„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)

Nu am  terminat încă cu tine, Câine Turbat al Războiului  (2)

Winston Churchill, băiatul de bani gata care nu muncise nici o zi din viaţa lui, era un risipitor înrăit. Nimic nu era suficient de bun pentru el. Obişnuia să spună: “Mă mulţumesc cu puţin: iau doar ce e mai bun!ˮ. Deşi avea la dispoziţie rente importante, plus ajutorul furnizat de B. Baruch, mereu îndatoratul şi de aceea lesne coruptibilul Winnie îşi dilapida frenetic fondurile rămase. Citim cu uimire în Daily Mail din 11 septembrie 2015: „Winston mână-spartă. A fost salvat de la faliment de finanţări secrete. Tentativele lui de a face economii au fost fără efect. Trei servitori au fost concediaţi, cu câte o primă de 240 £, şi aceeaşi sumă a fost tăiată de pe nota de plată a spălătoriei. Temperatura piscinei de la Chartwell a fost redusă, în scopul reducerii la jumătate a costurilor încălzirii.

Dar în 1938, pe când situaţia europeană devenea critică din cauza lui Hitler şi a lui Mussolini, Churchill ajunsese la fundul sacului. Domeniul Chartwell şi casa din Londra au fost scoase la vânzare, dar nu au atras cumpărători. Activitatea ziaristică nu îi acoperea nici măcar impozitele neplătite, şi se împrumutase la maximum în contul poliţelor lui de asigurare. Creditorii îl hărţuiau de peste tot. Datoriile lui ajunseseră la suma de 35.000 £, iar agenţii lui comerciali cereau plata imediată a 12.000 £. Ȋncercările lui de renegociere a datoriilor au fost ignorate. «A fost un moment», a recunoscut el mai tâziu, «când apele negre ale disperării m-au înghiţit. Priveam pe geam cum se infiltrează lent zorii zilei şi în faţa mea aveam doar viziunea morţii». Salvarea i-a venit de unde nu se aştepta. Apelase la amicul său Brendon Bracken, coproprietarul publicaţiei The Economist, ca să-l scoată din impas, iar acesta discutase cu partenerul lui de afaceri, Sir Henry Strakosh, fervent admirator al lui Churchill şi extrem de bogat.

Două luni mai târziu, la cererea lui Bracken, Churchill îi făcuse o vizită lui Sir Henry la domiciliul acestuia de la Cannes. Potentatul, care avea 68 de ani, făcuse avere la conducerea Union Corporation a minelor de aur sud-africane, şi era pe atunci destul de bolnav. Acea vizită atât de simplă avea să se traducă în dividende colosale. Sir Henry a plătit imediat cele 12.000 £ iniţiale din datoriile scumpului său Churchill. Nici unul din  ei nu a pomenit vreodată de acea salvare in extremisˮ.

Sionistul mecena evreu avea să mai investească în Winston un total de un milion de lire sterline, iar fleoarţa aceea de politician corupt, vândut, vulnerabil la orice şantaj, nu avea să rămână dator sionismului militant.

Ȋn ecuaţia tenebroasă numită Churchill avea să mai apară un personaj ceţos care a jucat pe lângă el rolul lui Baruch and comp. pe lângă Roosevelt, sau, ca să fim mai precişi, rolul lui E. Mandell House pe lângă Wilson şi al lui H. Morgenthau pe lângă FDR. Nu îl veţi întâlni nicăieri în cărţile de istorie, dar profesorul evreu visceral antigerman Frederick A. Lindemann a ocupat un loc foarte important pe lângă versatila giruetă Winnie. Era un fizician a cărui familie iudeo-germană se mutase în Anglia când el avea 14 ani. Ȋncerc să înţeleg ce îl poate face pe un copil care trăise doar 14 ani în Germania, şi precis nu suferise prea mult din partea locului natal, să devină mai târziu un furibund antigerman.

Să ne ocupăm puțin de Lindemann, „The Profˮ, Proful, numit şi Baronul Berlinez de numeroşii duşmani pe care şi-i făcuse prin scorţoşenia sa inumană, de “aristocratˮ băţos atotştiutor. Nu e de mirare, fiindcă el gândea că un redus cerc elitist trebuie să conducă lumea, astfel ajungându-se la o societate stabilă, „dirijată de supraoameni şi slujită de iloţiˮ. Ajunsese la concluzia că ştiinţa poate crea o rasă umană având “constituţia mentală a albinelor muncitoareˮ. Unde am mai întâlnit noi asemenea idei? Ah da, desigur, la Coudenhove-Kalergi; vă amintiţi? Brendan Bracken şi Proful Lindemann, ambii celibatari homosexuali, devin mari prieteni şi îl tutelează pe Winston în chip de guru.

Când Churchill ajunge Premier în 1940, îl desemnează pe Lidemann ca principal consilier ştiinţific al Guvernului englez. Ȋn această calitate, Proful asistă la toate întrunirile Ministerului de Război şi îl acompaniază pe Premier peste tot, discutând cu el aproape zilnic pe toată durata WW2. Nici un alt consilier nu s-a bucurat de o asemenea influenţă. Generalul Ismay, care a lucrat cu Lindemann, avea să scrie despre el mai tâziu: „Churchill obişnuia să spună că mintea Profului funcţiona fără greş ca un mecanism perfect, iar Proful, evident, nu îl contrazicea […]. Fiind numit Asistentul Personal al Primului Ministru, avea acces neîngrădit la toate sectoarele de activitate. Ȋncăpăţânat ca un catâr, era convins că nu exista nici o problemă sub soare pe care el să nu o dezlege […]. Ȋl ura pe Hitler şi toată acțiunea lui asupra Germaniei, aşa că a avut o contribuţie esenţială la prăbuşirea acestuia, nealegându-şi metodeleˮ. O mare parte din personalitatea lui o constituiau „ura aproape patologică faţă de Germania nazistă şi o dorinţă cvasi-medievală de răzbunare, de revanşăˮ.

Ȋn afară de directivele sale asupra zonelor de bombardament ale Ministerului Aviaţiei, Lindemann îi prezintă un tabel „de deparazitareˮ lui Churchill, calculând efectele bombardării masive a oraşelor germane, în scopul nimicirii moralului populaţiei. Argumentul lui că „bombardamentele trebuie să vizeze locuinţele muncitoreşti, întrucât casele păturii mijlocii sunt prea răzleţe, iar asta ar însemna risipă de bombeˮ  avea să ducă la moartea în suferinţe de nedescris a peste 1,5 milioane de civili germani.

Proful, care nu era în toate minţile, insultă multe personalităţi ale Guvernului, dar Churchill îi ia mereu apărarea, răspunzându-i isteric unui parlamentar care încerca să afle cauzele acelei bizare dependenţe: „Dacă mă iubeşti pe mine, iubeşti şi câinele meu, iar dacă nu-mi poţi iubi câinele înseamnă că nici pe mine nu mă iubeşti… Nu ştii că Proful e unul din cei mai vechi şi mai buni prieteni?ˮ. E clar că şi Winston e dus rău cu pluta; grație lui, Lindemann a fost cel mai puternic „englez”, de care nu ați știut niciodată.

Pe noi ca români nu ne interesează nicidecum locul lui Churchill în istoria britanică, ci în a noastră, unde rolul lui a fost abject și catastrofal. Avem toate motivele să îl detestăm. Celor care încă se mai îndoiesc, fluturați-le dinaintea ochilor șervețelul infam de la masa cu Stalin, unde între două clefăituri și sorbiri din pahare ni s-a decis soarta pe 50 de ani.

Notă - Mihai Cantuniari, fragment din ciclul „Omul ca iarba”, vol. 3, în pregătire