Colonizarea de către S.U.A. a unor țări nevertebrate din Est, cum ar fi cazul României, s-a făcut și prin crearea unui „ceva” care în America se numește „the Deep State”, iar la noi a fost botezat „statul paralel”. Acest „stat” este o înjghebare conjuncturală - este „statul ticăloșit” de inspirație fanariotă al fostului președinte Băsescu și statul de factură nazistă al președintelui Johannes. Acest „stat” are câteva trăsături caracteristice: este ilegitim (în sensul că nu l-a votat nimeni), este pervers (întrucât se substituie opoziției politice), este ocult (nu acționează transparent), este o afacere de mercenariat (este finanțat și dirijat din afara țării) și este o afacere de crimă organizată (comite crime politice împotriva principiilor democrației, prin demantelarea unor partide politice care există legal și prin dărâmarea prin înscenări criminale a unor guverne legitime, cum a fost cazul cu guvernul Ponta etc.). Cei care conduc România din afară au găsit o soluție extrem de simplă și de practică. Au racolat și plătit - cumpărat ieftin - câțiva ofițeri superiori din „servicii” și câțiva procurori de rang înalt, pe care i-au organizat în tandem ca poliție politică. În România, într-un mod cu totul aberant, procurorii au statut de magistrați, nu sunt avocații statului la egalitate cu avocații cetățeanului, ci sunt puși pe picior de egalitate cu judecătorii, ca și cum ei ar putea fi și acuzatori și judecători în propria lor cauză. Explicația acestui privilegiu este simplă, procurorii sunt situați deasupra legii, pentru că ei sunt folosiți ca trupe de șoc în această nouă poliție politică.

În România, Justiția este organizată în sistem abator. Noua Securitate urmărește totul, filează, ascultă telefoanele. Apoi cetățeanul este dat pe mâna unui procuror, care este în același timp și ofițer acoperit al „Securității”. Apoi procurorul-ofițer sifonează ilegal date măsluite din dosar către anumiți ziariști, care sunt și ei ofițeri acoperiți și care îl supun pe cetățean unui linșaj mediatic premergător judecării în Justiție. În paralel, procurorul ajutat de ofițeri de „Securitate” întocmește un rechizitoriu, cu elemente ținute la secret față de acuzat. În fine, dosarul ajunge la un judecător, care și el la rândul lui poate să fie ofițer acoperit. Sau, dacă se întâmplă să nu fie ofițer acoperit al „Securității”, judecătorul este oricum și el la mâna procurorului de caz, care îi poate fabrica oricând și lui, judecătorului, un dosar penal. În aceste condiții, ce șanse mai poate avea cetățeanul?

Acest sistem perfid și diabolic a fost imaginat și fabricat în afara țării, iar când este denunțat de către cineva, ambasadorii străini sar vehement în apărarea sistemului, sub pretextul luptei împotriva corupției și dau decorații de tablă emailată trădătorilor, procurorilor sau noilor „securiști”, pentru că prin acest sistem ei controlează țara. Prin această poliție politică se conduce din afară tot ce mișcă în România, se finanțează O.N.G.-uri ostile țării, se infiltrează Justiția și presa, se luptă împotriva unor anumite partide politice suveraniste, se organizează manifestații de mari proporții împotriva guvernelor, se fac alegeri, se pun președinți etc. În aceste condiții, conducerea politică legitimă și arhitectura instituțională a României sunt simple mofturi inutile și extrem de costisitoare. Miza este limpede: jefuirea resurselor României și favorizarea corporațiilor multinaționale, a băncilor străine etc. să plătească sub 10% din obligațiile fiscale legale pe care le au către statul român. Iar dacă cineva deschide gura, i se bagă pumnul în gură. O societate civilă care să ia atitudine împotriva acestor fapte, bineînțeles că nu există. Ceea ce azi se numește impropriu „societate civilă” este de fapt o mare mulțime de mici O.N.G.-uri, fără nici o relevanță pe plan intern, finanțate din afară, niște mercenari de conștiință, care cerșesc o bucată de pâine exact de la străinii care ne disprețuiesc. Manifestațiile antiguvernamentale sunt organizate de către poliția politică prin intermediul unor O.N.G.-uri, acestea fiind o simplă interfață văzută a unor structuri oculte și ilegitime de putere.

În același fel se controlează nu doar politica internă, ci și cea externă și de asemenea se manipulează și modul de a gândi, de a ne raporta la evenimentele externe, mentalul colectiv. Publicul este îndemnat să fie rusofob într-un fel total contraproductiv, prin inocularea obsesivă și de durată a unui atare sentiment la toate păturile populației, de la omenii simpli până la „casa regală”(?) a României. Pentru că, oricât ar părea de bizar noi, România, suntem o republică având în același timp și o „casa regală”. În România, monarhia a fost abolită în 1947 și, după căderea regimului Ceușeascu în 1990, în mod dubios și explicabil doar psihanalitic, noua putere a evitat să organizeze un referendum pentru stabilirea formei de guvernământ, deși foarte probabil ar fi câștigat opțiunea pentru republică. Dar România, fiind țara care a dat literaturii universale epopeea numită „Țiganiada” a lui Ioan Budai Deleanu, în care turma se pronunță ca să aibă și republică și monarhie în același timp, „casa regală” a României a fost adusă înapoi pe scena politică și declarată prin lege instituție de utilitate publică, fapt nemaiîntâlnit în Istoria Universală, după cum observa și Radu Portocală, faimosul jurnalist parizian de origine română[1]. Astfel, „casa regală” a României a primit mai multe reședințe, unele care au fost proprietatea privată a regilor României, dar altele, de protocol, proprietate a statului român, subvenții bănești generoase din partea statului, precum și o serie de domenii, foste ale Domeniului Coroanei (nu proprietăţi private - n.r.), iar pentru a deține controlul asupra acestor averi și influențe simbolice considerabile, „securitatea” a introdus în „familia regală” pe ușa din dos, pe post de ginere, pe un figurant de-al ei.

Lucrurile cu retrocedările către Casa Regală nu s-au oprit însă aici. A fost găsit pe undeva un nepot nelegitim al lui Carol al II-lea, pretinsul „prinț” Paul Lambrino. Tatăl acestuia, Mircea Grigore Lambrino, născut în 1920 a fost fiul lui Carol al II-lea și al Ioanei Lambrino, dar această căsătorie morganatică a Princepelui Carol, încheiată doar în fața unui preot din Odessa, a fost anulată de către Justiția din România la 8 ianuarie 1919 și fiul Mircea Grigore, născut un an și jumătate mai târziu, nu a fost recunoscut niciodată de către Carol al II-lea. În plus, printr-un acord încheiat la 2 iunie 1902 cu Casa Regală, Zizi Lambrino primea o rentă anulă de 110.000 franci francezi[2], obligându-se ca în schimbul acesteia să se stabilească în Franța și să renunțe pentru ea și pentru copilul ei la orice alte pretenții față de „casa regală” a României. Numai că, acest nepot Paul Lambrino, odată descoperit în Anglia, a fost adus în România de către niște escroci de rang înalt - „securiști”, politicieni, avocați, țigani - care au aranjat ca Justiția din România să îl recunoască drept moștenitor al Regelui Carol al II-lea[3], fapt care s-a și întâmplat pe 14 februarie 2012. După care, același grup infracțional organizat l-a pus și pe „prințul” Paul Lambrino să ceară să i se retrocedeze proprietăți de o valoare considerabilă, averi la care nu avea nici un drept să ridice pretenții[4]. Apoi „băieții deștepți” au cumpărat de la Lambrino cu aproximativ 1% din valoarea reală „drepturile litigioase”, iar Justiția le-a aprobat retrocedări de sute de milioane de euro. Jaful, acesta a fost scopul real al celor care și-au adus aminte că România a fost cândva monarhie, nu altul. Nu s-a pus problema nici de către U.E. a unei restaurații reale a monarhiei în România, sub sceptrul regelui Mihai, deoarece acest lucru ar fi stânjenit jaful. 

Atâta timp cât a trăit bătrânul rege Mihai, fost suveran legitim al României între anii 1940-1947 a fost o prezență discretă, a făcut rar declarații cu caracter politic. În schimb, moștenitoarea sa „Principesa” Margareta numită și „Custode al Coroanei” (a se citi doamna Margareta Duda, pentru că nu este nici principesă, nici regină, aşa cum o numesc orbii fanatici. Margareta Duda s-a născut după abdicarea tatălui ei, deci nu are niciun titlu nobiliar - n.r.), amețită probabil de aerul tare al înălțimii titlului de „Majestate” pe care și l-a dat singură, s-a lăsat instigată să facă declarații politice[5], după un punctaj, la comanda puterii transatlantice care conduce colonia numită România. S-a apucat să se comporte ca un șef de stat în funcție și să organizeze, pe 21 noiembrie 2019, în fosta Sală a Tronului din Palatul Regal o întâlnire cu diplomații străini acreditați la București.

Trecând în revistă evenimentele politice interne și internaționale din ultimul deceniu, „Principesa” Margareta (Duda - n.r.) a emis între altele o serie de alegații la adresa Federației Ruse, fără legătură cu evenimentul în sine, pe care le-a citit de pe o hârtie primită, după toate probabilitățile, de la Ambasada S.U.A. de la București. Aici „Alteța Sa Regală” a vorbit, ca un veritabil propagandist N.A.T.O., despre „atacurile Rusiei asupra securității noastre”[6], ignorând faptul elementar că nu Federația Rusă a mers cu armatele sale spre frontierele statelor N.A.T.O., ci invers. A falsificat grosolan istoria, afirmând că Federația Rusă ar fi atacat Georgia în 2008, când de fapt toată lumea corect informată[7] știe foarte bine că atunci, pe 1 august 2008, Georgia a atacat Federația Rusă[8] și nu invers. A falsificat la modul periculos istoria, susținând că „Rusia a atacat Ucraina în 2014”, când în realitate Crimeea a revenit la Federația Rusă în martie 2014 printr-un referendum aprobat de 95% din populația peninsulei, exact așa cum s-au unit Transilvania, Bucovina și Basarabia cu România în urmă cu o sută de ani. A pune în discuție în România de azi modalitatea în care Crimeea a revenit la Rusia în 2014, este o dovadă de imprudență diplomatică, de lipsă de responsabilitate și de schizofrenie culturală; asta ar însemna a pune în discuție modul juridic și politic în care s-a constituit România Mare la sfârșitul Primului Război Mondial.

Mai multe detalii puteţi găsi în articolul „Abdicarea” publicat în Revista ART-EMIS la 30 decembrie 2017[9]”.