Într-o carte apărută recent („Polemică Paulescu: știință, politică, memorie”, Editura Curtea Veche) se discuta despre opera științifică și atitudinea politică și morală a lui Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei. Printre cei care au recunoscut prioritatea și importantă acestei descoperiri s-a aflat și regretatul Nicolae Cajal, fost vicepreședinte al Academiei Române și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România. N-a fost și, după câte îmi dau seama, nu-i singurul om de știință român sau străin care consideră că Nicolae Paulescu a avut un rol important, dacă nu chiar decisiv, în descoperirea insulinei. Îl amintesc pe el pentru că autorii cărții citate mai înainte (medicul Peter Manu și istoricul Horia Bozdoghină) și postfațatorul ei, Radu Ioanid, îi reproșează faptul că a fost de acord cu primirea lui Nicolae Paulescu în Academia Româna ca membru postmortem (1990) și a susținut, apoi, ideea că trebuie făcută o deosebire, când judecăm personalitatea unui om de știință, între opera și opiniile sale politice. Opinii, trebuie precizat, reprobabile și regretabile în cazul lui Nicolae Paulescu, atunci când este vorba de comunitatea evreiască și, în genere, de democrația româneasca din epoca să. D-nii Petre Manu și Horia Bozdoghină încearca să dovedească, acum, că rolul lui Paulescu este minim în cercetarea și remediul acestei maladii raspândite și că supărarea românilor (mă rog: a susținătorilor din lumea academică) de a nu fi primit Premiul Nobel, cum s-ar fi cuvenit, este neîntemeiată.


N-am căderea să mă pronunț în această privința, nefiind un om de specialitate, las pe cei care cunosc bine domeniul de cercetare să analizeze și să tragă o concluzie pe cât posibil dreaptă. Ce-mi permit să spun este doar faptul că nici eu nu sunt de partea celor care exacerbează nenorocirile, injustițiile, frustrările noastre în istorie și, în genere, nu cultiv retorică jelaniei. Nu sunt un partizan fanatic al protocronismului și m-am opus de multe ori ca Academia Română să dea curs unor inițiative de acest fel. Această nu mă împiedică să fac o deosebire, de pildă, dintre valoarea unei opere științifice sau literare și atitudinile politice și morale ale autorului și să încerc să judec, cu obiectivitate, toți termenii ecuației.


Nu sunt convins, vreau să spun, că statuia lui Paulescu este goală pe dinăuntru, cum zice redactoarea cărții, d-na Doina Jela, și nici nu mă grăbesc să primesc cu bucurie vestea proastă pe care ne-o dă, și anume că: „ne maturizăm toți prin năruiri succesive de mituri și nu suntem niciodată destul de maturi ca să primim bine năruirea unuia”. Și tot ea: „ne e frică să nu ramânem fără mituri”… Mie, unuia, trebuie să recunosc, nu mi-ar face deloc plăcere să trăiesc și să scriu într-o cultură în care toate miturile s-ar prăbuși, dar această este o altă problema. Veche și confuză. Aștept, dar, ca diabetologii, biologii celulari și toți cei pricepuți și interesați de temă să ne spună dacă statuia pe care o invocă și o condamnă cu atâta vehemență d-na Doina Jela este sau nu goală și dacă a mai căzut sau nu un mit românesc.

Pâna atunci, revin la chestiunea morală pe care o ridică, în afară de redactoarea cărții, autorii volumului „Polemică Paulescu” și dl. Radu Ioanid, autorul postfeței. Ei reproșează, în termeni deloc grațioși, academicianului Nicolae Cajal și Academiei Române, în afară că l-a primit pe „antisemitul” Paulescu ca membru-postmortem în înalta instituție, faptul că, „de pe patul de moarte”, a susținut ideea de a instala la Spitalul „Hôtel Dieu” din Paris un bust în amintirea doctorului Paulescu care a lucrat aici… Autorii citați, dimpreună cu dl. Radu Ioanid, nu uită să-mi reproșeze și mie că am sprijinit, în calitate de președinte al Academiei Române, această inițiativă. Nu știu ce ar fi putut răspunde acad. Cajal, dar, în ceea ce mă privește, le pot da următoarele lămuriri, în ipoteza că acceptă să fie lămuriți:


- N-a fost niciodată vorba (oricum, nu în spațiul Academiei Române în perioada 1998-2006, când am fost președintele acestui for științific) de ideea de a ridica un bust al lui Paulescu la Paris, ci doar de intenția Societățîi de Diabetologie din România de a pune o placă pe zidul spitalului unde a lucrat în tinerețe Paulescu. La intervenția unui ziarist de la „Le Monde” delegația româna a renunțat la ideea de a fixă această placă. Cel puțin așa mi-au relatat cei care au participat la acest proiect eșuat. Nu Academia Româna a avut această idee, dar, trebuie să recunosc că, după ce Academia s-a consultat cu specialiștii ei (inclusiv cu admirabilul savant Nicolae Cajal), a considerat că omul de știință care a descoperit insulina poate primi această minimă atenție. Așa dar: nu un bust, ci o placă abandonată.


- Autorii volumului, redactoarea cărții și postfațatorul semnalează faptul că Nicolae Paulescu nu merită să i se acorde „onoarea unei prezente memorabile în Franța” (îl citez pe dl. Radu Ioanid) pentru că descoperitorul insulinei se dovedește a fi „părintele spiritual al mișcării legionare”, „cea mai importantă figura a antisemitismului românesc”… Istoricul Horia Bozdoghina mărturisește și el că a fost șocat de „antisemitismul grobian” al lui Paulescu și că, studiindu-i articolele și broșurile, a ajuns la concluzia că același Paulescu este „principalul mentor al antisemitismului din viață politică româneasca” și „un precursor al Holocaustului”… Merită, în aceste condiții, că Paulescu să fie primit în Academia Româna și să i se acorde onoarea unei plăci comemorative în Franța sau în România?… Mai ales că, așa cum declara cu tărie d-na Jela, „Paulescu nu a descoperit insulina”, ci a făcut doar efortul de a trata o boală severă…?! Răspunsul vine de la sine: nu merită. Dacă n-a descoperit nimic și tot ce spun despre el savanții români și străini este vorba goală, sigur că nu merită nimic. Nici chiar o carte scrisă de un medic ce pare mai calm și mai informat și de un istoric dezlănțuit, cu un limbaj tot atât de grobian că și subiectul sau de studiu…

Dar dacă, mă întreb, au dreptate cei care spun că Paulescu a fost un om de știință remarcabil și că descoperirea lui este esențială? Ce facem atunci, cum judecăm lucrurile? Am ajuns, după acest lung ocol, la miezul chestiunii. Aș defini-o pentru cine este interesat să știe în chipul următor: vorbind despre N. Paulescu și despre orice alt om de știință sau creator în sfera artelor, trebuie să spunem - pentru a fi drepți - tot adevărul despre ei. În cazul pe care îl discutăm: să spunem că medicul Nicolae Paulescu a avut un regretabil derapaj moral și ideologic și că opiniile lui despre lumea evreiască sunt de neacceptat. Citindu-le, rămâi, într-adevăr, stupefiat să afli că un intelectual eminent ca el poate să gândeasca în acest chip problema raselor și problema relațiilor umane într-o societate democratică… În literatură sunt exemple de mari scriitori (Céline este unul dintre ei) care, în plan politic și moral, au avut idei xenofobe și, când Franța a fost ocupată de hitleriști, ei au fost de partea ocupanților.

După încheierea războiului, francezii l-au judecat aspru pe autorul „Călătoriei la capătul nopții”, l-au deportat, apoi, după un număr de ani, l-au reprimit, l-au publicat și au comentat corect opera și biografia omului care a scris-o și care n-a fost totdeauna la înalțimea talentului sau. Tinerii filosofi din anii ’30 au avut simpatii pentru extremă dreapta, pe ei cum îi tratăm azi? Îi eliminăm din cultură? Dar cei care au răspândit ideile bolșevice (mulți dintre ei, evrei - n.r.) și au interzis valorile naționale din cultură româna în epoca totalitarismului comunist? Pe ei cum trebuie să-i citim și cum să-i judecăm? Îi putem citi cum vrem, dar, din punct de vedere critic (și moral), un fel mi se pare corect: nu să-i interzicem de plano (adică să-i scoatem din literatură), ci să spunem tot adevărul despre ei. Nu ocultându-le erorile, căderile morale, dar nici să vorbim numai despre ele, ocultând opera care poate fi importantă din punct de vedere estetic.


Revin la Paulescu și la ideea autorilor volumului „Polemică Paulescu” că nu putem despărți pe omul de știință de derapajele lui morale. Înteleptul Cajal judecă, am credință, mai bine. Trecut prin multe și întelegând, în mod sigur, mai bine complexitatea unei personalități intelectuale, el face o deosebire între cel care a descoperit insulina (și nu s-a putut bucură de recunoașterea internațională) și omul public Paulescu cu atitudini și idei reprobabile. Iată cum judecă el lucrurile care inflamează, azi ca și ieri, spiritele: „În judecarea cazului Nicolae Paulescu este necesar să subliniem, de la început, că avem de-a face cu probleme de natură deosebită. Prima este importantă incontestabilă a descoperirii insulinei pentru istoria mondială a științei românesti. Personal, consider că meritele lui Nicolae Paulescu, sunt mari, sunt deosebite și trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, că membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea Generală l-a și ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contribuțiile științifice în combaterea diabetului și opțiunile personale antisemite. Dacă este sau nu vinovat este o altă problema și, deci, se cuvine să judecăm ca atare. Eu respect părerile personale ale fiecărui om și cred că nu am voie să leg valoarea omului de știință de concepțiile sale, inclusiv cele antisemite. Sunt două probleme distincte și trebuie considerate ca atare. Nu se pot amesteca. Îmi amintesc că tatăl meu, care a fost studentul lui Nicolae Paulescu, îl respecta și îl admira, deși știa că era antisemit. Când judeca valoarea sa remarcabilă de profesor și de om de știință nu-l interesa concepția filosofică sau ideologică. Eu consider că fiecare om are dreptul să aibă propriile lui concepții, indiferent dacă mie îmi plac sau nu. Personal, nu împartasesc asemenea concepții, nu am cum, și într-un fel, pentru mine, e dramatică această situație. Însă din acest motiv nu am voie să neg meritele științifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul sau cu totul deosebit la sănătatea oamenilor și cred că nimeni nu are un asemenea drept”.


Dl. Radu Ioanid mă asociază acestei cabale academice și-mi reproșează că, fiind președintele Academiei Române, l-am aparat „cu dârzenie” pe Paulescu… în nu știu ce împrejurare. După câte îmi amintesc, n-am aparat decât ideea expusă mai sus, și anume că, dacă nu vrem să facem ocultari și dezocultari, să eliminăm și expulzăm din lumea științei și a artelor pâna la sfârsitul istoriei pe cei culpabili moral și pe șovăielnici, e bine să acceptăm ideea că opera nu trebuie să patimeasca la infinit din cauza omului care a scris-o, nici opera nu poate izbăvi totdeauna și definitiv păcatele morale ale omului biografic.


Autorii cărții în discuție nu sunt de acord cu acest punct de vedere și consideră (referindu-se la intervenția Academicianului Cajal) că „pledoaria pentru o diferențiere strictă între descoperirea medicală și teoria politică a lui Paulescu este nepotrivită, fiindcă cele două laturi ale activității sale sunt strâns legate”… Nu știu cât de nepotrivită este această disociere, dar, după mintea mea, mai nepotrivită este ideea de a nu disocia, când este cazul unui mare om de știință, știință de politică. Pentru a-și susține opinia despre Paulescu autorii fac o istorie a antisemitismului românesc, aducând în discuție, de-a valma, pe Alecsandri și Vasile Conta, pe nepotul lui Stalin (Evgheni Iakovlevici Djugajvilii) și pe extremistul chilian de dreapta Miguel Serrana, pe Garaudy și pe prozatorul Radu Teodoru, pe Constantin Burlacu din America și, bineînteles, pe Nicolae Ceaușescu… Este dificil de înțeles cum se leagă între ele toate aceste referințe atât de disparate și cum, toate, se leagă de faptul că medicul Paulescu a descoperit sau nu insulină. Și, dacă a descoperit-o, de ce nu a fost și el onorat cu un premiu internațional așa cum au fost onorați cercetătorii canadieni.
Citându-mă între doi fanatici „antisemiți” (Nicolae Cajal și Maya Simionescu) nu știu de ce mă simt mai comod decât dacă dl. Radu Ioanid m-ar fi citat, să zicem, între dl. Horia Bozdoghina care-l trage de urechi pe Iorga și d-na Doina Jela care se simte bine, remarc, printre miturile năruite…

P.S. Dl. Radu Ioanid nu uită să-mi reproșeze cu această ocazie și faptul că în 2009 am acordat premiul de eseistică lui Sorin Lavric pentru volumul „Noica și mișcarea legionară” apărut la Editura Humanitas. Țin să-i precizez că premiul a fost acordat prin vot secret de secția de Filologie și Literatură a Academiei Române și, contrar opiniilor sale, în carte nu-i vorba de o tendința de reabilitare a Gărzii de Fier, ci de o încercare de a analiză complexitatea și contradicțiile unui intelectual din generația „criterioniștilor”. Ca dovadă, iată ce scrie, de pildă, dl. Vladimir Tismăneanu despre această carte: „este o explorare lucidă, onestă și dezinhibată a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndragostit de tradiția umanismului clasic, și o mișcare revoluționară de dreapta, care a cultivat naționalismul mistic și a celebrat cu morbidă patimă funcțiile pretins purificatoare ale violenței. Excelent scrisă, este o carte care îti da sentimentul că stai de vorba cu autorul, dar și cu subiectul ei […] Cu fină sensibilitate psihologică, Lavric detectează originea automutilarii intelectuale a lui Noica în îmbratisarea dogmei legionare […] Ceea ce vrei cu disperare este să întelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabilă ținută morală și de o ireproșabilă curățenie sufletească – era cazul lui Noica – ajunge să capete figura unui demon măcinat pe dinlăuntru de o încrâncenare neistovită […]”[1].

Aranjament grafic - I.M.

-------------------------------------------