fără prea multe atuuri, face totuşi cărţile, mai ales în ideea viitorului mandat al conducerii U.E. Acest lucru, până la un punct, este de înţeles atât timp cât Parisul doreşte să-şi impună cât mai mult influenţa politică în UE. Deocamdată, problemele interne spinoase, ca să nu spunem grave cu care conducerea franceză se confruntă, nu lasă prea mult spaţiu de manevră lui Macron. Brexit-ul ar putea avea atât  avantaje cât şi dezavantaje pentru Franţa, căreia nu-i va mai rămâne decât un singur rival redutabil - Germania. Spectrul unei recesiuni economice ar putea afecta ambele ţări în egală măsură, iar agenda politică va presupune rezolvarea problemelor legate de inflaţie şi recesiune economică concomitent cu cele privind emigraţia, schimbările climatice, protecţia mediului şi nu în ultimul rând, securitatea europeană.

Situaţia din Orientul Mijlociu a rămas şi în prima jumătate a anului 2019, la care facem referire în acest text, la fel de complicată şi de explozivă. S-au mai potolit lucrurile în Siria unde Turcia, Rusia şi Iranul încearcă să negocieze cu toate forţele implicate în războiul civil sirian un acord de încetare a ostilităţilor, S.U.A. şi-a trădat încă o dată aliaţii kurzi în folosul Turciei, iar forţele ISIS au fost deocamdată reduse la tăcere. În acest timp, ţările din linia întâi primitoare de emigranţi din zonă (Italia, Turcia, Grecia) încearcă rezolvarea unei situaţii care devine din ce în ce mai preocupantă şi cu potenţial destabilizator la nivel social.

Ceva mai la Sud-Est de această potenţială zonă de conflict, Israelul este hotărât, se pare, să procedeze la o nouă acţiune militară pentru a pune capăt mişcărilor de protest ale populaţiei palestiniene din Fâşia Gaza, ce au avut un caracter continuu din momentul recunoaşterii Ierusalimului drept capitală a Israelului până în prezent.

Dacă analizăm atent întregul eşichier geopolitic din zona Orientului Mijlociu se pot constata unele schimbări, dintre care cele mai multe nu sunt cele anticipate de filozofia politică de remodelare a Orientului Mijlociu iniţiată, în anul 2006, de fostul Secretar de Stat american, Condoleezza Rice. Marea majoritate a societăţilor tradiţionaliste din Orientul Mijlociu, fără o cultură democratică, nu au putut fi reorientate după dorinţele occidentale. Chiar dacă acest lucru ar fi fost posibil, timpul necesar pentru transformare trebuie calculat în generaţii şi în eforturi umane şi materiale imposibil de evaluat.

Pentru a înţelege haosul actual din această regiune nu este lipsit de interes să facem un scurt recurs la memorie privind apariţia acestui experiment.

Remodelarea Orientului Mijlociu sau „Noul Orient Mijlociu” a fost un proiect comun promovat de S.U.A. şi Israel, făcut cunoscut în iunie 2006, în timpul crizei din Liban. Conform acestui proiect geopolitic, un oarecare Ralph Peters, locotenent-colonel în rezervă şi profesor la National War Academy, a întocmit o hartă regională a Orientului Mijlociu, folosită ca material de studiu în cadrul programelor de perfecţionare a cadrelor militare şi pentru ofiţerii superiori din Colegiul de Apărare al N.A.T.O., dar şi pentru studenţii din cadrul National War Academy din SUA. Această hartă era un răspuns la harta aleatorie întocmită, în funcţie de interesele din epocă ale marilor puteri, fără a se ţine cont de aspiraţiile şi coeziunea populaţiilor sau popoarelor a căror soartă se decidea. Cu alte cuvinte, este vorba de o redesenare a frontierelor din Orientul Mijlociu, care propune „dezmembrarea statelor artificiale şi crearea altora noi”. Ulterior acestui proiect i s-au adus unele completări privind impulsionarea unor transformări democratice de tipul: pluralism politic, presă liberă, egalitate între sexe etc.

Efectul imediat a fost „Primăvara Arabă”. Efectul mediu şi lung a fost: radicalizarea politică, întărirea forţelor extremiste (în Egipt, Frăţia Musulmană a ajuns la putere prin vot democratic şi pentru eliminarea ei a fost necesară sprijinirea luării puterii de către Armată) şi ceea ce este mai rău, lideri apropiaţi de S.U.A. au fost îndepărtaţi de la putere. Până la urmă, rezultatul iniţierii acestui test (unii analişti politici afirmă că niciodată această teorie nu a fost pusă în practică), dar şi al altor acţiuni neinspirate ale liderilor de la Washington (războiul din Irak, lipsa de viziune politică după obţinerea victoriei militare ceea ce în final a dus la apariţia ISIS etc.), a fost, pe de o parte apariţia unor suspiciuni în rândul aliaţilor regionali ai SUA privind capacitatea şi voinţa acesteia de a le asigura protecţia promisă şi pe de altă parte a transforma Iranul într-o putere regională capabilă, după cum se vede, să ameninţe interesele americane din zonă. Rămâne de văzut care vor fi următorii paşi şi ce mai poate fi recuperat după ce Rusia a revenit în Orientul Mijlociu, iar Turcia aspiră către un rol de jucător independent, promotor al propriilor interese naţionale în zonă.

Afganistanul nu se dezminte în ceea ce priveşte îndârjirea cu care se opune trupelor N.A.T.O. prezente în această ţară, concomitent cu iniţierea unor negocieri de pace purtate nu între S.U.A. şi guvernul afgan legitim de la Kabul ci între talibani şi S.U.A. În prezent negocierile de pace cu talibanii au fost sistate ca urmare a unei serii de atacuri ale acestora asupra forţelor multinaţionale, atacuri cărora le-au căzut victime, din nefericire, şi militari români. Aceasta este mai curând o pauză tactică fiindcă dorinţa Washingtonului de retragere a trupelor din Afganistan, eventual cu menţinerea unui mic contingent militar, este evidentă.

În contextul afgan sunt două evoluţii interesante care merită a fi subliniate. Prima se referă la prezenţa în China a unei delegaţii de talibani. Aceasta a purtat discuţii cu membrii conducerii politice de la Beijing. Detalii despre subiectele abordate şi rezultatele discuţiilor nu se cunosc încă, dar se pot bănui. Cea de-a doua tendinţă este mult mai interesantă fiind vorba de constituirea unui nou partid politic condus de fiul eroului rezistenţei afgane împotriva ocupaţiei ruseşti şi a talibanilor, conducătorul Alianţei Nordului, Ahmad Shah Massoud. Semnificaţia acestui eveniment poate fi aceea că SUA a identificat o personalitate cu un puternic impact asupra populaţiei afgane şi mai ales asupra paştunilor, care ar putea fi transformată într-o forţă redutabilă ce, cu sprijin american, ar putea câştiga viitoarele alegeri şi, ulterior, ar duce la eliminarea talibanilor din ecuaţia politică afgană. Speculând puţin, am putea chiar lega cele două evenimente prezentate mai sus.

Federaţia Rusă continuă să-şi etaleze caracteristicile de mare putere globală. Ţarul Putin se gândeşte la un nou mandat de preşedinte şi caută soluţii care să-i dea acel iz de legalitate de care are nevoie. Proiectul său imperial are nevoie de încă un mandat, şi se pare că alipirea Republicii Belarus la Federaţie şi crearea unui nou stat nu este chiar o fantasmagorie.         Pe de altă parte, sunt indicii că opoziţia civică din ţară se întăreşte. Chiar dacă eliminarea fizică a unor lideri de opinie sau politici din cadrul opoziţiei continuă să se producă prin folosirea învechitelor metode ale poliţiei politice, presiunea opiniei publice interne şi internaţionale creşte pe măsură ce trece timpul. Asta nu înseamnă că „ţarul” Putin, cu sprijinul serviciilor secrete, al complexului militaro-industrial şi al oligarhiei financiare bazate pe resursele energetice, nu va avea câştig de cauză şi în obţinerea viitorului mandat. În ceea ce priveşte relaţiile cu Donald Trump, dar şi cu Uniunea Europeană, situaţia rămâne neschimbată.