Revizionism şi iredentism, două feţe ale imperialismului agresiv

Potrivit conceptelor geopolitice, revizionismul, în sensul acordat de Declaraţia de la Londra, din 1871, reprezintă posibilitatea revizuirii, pe cale juridică, a unui tratat sau decizii internaţionale. Asociat termenului de revizie, care prin extindere presupune inclusiv modificarea statutului unor teritorii, pe cale politică sau făcându-se apel – după caz – la forţa armată, apare şi noţiunea de iredentism, cu sensul de acţiune de tip naţionalist, având drept scop integrarea teritoriilor unde se vorbeşte limba altui stat între hotarele statului respectiv. Ambele concepte se nasc şi se dezvoltă la începutul veacului al XX-lea, fiind asociate unei acţiuni de tip imperialist, de revendicare a unor teritorii vremelnic şi nedrept ocupate. De altfel, la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) s-a analizat şi posibilitatea reviziei unor tratate internaţionale care priveau stabilirea graniţelor, dar numai cu consimţământul statelor contractante, situaţie ce va fi curând încălcată şi chiar ignorată. Aşadar, revizia este consacrată în dreptul internaţional ca o posibilitate legală de reparaţie a unor aşa zise nedreptăţi, iar condiţiile aplicării ei sunt lăsate la aprecierea unor autorităţi cu totul nespecificate şi, implicit, lipsite de temei legal. Cu toate acestea, mişcarea revizionistă şi, asociată acesteia, cea iredentistă vor prinde contur tot mai accentuat în perioada interbelică, leagănul acestor mişcări fiind iniţial Italia, ulterior Germania şi Ungaria. Astfel, potrivit istoricilor Liviu Lazăr şi Cornel Vlad [1] Italia a adoptat făţiş, după 1920, politica iredentistă drept formă de luptă legală pentru susţinerea unificării teritoriale. Unul dintre principiile politice ale Partidului Naţional Fascist incluse într-un material programatic din 1932, numit chiar „doctrina fascistă", cuprindea explicit principiul iredentismului. În acest fel, dreapta italiană se raliază politicii revaniste, iredentiste, situându-se, politic, în planul naţionalismului şovin. Acelaşi principiu este adoptat după 1933, anul venirii la putere a lui A. Hitler, şi de către Germania, această ţară devenind în perioada interbelică port stindardul mişcării iredentiste şi care a mai cuprins, în opinia istoricilor citaţi, Ungaria, Bulgaria şi Polonia.

Doctrina oficială a partidelor politice aflate la putere în aceste state cuprindea teza reviziei totale a tratatelor, pe orice cale, sub deviza „Totul înapoi". Acest tip de revanşism agresiv, asociat în plan politic unor conduceri de tip dictatorial, totalitar, avea menirea, între altele, să dea un anume tip de satisfacţii, de natură pur propagandistică, populaţiei sărăcite de război. În ceea ce priveşte Ungaria, este citată opinia politologului francez Stephan Rosière care considera revizionismul drept trăsătura fundamentală a politicii maghiare, fenomen alimentat, între altele de mitul Ungariei Mari (sau Ungaria milenară), readus, parţial, chiar şi astăzi ca argument al politicii revizioniste. Fără să se ţină seama de faptul că în realitate, mitul Ungariei Mari este mai degrabă o utopie, însuşi statul maghiar care a funcţionat sub această formulă politică fiind un conglomerat de etnii cu totul diferite, iar nu un stat unitar, în sensul actual al termenului, totuşi autorităţile budapestane au continuat şi chiar au insistat să agite acest slogan. Argumentul cel mai temeinic privind caracterul iluzoriu al revizionismului maghiar este oferit chir de datele statistice oficiale. Astfel, în 1910, populaţia Transilvaniei era alcătuită, în proporţie de 53,8 % din români, în vreme ce maghiarii erau de numai 27,8%, restul populaţiei fiind constituită din germani (10,2%), evrei, romi ş.a. De altfel, nici la nivelul Ungariei nu se poate vorbi de o populaţie etnic compactă, procentul mediu al maghiarilor fiind de maxim 40%. În aceste condiţii, se explică de ce Ungaria, secătuită de resurse în urma războiului, inclusiv a Revoluţiei bolşevice din 1919, a folosit arma revanşismului, ca un mijloc preponderent politic de satisfacere a populaţiei nemulţumite. Reamintim, în context, că la 9 decembrie 1919 Ungaria a semnat cu Puterile Aliate şi Asociate, Tratatul de la Paris, numit şi „Tratatul minorităţilor", în urma căruia mii de funcţionari publici de etnie maghiară, din Transilvania care au refuzat să semneze jurământul de credinţă către statul român, au devenit de drept cetăţeni ungari, împovărând şi mai mult statul vecin. De asemenea, la 4 iunie 1920 Ungaria a semnat cu aceleaşi Puteri aliate şi Tratatul de la Trianon (ratificat la 17 august, acelaşi an) prin care cei 3,5 milioane de etnici maghiari aflaţi în afara graniţelor Ungariei vor deveni „minoritari". În aceste condiţii, reacţia de tip revanşist nu a întârziat să apară. Astfel, la 22 ianuarie 1921 apare la Cluj manifestul intitulat „Glasul care strigă", primul document public de afirmare a maghiarimii în noile condiţii şi care consfinţeşte, practic, ceea ce istoricii au numit „ieşirea din pasivitate". Ulterior, respectiv la 5 iunie 1921, se constituie, la Huedin, Partidul Popular Maghiar, devenit, la 6 iulie, acelaşi an Uniunea Maghiară din Transilvania.

Liga Antirevizionistă Română, un bastion contra iredentei maghiare

Înfiinţată la 15 decembrie 1933, la Bucureşti şi înscrisă la tribunal la 17 ianuarie, anul următor, Liga Antirevizionistă Română a constituit, în perioada interbelică, una dintre cele mai active organizaţii civice de luptă împotriva iredentei maghiare, dar şi împotriva propagandei comuniste. Luptând simultan pe două fronturi ideologice, Liga a cunoscut, evident, şi unele excese, asumate atât de conducerea iniţială a acestei organizaţii, respectiv dr. Ioan Lupaş, primul preşedinte al L.A.R., dar şi de Stelian Popescu, cunoscut jurnalist, directorul ziarului „Universul" şi preşedinte al Ligii în perioada interbelică. Care era situaţia politică a Transilvaniei anilor '30 aflăm din articolul „Ce vrea Budapesta", publicat în Calendarul Ligii, Secţiunea Ardeal, pe anul 1938, de un anume prof. I. Mateiu. Iată deci „ponturile" Budapestei : 1) să le dăm înapoi toate acele ţinuturi din România, unde ungurii trăiesc în număr mare, sat de sat; 2) să le dăm înapoi acele ţinuturi cu locuitori unguri, care se găsesc la graniţa noastră cu Ungaria; 3) să se facă votare generală în toate ţinuturile de la noi, cu locuitori de toate limbile, ca să se vadă fiecare unde vrea să trăiască, în România sau Ungaria, mai ales săcuilor. În concluzie, Budapesta ar vrea, de fapt, sfârtecarea României şi anularea jertfei oştirii şi a Unirii sfinte de la Alba Iulia. Iar concluzia lui I. Matei este categorică : „Aşa pofte numai în mintea nebună de grofi maghiari pot răsări. Iar cu nebunii oameni de munte nu s-au înţeles niciodată". Probleme similare se puneau şi în legătură cu Basarabia. Astfel cărturarul Onisifor Ghibu, în calitate de vicepreşedinte în exerciţiu al Ligii nota într-un articol cu un titlu de manifest politic : „România n-are de dat nimic altora. Ea are de pretins încă de la alţii". În esenţă O. Ghibu insistă pe faptul că un milion de etnici români care trăiesc între Nistru şi Tisa dar şi dincolo de Prut, până la Nipru, aşteaptă încă de la factorii politici centrali recunoaştere şi ajutor. „Dacă ar fi vorba a aplica cu o rigoare absolută principiul grupării etnice sau limbistice, România ar trebui să reclame, fără o contestaţie posibilă, unirea altor sute de mii de români . . . „ afirmă profesorul Ghibu, constatând în acelaşi timp cu regret că : bărbaţii politici ai României n-au avut curaj în 1919 să revendice Conferinţei de Pace de la Paris anexarea Moldovei în integralitate, nu doar acel pământ numit artificial „Republica Moldovenească".

Pentru a încheia problematica luptei anticomuniste voi semnala şi opinia scriitorului şi teologului Ion Agârbiceanu, de asemenea membru al Ligii; care afirma : „Comunismul nu este numai o doctrină socială, ci şi o religie. Este religia oamenilor fără religie" şi deci bolşevismul ateu este duşmanul de moarte nu doar al statului, cât mai ales al cultului creştin. În consecinţă, credea părintele Agârbiceanu „arma cea mai tare împotriva noii religii a celor fără Dumnezeu este chiar un creştinism viu, activ, convins şi puternic". Zadarnică speranţă, ce se va nărui curând, odată cu ideea Statului naţional şi unitar! În altă ordine de idei, frontul politic este slujit mai ales cu argumente de ordin diplomatic. Pornind de la teza că „revizionismul este duşmanul păcii popoarelor", profesorul univ. George Sofronie de la Universitatea din Cluj susţine că ideea revizionismului teritorial contravine însăşi „gândirii de bază a noului statul internaţional european". Cu alte cuvinte intenţia autorilor Tratatelor de pace europene, aceea de a institui o pace durabilă sunt încălcate grosolan prin agitaţiile revizioniste. Greşeala săvârşită de adepţii revizionismului, ar consta, în opinia universitarului clujean, în încălcarea unor tratate „întemeiate juridiceşte şi istoriceşte", sub pretextul stabilirii unor limite „raţionale" pentru pretenţiile maghiarimii. Această formă de revizuire, fie şi limitată este respinsă ca fiind ilegitimă. În fapt, nu revizionismul este problema, ci refacerea Ungariei Mari, un concept politic cu torul perimat câtă vreme el este „fructul unui drept de cucerit", având drept consecinţă „apăsarea naţionalităţilor!.
În consecinţă, pretenţia reviziei trebuie analizată în toate consecinţele ei, fiind apreciată mai degrabă ca un act politic, expresie a unui adevărat „revizionism imperialist" decât al unui drept bazat pe „morală şi faptică". În planul organizării interne, Liga Antirevizionistă Română a recunoscut în perioada 1936-1939, sub directoratul lui Stelian Popescu, o dezvoltare fără precedent. O dovedeşte atât numărul considerabil de aderenţi, în special din rândul tineretului, cât mai ales elita intelectuală, inclusiv lideri ai clerului ortodox şi greco-catolic, care au activat în rândul acestei organizaţii. Începând cu mitropolitul Nicolae Bălan, preşedinte de onoare al comitetului regional al Ligii, Secţia Ardeal, mitropolitul Alexandru Niculescu, episcopul Vasile Lăzărescu sau Ion Crăciun, protopopul de Mureş, preoţii au fost solidari cu acţiunile Ligii, pornind de la realitatea tristă că „la 19 ani de la Unirea noastră cu patria mamă am ajuns să ne cerşim drepturile în casa noastră, unde prin slăbiciunea noastră am ajuns străinii stăpâni". Concluzia acestor demersuri o regăsim în deviza membrilor Ligii „România numai a românilor" în fapt, un apel la solidaritate naţională, formulat în vremuri de restrişte.

Propaganda antiredentistă şi rezultatele ei.

Privite din perspectivă sociologică, Calendarele anuale ale L.A.R. se înscriu în ceea ce s-ar numi fenomene de propagandă politică, respectiv o acţiune de persuasiune publică, uneori cu efecte pozitive, alteori perverse asupra corpului social. Cum o istorie exhaustivă a propagandei în România ne lipseşte încă, nu ne rămâne decât să constatăm că, iniţial, propaganda românească s-a născut din nevoia susţinerii ideii de stat unitar. Desfăşurată sub umbrela susţinerii politicii externe, propaganda de stat a evoluat, de-a lungul secolului al XIX-lea, îndeosebi, creând, cum era şi firesc, punţi între latinitatea orientală şi cea occidentală, oferind şi suportul unei cunoaşteri reciproce. Efectele propagandei externe s-au văzut în timp, România fiind legitimată să-şi realizeze aspiraţiile politice, inclusiv cele privind unitatea teritorială. Dacă în ce priveşte modelul extern, ţara noastră a conservat, de-a lungul ultimilor o sută cincizeci de ani, stereotipurile curente („santinela Orientului", „factor de stabilitate şi progres" etc.) în plan intern, propaganda a urmărit mai ales ceea ce analistul militar Călin Hentea numea „stimuli emoţionali". Ţinta principală a demersului propagandistic a fost permanent realizarea statului naţional unitar, astfel încât, în condiţiile contestării tocmai al acestui imens câştig moral şi teritorial, era firesc să se declanşeze şi procesul de reacţie inversă. Dacă, de la Războiul de independenţă încoace, imaginea frecventă, prezentă atât în discursul public, dar şi în reprezentările imagologice era aceea a alegoriei ostaşului biruitor, purtând în triumf tricolorul, era oarecum firesc să avem aceeaşi reprezentare şi în cuprinsul Calendarului Ligii. Astfel, coperta exterioară cuprinde conturul României Mari, străjuită de Tricolor, însemnat cu Stema regală. În centru, avem un plăieş, cu căciulă, iţari şi opinci, reprezentat cu braţele deschise, semn al ospitalităţii, cu arma în cumpănire, iar dedesupt lozinca „Nici o brazdă". Imaginea este un pandant al unei reprezentări din spaţiul maghiar. Aceasta cuprinde, în centru, un husar ce îşi rupe cu dinţii legătura de sfoară, sub ochii admirativi ai unor conaţionali. Textul este, de asemenea, simbolic „Răbdare, suferinţa ta nu va mai dura multă vreme". Puse faţă în faţă, cele două imagini cuprind nu doar opinii antagonice cât mai ales un mesaj politic conservat pe termen lung. În esenţă, acest mod de comunicare destinat aparent să „satisfacă nevoile sociale şi naţionale ale vieţii de stat" este deopotrivă periculos şi nociv, câtă vreme se adresează tinerilor. Consultând Calendarele Ligii regăsim numeroase apeluri către tineret. Aflăm astfel că puteau deveni membrii ai Ligii tineri între 15-21 ani, iar profesorii, preoţii, educatorii în general, erau stimulaţi să atragă tineretul spre mişcarea naţionalistă „Educaţia aceasta este cu atât mai necesară cu cât duşmanii noştri cresc tineretul în spiritul urei şi dorului de răzbunare faţă de noi", se spunea într-un manifest ad-hoc. Fără a aduce şi argumente în acest sens, aflăm că L.A.R. utiliza şi alte mijloace de stimulare a educaţiei în spirit naţionalist, acordând premii în cărţi, elevilor cu iniţiative patriotice. Scutirea de plata cotizaţiei etc.

De altfel, Liga, prin mijlocirea Tipografiei „Universul" oferea un bogat repertoriu de cărţi, începând cu lucrările d-rului Ioan Lupuş („Istoria Unirii Românilor"; „Temerile unirii tuturor românilor", „Răscoala românilor din Transilvania din anul 1784" etc.) până la broşuri de propagandă, precum „Unitatea etnică a României faţă de revizionism" sau „Vechimea românilor în Transilvania şi anonimul maghiar". Astfel de modele propagandistice, de care abundă şi calendarele menţionate, bazate pe elemente cu încărcătură emoţională : tradiţiile milenare, personaje istorice mitizate (aici : Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan) sau conservarea limbii şi lupta anti-bolşevică reprezintă, din păcate, un element ce scade valoarea discursului public. Chiar dacă în Calendar apare o relatare cu totul cutremurătoare despre masacrul de la Beliş (autor dr. Aurel Gociman (textul se pierde printre alte articole, cu conţinut ideatic limitat. În concluzie, de la manifestări publice de amploare, la inaugurarea de monumente sau publicarea de cărţi cu conţinut adecvat propaganda antirevizionistă, născută dintr-un ecou reflex de autoapărare, nu şi-a atins scopul, câtă vreme România a intrat sub zodia altui destin. Privit din perspectiva actuală, demersul politic este însă corect şi, din păcate, extrem de actual, câtă vreme, sub forme noi, răzbat distinct vocile reviziei şi indentei, slăbind temeinic rădăcina statului naţional unitar român.

B i b l i o g r a f i e :

- Sultana CRAIA, Comunicare şi spaţiu public la români, 2005, Ed. Meronia, Bucureşti
- Calendarul Ligii Antirevizioniste Române. Secţia Ardeal, 1938, Editura L.A.R., Bucureşti ;
- Dr. Liviu LAZĂR şi dr. Constantin VLAD, Politica revizionistă a Ungariei în perioada 1918-1944 şi antirevizionismul românesc, 1997, Ed. G. Bariţiu, Cluj Napoca ;
- Romulus CIOFLEC, Românii din secuime, 1942, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti ;
- Călin HENTEA, Propaganda fără frontiere, 2002, Ed. Nemira, Bucureşti.

[1] Dr. L. Lazăr şi dr. C. Vlad, Politica revizionistă a Ungariei în perioada 1918-1944 şi antirevizionismul românesc, 1997, Ed. G. Bariţiu, Cluj-Napoca, p. 1225-1394